Mama ştirilor

N-are Badea dreptate? Trăim în România şi asta ne tâmpeşte.

Asta e mama ştirilor. Maşinile de deszăpezire întoarse din drum de pe centura Bucureştiului, pentru că n-au rovinietă! Gata! E clar. Suntem tâmpiţi cu bale.

UPDATE: Avem şi un om mort. Îngheţat în maşină. Un mahalagiu inept, probabil. Ăştia pot muri, nu contează.

Societate civilă carevasăzică

Asta o fi societatea civilă de calitate, despre care vorbea tiranu’? Adică, da, personalităţi, bre. Îi frige la buric grija de baha’i şi Iran, dar de ăia din piaţă, cu una-două excepţii, li se rupe.

Ce faci atunci când ninge?

Păi, depinde. Depinde în ce colţ al lumii s-a nimerit să te naşti şi mai ales unde ai ales să trăieşti. Pentru că, vedeţi voi, escrocheria asta numită viaţă funcţionează al naibii de parşiv. Teoretic îţi poţi construi singur destinul, iar marile calităţi cu care te-au înzestrat cei doi futăcioşi care te-au făcut or conta ele, dar n-ajunge. Că, vă place sau nu, CV-ul bate ADN-ul. Adică, foarte serios vorbind, dacă Shakespeare vorbea swahili dracu’ mai auzea de el. Dacă se năştea în Kârgâstan, iar nu cred că se alegea mare rahat de el. Pe urmă, să fim serioşi, n-am auzit de niciun zambian campion mondial la sărituri cu schiurile. E drept că jamaicanii şi-au făcut echipă de bob, dar datul în bobi e practicat şi de ţigăncile noastre.

Hai că bat câmpii. Deci, ce faci atunci când ninge? Cum spuneam depinde de naţie. Pentru că dacă eşti….

… american, stai la televizor, beleşti ochii la reality show-uri şi razi câteva găletuşe de aripioare de pui. Dar musai bei cola dietetică, să nu te îngraşi.

… scandinav, scoţi schiurile şi te antrenezi pentru Cupa Mondială.

… austriac, te bucuri că le iei banii fraierilor care vin să se dea uţa prin zăpadă.

… eschimos, profiţi că ai material de construcţie proaspăt şi repari tencuiala de la iglu.

… rus, faci o plajă, razi o vodcă şi bagi o băiţă la copcă.

… sudanez, îi chemi pe ăia de la National Geographic să vadă minunea.

…englez, bei un ceai şi dai vina pe emigranţii din est.

…japonez, te înghesui cu ceilalţi conaţionali să faci poze la greu.

…chinez, aduni zăpada, o topeşti şi exporţi apa rezultată drept medicament tradiţional chinezesc.

…turc, ridici preţul la kebab şi îi mulţumeşti lui Allah că ţi-ai adus nevasta şi familia la Berlin.

…canadian, râzi de americani.

… italian, suni neamurile rămase la Napoli să le povesteşti ce porcării fac ăştia din Nord.

…român…. stai ca prostul, îngheţi în zăpadă şi îi înjuri pe nesimţiţii din guvern, că iar au uitat că “iarna nu-i ca vara”.

Discurs de matol – rezumat

Hai să vă zic cum am văzut eu discursul lu’ beţivu’, din seara asta:

Deci un dobitoc beat mangă intră cu basculanta in grădina de zarzavaturi. Face pulbere gogonelele, rade dovleceii, praful se alege din ştevie. Dobitocul se dă jos şi îl înjură pe stăpânul grădinii, că n-a pus garduri mai ţepene, ‘tu-l  în cozoroc de baistruc! Pe urmă se pişă la roata din spate, îşi scutură puţă şi îşi aprinde o ţigară. Dă două- trei şuturi în roată şi constată că încă e umflată. Uită să se mai încheie la prohab, da’ i se rupe. Pe urmă mai trage o flegmă cu muci peste stratul de varză, se suie în cabină şi se duce, că el tre’ să ajungă cu nisipul la destinaţie. Din cabină urlă manelele, urlă şi dobitocul beat mangă. Îşi dă şapca pe ceafă şi mai repede câte o flegmă pe fereastra deschisă, bagă un biciclist în şanţ, calcă o raţă scăpată în drum şi se duce, mergând în zig zag, către stâlpul în care, în cele din urmă, se va propti. El şi basculanta.

