Motivatu’

Înainte de a ieşi în spaţiu, cosmonauţii trec prin ecluza care separă staţia spaţială de restul universului. Eu, când ies din scara blocului, din motive pe care nici isteţii ăia de la NASA nu le pot explica, trebuie să trec pe lângă banca pe care supravieţuieşte singularitatea numită nea Stere. Alături de distorsiunea continuum-ului spaţio-temporal numită nea Mătreaţă. Sau, ca să folosim expresia matematică a acestui fenomen:

2L : n(S + M) = Dm x Pm

Unde 2L reprezintă cantitatea de vin de buturugă pe care o au de împărţit zilnic cele două entităţi. Iar Dm= Dă-i mă şi Pm= Pizda mă-sii, acesta fiind rezultatul cu care se încheie orice discuţie, pe absolut orice subiect.

Nea Stere sesizează că sunt grăbit din salutul pe care i-l arunc din viteză şi mă domoleşte, împingându-şi fesul mai către creştet:

-Stai uşor, vecinu’! Nu te grăbi, că ete… vine alde Motivatu’. Avem treabă.

-Ăsta e un mare bou! îşi iese din sărite nea Mătreaţă. Stere, nu mi-l aduce acilea p-ăla că m-apucă toţi dracii!

-Băi, Mătreaţă! Da’ tu de cine vrei să ne luăm, aici, în cartier? De Putin? Lucrăm cu ce avem, nu mai face pe nebunu’, că ne râdem!

Am văzut despre cine e vorba. Personajul îmi e cunoscut. Ne-am întâlnit de câteva ori. În lift, pe scări, când nu mergea liftul. De fiecare dată s-a înfipt într-o conversaţie la care nu-l poftise nimeni. Şi de fiecare dată a ţinut să îmi împărtăşească scurte conspecte din vastele sale lecturi, adică imbecilităţi “motivaţionale” rostite cu aerul savant al celui care îşi închipuie că tocmai a descoperit albuşul de la ou. De data asta votez cu nea Mătreaţă!

Prea târziu!

- Bună ziua, domnii mei! salută Motivatu’.

- ‘ai sictir! mormăie nea Mătreaţă.

- Să trăieşti, domnu’ Motivatu! îi răspunde nea Stere pe un ton care ar putea părea extrem de ceremonios. Bre, ţie nu ţi-e cald cu sacou’ ăla gros şi maletă d-aia pe gât? Că eu cu Mătreaţă ne-am prăjit de cald. Şi eu sunt la maieu, Motivatule!

-Iordache mă cheamă! încearcă Motivatu’ o punere la punct.

-Cin’ te cheamă? Că io nu te-am chemat? îl repede nea Mătreaţă.

-Lasă-l, Mătreaţă! intervine nea Stere. Că pe urmă nu ne mai zice cu zeu’ ăla interior!

Motivatu’ zâmbeşte superior. Explică:

-Vedeţi? Voi scoateţi din context ca să faceţi băşcălie! De aia n-o să evoluaţi! Eu vă spuneam că dacă vrei cu adevărat ceva…

-Eu vreau să te bag în pizda mă-tii! bodogăne nea Mătreaţă.

-… atunci, dacă îţi doreşti cu adevărat, acel ceva se va întâmpla. Trebuie doar să apelezi la zeul acela superior care se află în fiecare dintre noi, pentru că în fiecare dintre noi se află simultan un supra-om, un zeu şi un creator.

- ‘ai de curu’ tău, ce-i în burtă la tine! Ce-ai mâncat, bre? îl căinează nea Mătreaţă.

Nea Stere hlizeşte. Eu sunt doar stânjenit.

-Dacă nu citiţi! îi ia Motivatu’ de la etaj. Domnu’ Stere, eu ţi-am zis să vii pe la mine, să-ţi dau cartea aia “Cum să găseşti zeul din tine!”. Ba nu… că nu eşti pregătit… cred că mai întâi trebuie să citeşti “Te-ai născut învingător!”. Să vii pe la mine…

-Să vin pe la tine, hă? Ai pantaloni de piele.

-Am. De ce?

-Aha! Ai şi şapcă de piele?

-Am una. De ce, domnule?

-Bănuiam eu! rânjeşte nea Stere. De-aia nu vin. Că altfel tare aş vrea să citesc porcăriile alea! Da’ ce tare aş vrea!

-Băşcălie tipică de săgetător! se revoltă Motivatu’. Nu-i nimic, nu mă supăr. Toţi am venit pe lumea datorită iubirii…

-Ba, tu Motivatule, cred că ai venit pă lume din cauză la două chile de ţuică! îl pune la punct nea Mătreaţă.

Nea Stere hlizeşte. Eu încerc să mă abţin. Motivatu’ se simte dator cu o replică:

-Atitudine tipică de roman!

-Bă, vezi că vorbeşti fără diacritice! îl repede nea Mătreaţă.

-… asta e diferenţa dintre noi dacii – îşi urmează Motivatu’ delirul- şi voi romanii! Noi ne-am născut ortodocşi!

