Pentru împătimiţii

… de SF, pentru ăi de-au rupt mentosana la E.T. … o chestie de mare excepţie: E.T. versiunea de Stambul. Cu bonus un Superman indian. Ca să vă meargă bine duminica asta.

Doar guşterii…

Niciodată nu am spus că-l cunosc. Ne ştim doar. Ne salutăm, stăm la palavre… îndeplinim tot acel ritual simplificat care ne îngăduie să ne numim amici. De fapt îl suport cu greutate mai mult de un minut. Un minut e în regulă, ne salutăm, aruncăm o glumă… apoi începe să mă calce pe nervi cu fanfaronada lui. Îşi ia poza studiată de mascul debordând virilitate, vitalitate şi, în general, tot ce pare încărcat cu testosteron.

Mă enervează felul în care se îmbracă, jeanşii lui mulaţi şi cămăşile descheiate până la buric; mă irită vocea lui fabricată, fals baritonală, cu o raguşeală prefăcută, studiată; frizura dichisită şi obrazul proaspăt neras, cu barba tunsă atent, la exact jumătate de centimetru. La fel cum mă scoate din pepeni aerul flegmatic, indiferenţa jucată, cu care se stropeşte la ieşirea din casă aşa cum se stropeşte cu after shave – demers perfect inutil pentru un macho cu barbă de exact jumătate de centimetru.

Dacă vreodată vedem vreun film împreuna este obligatoriu  să mă scoată din ţâţâni. Cu glumele mârlăneşti, cu hlizeala neroadă şi comentariile inepte: hai, bă, i-o tragi sau o laşi? … ce guşter! bărbaţii nu plâng… numai muierile şi mucoşii.

Îmi recunosc slăbiciunea… Am văzut cândva împreună The Kite Runner şi, la un moment anume, ochii mi s-au înceţoşat. M-a înghiontit hlizind tembel: hai că eşti guşter! plângi la filme? Bărbaţii nu plâng, tată, doar muierile şi mucoşii.

Dacă ascult altă muzică decât heavy mentalul lui… “muzică de popo! schimb-o!”.

Totuşi ne salutăm, stăm de vorbă şi îndeplinim tot acel ritual sumar care ne îngăduie să ne numim amici.  Acum ceva vreme am dat peste el într-un loc unde îmi vine greu să merg, dar în care ajung din când în când, ca să mai stau de vorbă cu tatăl meu, odihnească-l Dumnezeu. Când l-am văzut am tresărit. Nu era acelaşi om pe care îl ştiam. Am avut grijă să nu mă las văzut. Jeanşii nu mai stăteau  cambraţi pe el, iar cămaşa era încheiată aşa cum se cuvine. Gelul lipsea din păr şi vocea urcase cu o octavă, dar era mai caldă, era voce de om. Şi şoptea, aplecat deasupra mormântului. Povestea ceva. Plângea. Şi mângâia crucea. L-am privit aprinzând o lumânare şi aşezând-o cu grijă în cuşca mică, neagră, de tablă. M-am strecurat mai departe cu grijă, fără să mă las văzut. L-am mai văzut aşezând o fotografie pe mormânt, sărutând crucea şi apoi plecând.

La plecare am trecut pe acolo. Nu am să vă spun ce nume scria pe cruce. Nici anii trecuţi acolo. Nici măcar ce era în fotografia micuţă aşezată pe lespede.

Ne salutăm, stăm de vorbă şi îndeplinim tot acel ritual sumar care ne îngăduie să ne numim amici. Ieri ne-am văzut iar. Şi i-am spus că mă bucur să-l revăd. Şi chiar mă bucuram. Din toată inima. Mi-a răspuns:

-Du-te în pula mea, astea-s texte de popo… bem o bere?

Space alone

Ciuperca

Mai stăm?

Un lucru e limpede: domnişorica Ridzi nu demisionează. A simţit nevoia de a transmite un comunicat prin care să infirme orice astfel de zvonuri. Asta pentru a nu mai fi pe nedrept suspectată de bun simţ.