Aia e!

Nimic memorabil

O bună parte din cariera unui politician este aşezată sub semnul execuţiei orale.  O ciudată rânduială face ca istoria să-i judece pe cei daţi politicii după cele de ei împlinite, în vreme ce contemporaneitatea îi măsoară mai cu seamă după cele spuse. Se întâmplă, totuşi, nu de puţine ori, ca vreun oarecare să îşi găsească loc în istorie doar pentru că, într-un moment anume, s-a întâlnit cu inspiraţia retorică, reuşind să expire un discurs memorabil. Uneori nici atât, doar o frază, o propoziţie. Nu e nicio dificultate să admitem că istoria conţine suficienţi Spirache Necşulescu.

Un simplu exerciţiu de rigoare ne-ar putea demonstra că sunt destui cei care au reuşit să treacă în manualele de istorie fără să fi avut vremelnice idile cuPolyhymnia, muza retoricii, dar însemnându-şi destinul cu lucruri semnificative, cu remarcabile împliniri. La fel sunt şi dintre cei care nu pot oferi judecăţii concrete nimic solid, dar reuşesc să îşi atârne numele de strălucirea întâmplătoare a unui discurs. În fine, mai sunt şi cei care au reuşit să cupleze ambreiajul retoricii la cutia de viteze a faptelor. Dar aceştia, în cele mai multe cazuri, sunt de găsit în zona infamă a istoriei. Poate, în judecata ei, istoria uneori cercetează cu egală măsură discursul şi fapta, dar cu certitudine contemporaneitatea se mulţumeşte cu discursul.

Deşi şi-a şlefuit mintea sub ochii lui Aristotel, Alexandru Macedon nu ne-a lăsat nicio vorbă de duh. Nodul gordian reprezintă zenitul retoricii sale, ţâşnit din tăişul paloşului, nu din spectaculoase conjugări. Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Winston Churchill sau Brătianu ne-au lăsat, în schimb, cuvinte cu adevărat remarcabile. Lascăr Catargiu merită amintirea posterităţii fie şi pentru genialul micro-discurs: “Aiasta nu se poate, Majestate!”.

“Aiasta nu se poate, Majestate!” reprezintă, pentru mine, cel mai important discurs politic al istoriei noastre. Mă întreb cum ar arăta vremea pe care o trăim dacă mai mulţi dintre vremelnicii locuitori ai politichiei ar fi cunoscut şi repetat vorbele lui Catargiu? Sublim în simplitate şi  fermitate, discursul (insist în a-l socoti un discurs, în ciuda dimensiunii) lui Catargiu este expresia concisă şi perfectă a politicii neştiutoare de cele licuriceşti.

În fine, nu îmi propun o excursie lungă şi plicticoasă în ţinutul, spectaculos de altfel, discursului politic. Introducerea, mai lungă decât ar fi fost poate necesar, are doar rostul de a pregăti punctuaţia pentru întrebarea pe care am ne-o pune. Iar întrebarea ne readuce în noroiul cleios al vremii noastre. Şi întreb: care sunt zicerile memorabile ale celui care stăpâneşte azi România?

Băsescu, neîndoielnic, a însemnat destinul României. Ba semnele lăsate de el sunt mai multe. Doar că la fel de bine le-am putea numi nu semne, ci cu un cuvânt mai potrivit: cicatrice. Şi e drept atunci să întreb unde sunt vorbele sale memorabile, care sunt acelea? Pe ce s-a întemeiat opţiunea contemporanilor mei care, în mai multe rânduri, l-au socotit vrednic de a lua în stăpânire destinul naţiei? Caut vorbele memorabile pentru că împlinirile sale nu există, iar de vor fi existând, e treaba istoriei să le socotească.