Aici ar trebui să intervin puţin să corectez distorsiunile temporale, dar în dimensiunea din care vine Motivatu’ istoria o fi alta.

- Da-da! Noi ne-am născut ortodocşi, în comuniune cu creatorul! De ce-mi pierd timpul cu voi? Voi ar trebui să vorbiţi cu Mecanism! Ăla e nivelul vostru!

Nea Stere pune gaz pe foc:

-Mecanism e băiat bun!

-Mecanism e o curvă! se revoltă Motivatu’, cu glas de proprietar de şapcă de piele. Îmi pierd timpul cu voi. Nu mă puteţi enerva, pentru că eu sunt o mare de serenitate! Mai bine v-aţi pune cele trei întrebări, ignoranţilor!

S-a enervat. Pleacă. Pe mine mă salută:

-O zi luminată, domnu’!

-Păi, de aia e zi, că e luminată, boule! Altfel era noapte! îi mai transmite nea Mătreaţă, să aibă ăla de drum. Auzi, Stere, care-s, bre, întrebările alea trei ale lu’ bou’ ăla?

-Dacă ai pantaloni de piele, dacă ai şapcă de piele…

-Şi a treia?

N-am mai aflat care era cea de a treia întrebare. M-am simţit îndeajuns de motivat pentru ca, în sfârşit, să plec.

 

Leave a comment

Filed under nea stere

Mor măcelăriile

La parterul blocului meu ( Nu e blocul meu, n-am devenit apropitar de beton îngrămădit, dar de vreme ce locuiesc în el, zic că e al meu; ipoteza că aş fi eu al lui fiind mult mai puţin atrăgătoare) exista o măcelărie. S-a închis. De fapt nu “s-a închis”, că măcelăria n-are diateză reflexivă. A închis-o dumnealui, patronul, pe care tocmai l-am salutat, în vreme ce lipea în geamuri un afiş pe care scrisese, cu litere mari cât falimentul: “Spaţiu de închiriat!”.

-Nu merge! mi se vaită patronul. (Ar trebui să îmbrac cuvântul ăsta în ghilimele?) Nu cumpără lumea. Ne-au omorât ăştia cu supermarket-urile.

Oftează. Oftez şi eu. Din politeţe. El crede că ştie de ce a scăpătat. Eu chiar ştiu. Dar nu-i spun. Mă îndoiesc că i-ar folosi la ceva. Îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una. Îl refuz, le am pe ale mele. Îmi aprind şi eu una, deşi n-am niciun chef să stau la prohod cu el.

N-am nicio îndoială că frizura economiei naţionale nu depinde de “marii investitori”, care vin când e de supt măduvă din os (doar n-om ajunge să ne-o sugem singuri! – citiţi cum vreţi afirmaţia asta!) şi pleacă atunci când şi-au umflat maţul, nu înainte de a se căcă, făra a trage şi apa. Micul producător autohton, insoţit întru profitabil prieteşug de micul negustor – aici se află cheia unei economii cu ficatul sănătos. Mica brutărie de cartier, cu brutarul care se trezeşte cu noaptea în cap ca să frământe aluatul pe care l-a plămădit din făină cumpărată de la fermierul pe care îl ştie el şi în care are încredere. Micul măcelar, care tot asemeni se aprovizionează de la micul crescător, care nu-şi îngăduie să-şi bată joc de ceea ce produce. Şi tot asemenea, cizmar, cofetar, croitor ş.a.m.d. .  Aşa am văzut prin alte locuri şi aşa am văzut că e bine.

La noi însă nu se potriveşte. Şi nu se potriveşte pentru că românul nu vrea să fie brutar, ci patron de brutărie. Sau măcar de gogoşerie. El nu vrea să frământe aluatul, ci să găsească pe careva mai amărât decât el, care sa frământe el aluatul, pentru bani de nimic. Că de aia s-a făcut patron, ca să aibă unii pe care să-i pună la muncă. Apoi descoperă că salariile ălora costă. Că statul îşi vrea şi el partea şi afacerea gâfâie. Dar românul nu vrea mica lui afacere, de familie, prin care îşi dă de lucru sieşi şi alor lui, din care se întreţine. El nu vrea mica afacere. El vrea afacere! Să muncească alţii! El e patron. Îşi face cărţi de vizită, vorbeşte la telefon (cu contabila) se vaită că statul îi ia prea mult, că lefurile salariaţilor îl împovărează. Aşa că merge la mica înţelegere: juma din bani pe acte, restul la caiet. Iar caietul se mai pierde, se mai uită. Pe urmă apare constatarea că românii nu sunt muncitori serioşi. Că sunt puturoşi şi te mai şi fură. Asta constată orice patron de butic, fugit de la locul lui de muncă, să vadă ce fac vânzătoarele, pe care le suspectează că fură.

- O să ne ducem toţi dracu’! mi se vaită scăpătatul patron de măcelărie. O să ne cumpere străinii cu totu’! Că ne place să cumpărăm porcăriile lor, în loc să mergem la românii noştri!