Dincolo de circul grotesc, existenţa comisiei atât de incompetent condusă de Alina Gorghiu ne e extrem de utilă. Ca să pricepem în ce zloată ne bălăcim. Hai să recapitulăm:

- avem o comisie parlamentară în care membrii ei, distinşi parlamentari, se bălăcăresc ca zlătarii.

- comisia anchetează şmenurile unui ministru, membru şi al parlamentului în acelaşi timp. Ministrul, recte madam Ridzi, e cercetat pentru acte de corupţie, dar se solicită suspendarea lucrărilor comisiei pe motiv că… ea este deja cercetată de DNA.

- în timpul lucrărilor, un membru al comisiei, Gelu Vişan, reproşează unui alt membru, Cristian Rizea, că nu are dreptul moral de a vorbi pentru că este… cercetat penal. În replică Rizea invocă faptul că şi Boureanu, alt membru al comisiei, este cercetat de DNA.

Stop.

Avem o comisie parlamentară, alcătuită din cercetaţi penal, care anchetează un ministru cercetat penal. S-a votat uninominal anul trecut. În rest n-avem decât să frecăm carameaua până ne cade plomba. Asta e situaţia. Nimic nu ne descrie mai bine.

Hai să ne cărăm dracului de aici.

Doi

Hai să o mai dăm dracului de politică. Ne facem sânge rău degeaba şi ne stricăm la ten fără rost. Asta-i căruţa, ăsta birjarul.

Am să vă povestesc altceva.

Am locuit o vreme la Viena. E neimportant şi nu schimbă nicicum sensul întâmplării, dar acolo s-a petrecut. Întâlneam adeseori doi tineri, un băiat şi o fată. Două arătări ciudate, ceva între hipioţi neîmpliniţi şi boschetari eşuaţi. Îi întâlneam uneori la staţia de metrou din apropiere. Alteori îi găseam dormind pe o bancă, în parcul de peste drum. Miroseau urât. Nu de puţine ori îmi păreau drogaţi.

Nu ştiu când am început să le dau atenţie. Dar de la un moment anume am început să-i privesc cu mai multa băgare de seamă. Le mai dădeam uneori câte un pol ori câte o ţigare. ÎI vedeam mereu cu laţele legate în zeci de codiţe, după moda afro. Cu jeanşii slinoşi şi hainele împoţonate cu tot felul de insigne. Tricoul lui cu Fuck the system fusese cândva roşu, acum era doar ferfeniţă. Aveau priviri pierdute, apatice. Erau la limita de jos a umanităţii. O umanitate ea însăşi aflată la limita de jos a sieşi.

Nu mai ştiu cum s-a întâmplat prima dată, dar i-am primit la mine să se îmbăieze. Veneau apoi săptămânal şi aşteptau pe bordura în faţa casei. Nu spuneau nimic. Dacă nu-i pofteam nu se mişcau. Erau cuminţi şi tăcuţi. Se ţineau mereu de mână. AM vorbit foarte puţin şi foarte rar. Pentru că făceam parte din lumi diferite, care nu comunicau. Mi-aş fi dorit să-i înţeleg, dar nu cred că am reuşit vreodată. Îi priveam doar ţinându-se de mănă şi oprindu-se uneori să se sărute. Nebuni, drogaţi, neisprăviţi, amărâţi, inadaptaţi… îi etichetam iute, nu după cum erau ei ci după starea în care mă aflam eu. Apoi uitam de ei până ce îi găseam din nou pe bordură. Şi îi lăsam să vină să se îmbăieze. Şi credeam că sunt de o teribilă generozitate.

