N-am mai mers la cinematograf de foarte mulţi ani. Nici nu mi-e dor. Mi s-a explicat, pe îndelete, că ratez şansa unei experienţe memorabile. Sălile moderne de cinema au dotări tehnice de excepţie, sunetul e grozav, imaginea fără cusur, iar la producţiile 3D experienţa e unică, inegalabilă. Mai întâi că trăiesc într-o lume 3D, aşa că sunt relativ familiar cu fenomenul; când împing căruciorul la supermarket, e 3D şi fără să îmi pun nişte ochelari ridicoli pe nas. Apoi, de regulă, filmele produse în 3D fac parte dintr-o categorie care nu mă interesează. Cum mă pot lipsi şi de comentariile “spirituale” din sală, şi de polifonicele telefoanelor mobile, şi de plăcerea fără pereche de a asculta în Hi-Fi sunetul produs de rumegătorii de floricele de porumb sau de sorbitul cu ghiogârţuri din cocicole, aglomeraţia de la cinematograful din mall, pe mai departe, nu mă interesează.Filmele le pot vedea foarte liniştit şi acasă, unde singurele comentarii tâmpite pe care trebuie să le suport sunt ale mele.
Pe vremea când încă mai călcam prin cinemtograf, era pentru că doar acolo mai puteam vedea filme româneşti. Mai ales cele noi. La televizor nu erau, pe net nu erau de găsit. Nici pe dvd. Acum nu mai am nici motivaţia asta. Filmele româneşti au devenit mai accesibile, dar au încetat să mă mai intereseze. Chiar dacă adună premii pe la tot felul de festivaluri mai mult sau mai puţin respectabile.
Cristian Mungiu a obţinut încă un premiu la Cannes, pentru scenariu. Să-i fie de bine. N-am văzut filmul, deci n-am nicio părere. Îmi e doar vag cunoscută povestea. Am văzut în schimb filmul pentru care a obţinut, tot la Cannes, marele premiu, acum câtiva ani, celebrul 4,3,2… Şi nu mi-a plăcut. Nu spun că m-a dezgustat ca să nu ultragiez esteţii care juisează la sordidul prost filmat. Până la urmă a fost premiat la Cannes, ce mai contează părerea mea?
Foarte zgomotoşii şi de sine iubitorii regizori din “noul val” ( care e tot “nou val” de mulţi ani) nu mai au de multă vreme nicio treabă cu spectatorul român. Pentru că spectatorul român ( nu e aşa?) e prea îngust, insuficient educat şi… ce s-o mai lungim, de-a dreptul tâmpit, deci nu are cum înţelege/gusta complexa lor operă cinematografică. Aşa că ei fac filme doar pentru festivaluri. Se complimentează între ei, îşi văd unul altuia filmele şi se felicită reciproc, au mereu smochingul pregătit, că nu se ştie când dă statul bani pentru o deplasare la un festival. Regula e simplă: filmul poate fi oricât de prost filmat, sunetul oricât de infect, important e ca povestea din film să fie sordidă. Regizorii – care obligatoriu sunt şi scenarişti, că pentru ei încă nu s-a scris opera literară care să-i merite!- sunt fericiţi dacă filmul lor răscoleşte cât mai multă mizerie; stângăciile tehnice devin “stilistică”, duhoarea canon estetic.
Cândva, într-o discuţie cu un prieten, ne întrebam de ce tinerii regizori nu purced la ecranizarea unor mari opere literare ( atâtea sunt care ar merita asta!), de ce nu apelează măcar la scenarişti de calitate? Răspunsul era simplu: pentru că nu pot! Atunci când încerci ecranizarea unei cărţi îndeajuns de cunoscute, stângăcia regizorului, lipsa de înzestrare, gafele tehnice devin supărător de evidente, nu mai pot fi ascunse sub pretenţia “stilului”. Ca să fiu drept, trebuie să admit că nici în literatură nu stăm mai grozav. Şi aici se simte acelaşi miros greu. Jegul, promiscuitatea, mizeria par a reprezenta noile obsesii. Nimeni nu mai spune poveşti, toţi varsă orori. Şi toţi au devenit demascatori ai comunismului, la 20 de ani după.
Ultimul film românesc pe care l-am văzut cap-coadă ( şi revăzut!) a fost “Restul e tăcere”, al lui Nae Caranfil. În rest, recunosc, n-am rezistat mai mult de 15-20 de minute. Cinematografiei de dinainte de ’89 i se reproşa, pe bună dreptate, insuportabila ideologizare. Acelaşi reproş i se poate face şi “noului cinema românesc”. Sordidul pare a fi noua ideologie.
Cum nu fac parte din niciun juriu, la niciun festival, n-am văzut filmul lui Mungiu. El nici n-a făcut filmul pentru a fi văzut de mine ori cei ca mine, ci pentru jurii, deplasări, diurne. Aşa că felicitările să şi le primească de la jurii. N-am niciun îndemn să caut şi să încerc să văd filmul lui. Încă am pete pe ficat de la ultima astfel de experienţă. Eu şi el trăim în ţări diferite. Eu trăiesc în România. El într-o Românie jegoasă.