Am intrat de câteva ori în măcelăria lui. De fiecare dată prăvălia era goală. Vânzătoarea, revărsată pe un scaun, stătea în uşa care dădea “în spate” şi dădea cu degetul în telefon. Nici n-a ridicat privirea când am intrat. Nici nu s-a sinchisit că exist. Nici pomeneală să îşi ridice osânză, să străbată micul hol şi să mă întrebe dacă am văzut meciurile, dacă am umbrelă, cum o mai duc cu sănătatea… să mă întrebe ceva! Am stat câteva minute, m-am holbat la vitrina frigorifică în care erau cutii cu margarină, parizer grecesc, feliat, la folie, halva bulgărească. Şi ceva cărnărie. Nu multă, nu foarte arătoasă. Asta a fost prima vizită.

A doua oară era o altă vânzătoare. Pe acelaşi scaun, dar cu alt telefon. Urla în telefon: “Nu mai mă dau, fă, cu decolorant că mi-a făcut aia permanentu şi a zis că mi-aduce ea de la turci vopsea de-aia originală!… Ce vacă e!… Aşa a zis? … Vaaai!” . Şi aşa mai departe. M-am salutat cu halvaua, cu margarina, cu sticlele de vodcă ( la sticlă de plastic, de 1,5 L) nou apărute. Cu aceeaşi carne de la vizita anterioară. M-am simţit ca la muzeu. Singur şi deprimat. Am dat să ies. Din culcuşul ei, vânzătoarea zbiară la mine: “Dacă vrei ceva să-i zici!”. Întotdeauna mă bucur când oamenii mă simt unul de al lor şi mă tutuiesc.

Au mai fost câteva vizite. O dată am întrebat de nişte ciolan de porc. N-aveau. Altădată de ceva carne de vită. N-aveau. O dată am avut noroc. Aveau piept de pui dezosat, de Slobozia. La casoletă. Dacă nu mă deranja că expirase de o zi, al meu era. Ultima dată m-am regăsit cu grasa care degeţea în telefon. S-a ridicat. A venit agale. S-a proptit în faţa mea. “Bună ziua!” am zis. Degeaba. Deja era absorbită de butoneala în telefon. Am întrebat ceva. A întins un deşt gros, slăninos. Mi-a arătat în ce vitrină să mă uit. În vitrina aia nu exista ce mă interesa. Doar eticheta cu preţul. Mai întreb o dată. Mai întinde o dată deştul. Mă duc spre uşă. Ea se scurge spre scaunul ei, cu ochii beliţi în telefon.

Acum “patronul ” e amărât. Închide lacătul. Aruncă ţigara. O striveşte sub călcâi. Oftează:

-Să văd de unde o să cumpere acum, că eu am închis! zice. Că eu înhchiriez şi îmi convine să stau din chirie, nu mai creez locuri de muncă, nu mai… Asta e!

Îmi strânge mâna. Se urcă în merţanul vechi, înmatriculat în Bulgaria şi porneşte. Vorbeşte la telefon. Iese cu spatele. Îl claxonează unul. Coboară amândoi, se înjură. Blochează traficul. Eu plec. E greu. Greu. Era o măcelărie atât de liniştită, în care puteai intra să te reculegi, să…

2 Comments

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Capitalismul proletar

Bugetaţi, vitejii mei!

În stăruinţa sa de a demonstra că reducerea cu 5% a CAS va fi pentru economie ceea ce e benzina de 98 pentru motorul de Trabant, premierul Ponta ne-a plictisit ieri cu nişte planşe colorate care nu aveau nicio legătură cu subiectul, dar din care trebuia să înţelegem că e bine. Mai înainte se întâlnise cu nişte unii de afaceri şi i-a întrebat dacă se descurcă şi cu un CAS mai mic, iar un domn care vorbea stâlcit româneşte i-a zis ca merge şi cu el mai mic.

N-am competenţe în materie de finanţe, n-am trecut pe la Harvard, dar ştiu că au trecut pe acolo mulţi dintre ăia de la FMI care ne-au învăţat cum se propteşte oiştea-n gard. Şi, mai ales, au trecut pe acolo mulţi dintre specialiştii care ne-au făcut rost de o criză economică globală de o excelentă calitate. Nu ştiu cât de utilă e măsura asta a reducerii CAS, habar nu am ce eficienţă poate avea o astfel de măsură, dar mă îndoiesc ca va genera zecile de mii de locuri de muncă promise de premier. Că aşa sunt eu, neîncrezător. Ştiu, în schimb, că bugetul asigurărilor sociale, de exemplu, îşi încheie în mod constant execuţiile pe deficit.

M-am acomodat deja cu ideea că “măsurile de stimulare a economiei” sunt de fapt vitamine pentru corporaţii mediul de afaceri. Mi se tot explică, de vreme bună, că prosperitatea cetăţenilor depinde de bunul mers al corporaţiilor mediului de afaceri. Şi observ, de mulţi ani, că prosperitatea cetăţenilor rămâne în permanenţă în premiză, în vreme ce corporaţiile se descurcă binişor; binişor, dar ar mai avea nevoie de ceva stimulente.