Am spus: nu cred că i-am înţeles atunci, cum nici acum nu cred că îi înţeleg. Poate nici nu era nimic de înţeles şi chiar erau doi drogaţi boschetari şi atât. Dar erau frumoşi. Aveau chip frumos şi cumva luminat. Într-o seară, în timp ce el se îmbăia, i-am oferit ei un măr. Nu mare lucru. Un măr. L-a şters iute de mânecă şi a ţâşnit spre baie. Atât de brusc şi violent a sărit de pe canapea că m-am speriat. Am fugit la baie, după ea. Nu pricepeam ce e damblaua aceea. Acolo am văzut-o. Intrase îmbrăcată în cabina de duş, sub apă. Pentru a-i da şi lui să muşte din măr. Şi muşcau amândoi din măr, sub jetul de apă, privindu-se în ochi. El gol, şi ea în hainele jegoase. Şi mi s-a făcut ruşine. De mine, nu de ei. Am închis uşa încet şi am plecat. A fost ultima seară când i-am mai primit la mine. E un sentiment cumplit de incomod să te simţi ruşinat de tine însuţi.

Pâine

V-am mai povestit despre Neluţu. L-am întrebat acum ceva vreme:

-Măi, Neluţule, ce ai face tu dacă ai fi preşedinte pentru o zi?

-Adică un fel de rege?

-Un fel de rege, dacă vrei tu. Ce ai face tu, Neluţule?

S-a încruntat. Trata chestiunea cu toată seriozitatea. Ca pe un lucru care merita o serioasă chibzuială. Şi-a dus şi mâna la falcă. Acum era treabă serioasă. Stătea pe bancă precum o băbuţă, încruntat, cu capul în palmă. Apoi mi-a răspuns:

-Aş face pâine la oameni. Asta aş face.

Mi-a plăcut răspunsul lui. Dar parcă nu era îndeajuns. Aşa că am întrebat:

-Şi pe urmă?

-Pe urmă ce?

Şi am tăcut. Şi eu şi el. Ce mult înseamnă foarte puţin pentru unii.

Africa

Vechiul cântec al celor de la Toto. Cu o furtună faină la început.

Solidaritatea

Când l-au săltat pe Bivolaru ( nu urinofilul!) pesediştii s-au dus buluc la Parchet, răpuşi de nevoia ireprehensibilă de solidaritate. Frumos, solidaritate- îmi spuneam. Nu era cea mai oportună formă de solidaritate, dar ideea de solidaritate avea ceva impunător în ea.

Când l-au suspendat pe Băsescu naţia vibra de solidaritate, inflamată la amigdale de nimicnicia celor 322  care îndrăzneau să zgârie prestigiul marelui bărbat. Şi s-a dus norodul grămadă să-l susţină. Solidaritate. Frumos…

Când îl săltară pe Becali se umpluse presa, blogosfera şi şoseaua de solidaritate urlată cu pumnii strânşi. Şi iar gândeam: ce nobil popor, cât de solidari putem fi.

Acum văd pedelicii strânşi în scutul solidarităţii împrejurul lu’ madam Ridzi. Şi îmi tot vin în minte, unul după altul, exemple de solidaritate. Şi mă minunez de generozitatea şi dăruirea exemplară a acestui popor. Mă plec în faţa enormelor resurse de admiraţie care se revarsă de pretutindeni. Şi mă apuca toţi dracii.

N-ar fi mai bine ca, măcar din când în când, să o dăm naibii de solidaritate şi să punem bun simţ în loc.

De ce?

Mă sună un amic ieri seară. Îl simt din voce că e un pachet de nervi:

-Băi, ai văzut circul de azi?

-Da, dom’le- îi răspund.

-Boc o instruieşte pe Ridzi, conform instrucţiunilor de la comandantul suprem; Băsescu face valuri disperat să distragă atenţia; o zguduie fără ruşine cu alde Căşuneanu… băi…

-Ce-i, băi?

- Comisia aia… cica parlamentară… tu ai văzut?

-Da, dom’le, n-auzi?

-Băi! De ce puii mei mai scrii? Ce rost mai are? De ce dracu’ nu plecăm?

Nu i-am răspuns nimic. L-am întrebat de nevastă şi copii.