Vorbim despre biruri. Una din promisiunile USL era reducerea TVA, revenirea la cota de 19%. Lucru care nu s-a întâmplat. Dacă onor guvernul socoteşte oportun, acum, să reducă CAS, n-are decât să o facă. Dar nu vreau să mai aud, pe viitor, de nicio mărire de taxă, acciză sau contribuţie!

Actualul guvern, ca şi cele dinainte, se vaită de proasta colectare a taxelor şi impozitelor. Şi pentru că nu se umple visteria din colectarea taxelor şi impozitelor locale, a mai ciupit puţin contribuabilul de la buzunar. Mai cu o mărire de acciză la combustibil, mai cu o creştere de taxe. Iar asta, iertat să fiu, e pungăşie curată!

Avem un sistem fiscal, există taxe, impozite, contribuţii, biruri şi angarale cu care noi cetăţenii suntem datori pentru ca dumnealui guvernul să-şi poată face treaba. Iar cetăţenii cinstiţi îşi achită toate aceste datorii. După care vine guvernul şi spune: n-ajunge! Şi n-ajunge pentru că dumnealui guvernul e incompetent, incapabil să îşi adune banii pe care ni-i cere. Pentru că, din incompetenţă, corupţie, prostie şi hoţie, doar o parte din taxele prevăzute de lege ajung în lădoiul cu bani ai statului. Care e soluţia pe care o găseşte statul? Să ia mai multe biruri de la dobitocii cinstiţi, care şi le platesc. În vremea asta unii se pricopsesc ocolind plata datoriilor către stat, dar făcând parale din afaceri cu statul, de-alde Bercea strânge milioane, iar contibuabilii cinstiţi mai pun un petec la turul nădragilor şi se scarpină de încă nişte marafeţi pentru a umple visteria statului. Care visterie nu strânge banii pentru a împlini cine ştie ce glorioasă operă, ci pentru a hrăni hoardele de afacerişti care au nevoie mai apoi de stimulente. Reducerea CAS, bunăoară. Altfel, sigur, şcolile sunt ca vai de ele, drumurile ferfeniţă, spitalele stau să se dărâme.

Dacă vreun guvern vine să îmi ceară biruri noi, să facă bine să îmi explice pe îndelete unde se vor duce banii aceia şi cât bine îmi vor aduce mie, contribuabil. Dar mai înainte să facă bine şi să treacă la colectat banii datoraţi de la toţi şmecherii şi şnapani. Altfel spus: nu discutăm despre măriri de taxe până ce nu-ţi aduci colectarea la cote rezonabile! Simplu! Nu îmi cere mie să plătesc pentru incompetenţa şi corupţia ta!

Nu ştiu ce învaţă ăia la Harvard, habar nu am. Nu ştiu dacă învaţă şi oleacă de istorie, pentru că atunci ar afla cum şi de ce cad guvernele.

1 Comment

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft

Cartea sfântă a nuferilor

E vremea să vă vestesc despre apariţia cărţii pe care am făgăduit-o cândva. “Cartea sfântă a nuferilor” există şi poate fi răsfoită, de acum. Întotdeauna m-am simţit stânjenit, atunci când am fost pus în situaţia de a vorbi despre mine; detest auto-promovarea şi prea insistenta băgare în seamă a sinelui. Aşa că doar vă dau vestea.

” Aceasta nu este o carte, deși o ții în mână, atingi porii hârtiei, simți mirosul amărui al cernelei.

Acestea nu sunt cuvinte, chiar dacă deslușești literele, vezi adunarea lor în silabe și împreunarea silabelor îți pare a naște cuvinte.

Tot asemenea, aceasta nu este literatură, iar cele pe care le vei descoperi, pășind mai departe, nu sunt povești.

E o potecă. O potecă prin locurile minții mele, printre nălucile și stările care, adunându-se laolaltă, alcătuiesc făptura aceasta care se întâmplă să fiu.

Pășește fără teamă, e un drum cu umbre, în care singura primejdie e aceea că, la capătul potecii, ai putea găsi…”

 

Daniel-Octavian-Bejan-4-11

Trebuie să-i mulţumesc lui Vlad Petreanu, care mi-a dăruit fotografia de pe copertă.

Cartea se poate comanda pe site-ul editurii şi va fi de găsit şi în librării.

5 Comments

Filed under Uncategorized

Procesul

Peretele din faţă era alb, ca o cârpă spălată de prea multe ori. Lemnul mesei era gălbui. Nasul aprodului roşu, cu firişoare vineţii desenându-se într-un păienjeniş de neînţeles. Abajurul lămpii verde obosit, jigărit, lucios. Rochia femeii grase, năduşite, care îşi făcea vânt cu un evantai improvizat dintr-o revistă strident colorată şi care îşi dregea vocea fără încetare, deşi nu avea nimic de spus şi nu se găsea nimeni care să ia seama la ea, rochia era roşie. Un roşu aprins, devenit vineţiu la cusătură decolteului din care dădeau să se reverse nişte sâni enormi, bolnăvicios de albi. Sudoarea pătrundea ţesătura şi prefăcea roşul urlând în vineţiu cleios. Pantofii grefierei erau albaştri. Unghiile ei vişinii. Perdeaua împuţită care fâlfâia la fereastra prin care în loc de aer se scurgea o pastă slinoasă, umedă, fierbinte, irespirabilă, era gri. Gri-ul celui mai autentic jeg. Cravata avocatului, care tocmai îşi curăţa unghiile cu vârful creionului, era portocalie, cu dungi lucioase, stacojii. Creionul era violet.
Sala de judecată, urâtă, murdară, prăfuită, adunase toate culorile – şi-a spus. Trebuie doar să ai răbdare, să priveşti cu atenţie. Cătuşele de la mâini erau argintii. Gardianul, care tocmai îi desfăcea cătuşele avea ochi cenuşii, păr roşcovan şi buzele albicioase.
O muscă se aşezase pe chelia lucioasă a procurorului. Din creştet se prelingea o dâră de sudoare; picătura de sudoare aluneca alene, plictisită, scârbită şi duhnind de lene, lingând pielea cheliei şi lăsând în urmă zoaiele care desenau dâra aceea, în care acum poposise o muscă, frecându-şi membrele prin năduşeala cleioasă. „Cacă-te!” i-a strigat, în gând, muştei. „Cacă-te pe chelia lui!”. Procurorul îl privea cu ochii bulbucaţi, de bovină, de vită năduşită, care nu înţelegea nimic din universul în care supravieţuia, care nici măcar nu realiza că e doar un buboi uriaş, fetid, în care doar o muscă verde, de rahat, poate găsi loc de sejur. „Cacă-te!” a mai strigat o dată, tot în gând. Iar procurorul îl privea cu aceiaşi ochi băloşi, lipsiţi de expresie.
A simţit că-l îneacă tusea. A tuşit, scuturându-şi carnea lăuntrului, până când şi-a umplut cu sânge palma cu care îşi apăsa peste gură, de parcă voia să păstreze înăuntru aerul prea grăbit azvârlit de tuse din plămâni. A băgat degetul în amestecul de muci verzi, flegmă şi sânge şi a început să deseneze pe foaia albă, din faţa sa. Nu şi-a dat seama de ce a desenat o inimă.
Avocatul continua să-şi scoată mizeria de sub unghii. Musca încă nu se hotărâse dacă să se cace pe creştetul procurorului cu ochi de bou. Grasa în rochie roşie continua să-şi dreagă vocea, să năduşească şi să-şi aşeze ţâtele enorme în sacul îmbibat cu sudoare al rochiei. Grefiera privea în gol. Cască. Nu-şi duce mâna la gură decât târziu, când căscatul a depăşit faza de apogeu, dintr-un gest reflex. Ridică din umeri de parcă n-ar şti ce să răspundă unei întrebări pe care oricum nu i-a pus-o nimeni. Şi cască iar. În fundul sălii, un bătrân se zgâieşte la pulpele fetişcanei în rochie cu buline de lângă el. A rămas cu gura căscată şi o dâră de bale i se prelinge pe bot, pe bărbie, pe piept.
-Ridicaţi-vă! Intră curtea! anunţă aprodul.
Se ridică. Toţi. Jegul. Praful. Întunericul. Duhoarea. Nu. Duhoarea nu se ridică, duhoarea se lasă. Pute cumplit în sala de judecată. A hoit, a năduşeală, a pişat fermentat. A pereţi albi, rochie roşie, unghii vişinii şi pantofi albaştri. Pute a justiţie. Pute a procuror cu ochi de bou. A avocat uscăţiv, duhnind a băutură şi a jeg învechit.
Se aşează. Îşi priveşte avocatul. Acesta hlizeşte. Cu dinţi galbeni, stricaţi. Sub ochiul stâng, pe obraz, o aluniţă din care se iţeşte un fir gros de păr.
-Ridică-te! strigă judecătorul, privindu-l cu ceva între furie şi plictiseală.
Nu se ridică. Nu ştie dacă lui i se adresează. Nu ştie legile atât de bine ca să înţeleagă unde anume, la ce articol, e prevăzut dreptul judecătorului de a-l tutui.
-Am zis să te ridici! zbiară judecătorul.
Se ridică. Îl priveşte pe bătrânul acrit, cu sprâncene nefiresc de negre, nefiresc de dese, nefiresc de împreunate. Împreunat între ele, împreunate cu părul de pe creştet, împreunate cu albul ochilor, împreunate cu căcatul muştei de pe creştetul procurorului.
-Recunoşti? behăie judecătorul.
Avocatul mormăie plictisit, cu acelaşi rânjet imbecil, fără să e ridice:
-Domnule preşedinte, procedura…
-Du-te dracului cu procedura ta! zbiară judecătorul.
Râd toţi. Şi moşneagul senil care băleşte belind ochii la pulpele puştoaice, şi puştoaica, şi grasa ţâţoasă şi năduşită, şi grefiera căscată, şi musca aia căcăcioasă. Procurorul nu râde. Îl priveşte cu aceeaşi expresie de vită.
-Recunoşti, mă? mai răcneşte o dată judecătorul.
-Ce să recunosc? întreabă el. Şi glasul îi sună ciudat, ca unui adolescent cu vocea în schimbare.
-Aha! Deci nu recunoşti! Să se consemneze! grohăie onorata instanţă. E clar! E vinovat! Şi nesimţit!
-De ce anume sunt vinovat? Nu ştiu de ce mă aflu aici! încearcă el să articuleze.
-Te ia dracu’ dacă mai vorbeşti neîntrebat! urlă judecătorul. Avocate!
Avocatul se ridică fără tragere de inimă. Îşi studiază unghiile. Îşi rânjeşte hoiturile dinţilor.
-Hă? behăie.
-Ăsta e vinovat? Ce crezi?
-Dracu’ să-l ia! Mie îmi pare vinovat!
El simte că explodează:
-Vinovat de ce anume? Nu ştiu de ce…
…sunt acuzat- ar fi vrut să spună. Nu apucă. Judecătorul îi face un semn gardianului care îi rade un dos de pală peste buze. Sângele e roşu. Cald. Sărat.
Judecătorul îl priveşte chiorâş. Se scarpină după ceafă, cu un creion. Strănută. Apoi îl priveşte iar chiorâş.
-Am strănutat! îi spune.
-Am văzut! îi răspunde el.
-Nu mi-ai urat noroc! Nici sănătate nu mi-ai urat! se vaită judecătorul, cu glas piţigăiat.
-Şi asta e o infracţiune? întreabă el.
Pentru prima dată procurorul nu se mai holbează la el, ci îşi întoarce ochii bulbucaţi către judecător, de parcă răspunsul la această întrebare era ceea ce căutase el de o viaţă.
-Habar n-am! strigă judecătorul. Poate e. Poate nu e. Treaba mea! Procurorule!
Procurorul se grăbeşte să se ridice. În graba aceea, în precipitarea aceea, scapă o băşină. Umedă. Puturoasă. Sonoră. Nimeni nu reacţionează. Judecătorul întreabă:
-Te-ai băşit?
-Îhî!
-Ai premeditat-o sau a fost o inspiraţie de moment?
-De moment! bâiguie procurorul.
-O idee excelentă! constată judecătorul.
Judecătorul se lasă pe o parte, saltă o bucă, faţa i se congestionează. Se screme.
-Nu-mi vine! oftează. Poate mai târziu. Procurorule, ăsta e vinovat!
-Are faţă de vinovat!
-Aşa cred şi eu. Uită-te la faţa lui…Bă!
El îl priveşte pe judecător. Nu ştie dacă trebuie să răspundă. Nu ştie dacă trebuie să se băşească. Nu ştie unde a dispărut musca de rahat de pe creştetul procurorului.
-Eşti vinovat! ţipă judecătorul. Na! Acum ce mai zici?
-Vinovat de ce faptă?
Judecătorul îşi toarnă apă în pahar. Îi strigă procurorului.
-Zi-i lu’ ăsta de ce e vinovat!
Procurorul îşi întoarce iar privirea spre el şi rămâne aşa, cu ochii bulbucaţi. Judecătorul bea apă. Se mai screme o dată să se băşească.
-Nu merge! constată dezamăgit. Eşti vinovat şi gata! Du-te dracu’! Ce mai vrei? Probele au fost clare!
-Care probe? întreabă el. Nu am văzut nicio probă.
-Şi ce dacă! se răţoieşte judecătorul. N-au fost probe. Na! Ce-o să faci?
-Am dreptul la…
Judecătorul îşi acoperă urechile cu palmele şi începe să mormăie un fel de cântec:
-Na-na-na-na-nanaaaaa! Na, că nu te aud!
Îşi dă uşor palmele de la urechi.
-Vinovat! Vinovat! Vinovat! Du-te dracului, că eşti vinovat! Na! Ce-o să faci?
Nu ştie dacă să râdă sau să strige. Se aşează, socotind că ăsta e un gest de sfidare. Îl priveşte pe judecător cu ceva ce ar trebui să fie o privire dârză. Judecătorul ridică din umeri.
-Vezi? N-ai ce să faci! Şi te şi condamn! Ha! Uite, că te condamn! Na! La… Chiar te condamn… stai aşa. La… la… 2000! Du-te dracu’!
Judecătorul se ridică repede şi iese. Toţi cei din sală aplaudă. În afară de moşneagul libidinos. Şi de procuror, care rămâne cu ochii beliţi spre el.
-Ce a fost asta? îl întreabă el pe avocat.
-Hă?
-Ce a fost asta? repetă întrebarea.
-Ăăă… proces?
-Proces?
-Da… de ce nu?
-Aşa arată un proces? îşi strigă el indignarea.
-Dar cum? rămâne avocatul cu gura căscată.
-2000 de ani? Dar eu o să trăiesc 2000 de ani?
-Ăăă … nu. Nu-s ani – hlizeşte avocatul.
-Dar ce?
-O să mai fii judecat de 2000 de ori. La fel ca azi.
Gardianul îi pune cătuşele. Toţi ies din sală. El rămâne încătuşat de balustrada boxei acuzaţilor.
-Hei! îl strigă pe gardian. Mă laşi aici?
-Păi, cum? se miră gardianul de aşa întrebare.
-Cum să mă laşi aici?
-Mâine ai iar!
Nu mai întreabă nimic. Priveşte cătuşele. Priveşte sala goală. Şi vede că procurorul e tot acolo. Încremenit, ca o statuie slinoasă, sculptată în osânză. Cu aceeaşi ochi bulbucaţi, de vită tembelă, privindu-l fără să clipească.
-Mai ai 1999! spune gardianul. Şi iese.

1 Comment

Filed under cacatul in arta

Consultări să fie, dar să ştim şi noi!

De regulă, consultările de la Cotroceni dintre premierul Ponta şi preşedintele Băsescu respectă o reţetă dinainte ştiută: Ponta merge pentru a avea de unde ieşi cu declaraţii care să-i prelungească durata de valabilitate a certificatului de anti-băsist ( prinde bine la votăciune!), Băsescu îi cheamă pentru a putea avea apoi o ieşire televizată în care să povestească naţiei cât de inept e Ponta şi cât de priceput e el, Băsescu, The Băsescu, în absolut orice. Asta e reţeta, că e vorba de consultări, tocmeli, pipăieli sau depuneri de icre. Azi părea că totul curge conform vechiului obicei. Doar părea, pentru că, aşa cum aveam să constatăm, n-a mai fost deloc aşa.
Ca să nu pierdem ideea prin bălăceala stilistică, astăzi Ponta a mai muşcat o dată din momeala lăsată de Băsescu pe clanţa uşii de la intrarea în Palatul Cotroceni. Şi s-a trezit bălăngănindu-se în cârlig, ca scrumbia înainte de afumare.
E nevoie de o considerabilă doză de naivitate dacă vrei să îţi închipui că decizia lui Traian Băsescu de a difuza filmul „consultărilor de la Cotroceni” a fost o reacţie spontană, stârnită de insistenţa nu ştiu cărui reporter acreditat la Cotroceni. Nu, întâlnirea de azi a fost plănuită tocmai pentru ca acea înregistrare să aibă loc, iar ea trebuia să se întâmple tocmai pentru a fi difuzată către presă. Toată atitudinea lui Băsescu, aşa cum se vede din înregistrare, e aceea a unuia care ştie dinainte că ceea ce se spune, ceea ce se întâmplă acolo, e destinat ochilor publicului. De aici şi poza de preşedinte blajin, de patriot preocupat până în pancreas de grija ţării, de competent în ale finanţelor teribil de grijuliu cu banii pe care îi va avea de cheltuit sau nu Guvernul Ponta. Doar dacă acum îl vezi pentru prima dată pe Traian Băsescu ai putea să nu realizezi că miştocăreala odihnită, pe care le-o serveşte premierului şi nedumiritei domnişoare Petrescu, e o recitare după foiţă, nu are nimic comun cu hăhăiala groasă şi grobianismul cu care ne-am obişnuit în cazul actualului preşedinte şi care ni l-au făcut atât de simpatic. Teribil de simpatic! Insuportabil de simpatic!
Dincolo de întreg montajul, care, trebuie să recunoaştem, i-a ieşit lui Băsescu, rămâne impresia jenantă lăsată de domnişoara Petrescu. Am mai scris despre Ioana Petrescu, am mai vorbit despre domnia sa, încă de la momentul nominalizării sale la Ministerul Finanţelor. Nu repet lucrurile deja spuse atunci, constat doar că, din păcate, nu m-am înşelat. Permanenta inovcare a studiilor domniei sale, obositoarea, enervanta deja trimitere la SUA şi felul în care merg lucrurile acolo, sunt doar detalii care nu o fac foarte simpatică, dar ăsta nu e neapărat un mare cusur. Nici tinereţea nu e un cusur. Dimpotrivă. Lipsa de experienţă, lipsa de autoritate pot, însă, reprezenta impedimente majore atunci când ai pretenţia de a deveni şef peste blejnărie. Pentru că Ministerul de Finanţe nu e un seminar de preţioase flecăreli, nici festival de dansuri teoretice. Mnisterul Finanţelor e, poate, cel mai greu Minister al Guvernului, în care vieţuiesc dinozauri rămaşi acolo din Pleistocen, dihănii trecute prin ciur, dârmon, returnări de TVA, cotă pe cap de vameş ş.a.m.d. . În MF nici gângurelile domnişoarei Petrescu, nici prezentările sale în Power Point, nici amintirile sale despre contabilitatea simplificată de la gogoşeriile americane nu pot ţine loc de autoritate şi mai ales de experienţă. Dar asta e într-o mică măsură vina domniei sale şi în mult mai mare măsură le e imputabil iresponsabililor care au numit acolo o jună venită de nicăieri, care doar are de povestit amintiri dintr-un campus universitar. Vina domniei sale e aceea de a fi acceptat o pălărie care îi cade mereu pe frunte.
La întâmplarea cu CAS şi „consultările” de ieri, de la Cotroceni, putem adăuga şi bâlbâiala legată de noul Cod Fiscal – altă dovadă de lipsă de experienţă, ca să ne jucăm cu eufemismele.
Habar nu am de partea cui se află dreptatea în chestiunea reducerii CAS. La poză, însă, Băsescu a fentat din nou. Ponta şi domnişoara Petrescu n-au putut decât fanda în faţa băşcăliei lui Traian Băsescu. Ponta a vrut să joace la imagine şi a pierdut. Ăsta ar trebui să fie un prim semnal de avertisment, în perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale, pentru că, încetul cu încetul, credibilitatea, imaginea şi împreună cu ele şi voturile, din flecuşteţe din astea se pot pierde. Băsescu a jucat şi el la imagine. Şi i-a ieşit. Dar nu-i mai foloseşte la nimic. Pentru că Nana. Pentru că Bercea.
În poza de azi, de la Cotroceni, l-am avut pe preşedintele României, pe primul ministru, şi pe ministrul finanţelor. I-am şi auzit, în toată grozăvia lor. Preşedinte, prim ministru, ministru de finanţe… România, carevasăzică. Întrebări?

5 Comments

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft

Cupa Bercea la fotbal

S-a încheiat şi marea afacere a cupei mondiale la fotbal. Au câştigat nemţii. După care nu mă dau deloc în vânt, dar care au meritat să ia bibeloul acasă. Nu ştiu dacă au fost cei mai buni. Mi-au plăcut şi oladezii (cu toate plonjoanele lui Ruben), dar nemţii au dat, de la început până la sfârşit, senzaţia că ei au venit în Brazilia cu o treabă. Şi au rezolvat-o.

În finală am ţinut cu Argentina. Pentru că n-o înghit pe hoaşca aia de Merkel. Şi nu vreau să aud că fotbalul n-are legătură cu politica! Spuneţi-le asta ălora care umpluseră lojele oficiale! Sau doamnei Rousseff, care şi-a pus bugetul naţional la grea opinteală ca să ajute FIFA să mai împuşte francul o dată. Am ţinut cu Argentina şi pentru că încă mai sper că fotbalul, sportul în general, poate fi mai mult decât o maşinărie, pentru că o pasă dibace cu călcâiul mă poate încânta mai mult decât un gol din penalty venit în minutul ’90. Au câştigat nemţii. Am mai zis asta şi se ştia deja. Dacă m-aş încumeta să explic de ce au câştigat nemţii, atunci nu m-aş uita după ce au avut în plus, ci mai degrabă după ceea ce le-a lipsit. Iar nemţilor le-a lipsit o “super-vedeta”, figurantul de lux, fiţosul cu freză ( aţi văzut frizurile fritzilor? toate corecte, milităreşti!). Au avut, în schimb, o echipă. Şi mai ales, aşa cum am spus, au venit cu o treabă. Ăilalţi păreau doar aflaţi în treabă.

Ediţia tocmai încheiată a cupei mondiale a lămurit un lucru pe care îl cam bănuiam de mult: fotbalul de azi nu mai are jucători-spectacol, e lipsit de vedetele acelea autentice, născute din dribling, nu scremute de marketing. Cristiano Ronaldo, s-a putut lejer observa, e un cârnat cu freză de cocalar şi atât. Messi a fost un penibil de la un capăt la celălalt. A ţinut ocupat un loc în care ar fi putut juca cineva care chiar are chef să joace. Altfel, sigur, reclame la chiloţi, mult gel în păr, fiţe şi băşini. Am apucat să-i văd jucând pe Maradona, Platini, Gaza, Hagi sau Zidane – ca să dau doar nişte exemple. Papiţoii care trec azi de vedete nu sunt buni nici să le spele suspensoarele celor pomeniţi.

Nemţii n-au aşteptat nimic de la omul providenţial (chestie din care ar trebui să învăţăm ceva, nu doar în materie de fotbal), ci au făcut ceea ce trebuia făcut. Şi au făcut rost de un bibelou. Nu mi-am pierdut minţle ca să văd, precum comentatorii TVR, o demonstraţie de “rigoare germană” în “deposedările impecabile” ale lui Buateng, dar nemţii şi-au meritat mărgelele.

Asta a fost. Madam Rousseff predă ştafeta, în interiorul BRICS, către Putin. Că fotbalul n-are legătură cu politica. Acum e rândul Rusiei să bage bani în buzunarul FIFA. Madam Merkel şi nemţii ei se mulţumesc să ducă acasă gablonzul. Şi cecul cuvenit câştigătorului. Asta e treaba.

P.S.  Iar repet ce îmi tot spun înţelepţii, că fotbalul n-are treabă cu politica. Şi întreb: or fi câştigat nord-coreenii în cealaltă finală, cu Portugalia?

3 Comments

Filed under Camera de garda, Capitalismul proletar