Şi punând întrebarea îmi dau seama că nu găsesc nimic înalt, nicio pildă de înţelepciune, niciun răgaz dat bunului simţ. Nimic nu este mai îndepărtat de “Aiasta nu se poate, Majestate!” , decât vorbele rostogolite ca nişte bolovani de întâiul stătător al ţării. Discursul de condamnare a comunismului a fost inutil, ipocrit, prăfos şi stupid, o încropeală a unor oportunişti care aveau să îşi argumenteze sinecura, pe care Băsescu l-a citit fără tragere de inimă. În rest ce rămâne? Vorbele sale cu adevărat memorabile, cele care au făcut carieră, prin repetare până la sastisire, până la intoxicare, desenează un arhipelag al insultei grobiene, un ţinut al abjecţiei nemărginite, o deplină şi fără ieşire afundare în sordid. De la “găozar” la “ţigancă împuţită”, de la “tonomat cu euroi” la “ochi bulbucaţi”. Continuaţi voi enumerarea.

Deficitul de retorică este compensat la Băsescu de experienţa sa de veteran al bodegilor, nedeprins cu arabescurile stilistice ale polemicii, dar campion la înjurătura repezită printre dinţi, dimpreună cu o maree de salivă. Nimic din ce spune Băsescu nu este memorabil. Memorabil devine doar atunci când grohăie, năduşind invective. Mediocru în toate, dar memorabil în exerciţiul urii, Traian Băsescu e rezumabil, din perspectiva retoricii la două componente: demagog în sloganuri  idioate şi prolific în invective mizerabile.

Privindu-l aseară, la ceremonia de depunere a jurământului de către noul ministru de externe, am înţeles că e epuizat. Nici măcar aparatul de fabricat invective nu-i mai funcţionează cum trebuie. N-am putut vedea aseară decât un om bolnav, speriat, hăituit, răpus de îndelungi libaţii, care nu mai reuşea nici măcar exerciţiul curent al invectivei. Revărsarea de insulte, aproape vomitată, n-a mai arătat scandalagiul agresiv de altă dată, doar un ins răpus de sindromul Tourette.

Astăzi, probabil, va ieşi din nou. Ca să comenteze decizia Curţii Constituţionale ( o victorie a celor din piaţă).  Să încerce, ca ilustrul său înaintaş, în decembrie ’89, să cnovingă poporul de ceva, nu e prea limpede ce. Şi mă gândesc cu jenă că, din păcate, ne vede lumea. Şi lumea care ne va privi nu va vedea un discurs memorabil, ci un bolnav psihic, bolborosind lucruri de care cu toţi ne vom ruşina. Şi mă întristez că nu ne putem îngriji bolnavii, ci îi lăsăm aşa, în văzul lumii, să se/ne expună ridicolului.

OPC SPP

După discursul din seara asta, SPP ar trebui să se numească Oficiul pentru Protecţia Consumatorului. Mai explic cine e consumatorul?

Regele cenuşii

Pe fereastra aceasta, prin care privesc, se vede o ceaţă deasă, deasă. O ceaţă prin care nu se mai disting siluete, nu se mai văd oamenii, vag se mai zăresc doar mulţimi. Prin ceaţa asta nu se mai vede nimic, nici bine, nici rău. Nici culori. Nimic. Se aude, în schimb, zarva. Tot mai crescută. Tot mai primejdioasă.

Poate e fereastra mea rău aşezată. Poate alţii, la alte ferestre au parte de privelişti colorate.

Ceea ce se întâmplă acum în România ar trebui să îngrijoreze. Nu ştiu pe cine. Cred că nu doar pe mine. Ibovnicii puterii au vrut să creadă că odată cu trecerea timpului vuietul se va domoli, protestele vor conteni şi ei se vor putea întoarce în tihnă la toate cele pe care le-au săvârşit şi până acum. Încă o socoteală greşită! Pentru că vuietul, cu fiecare zi, se preface în tunet.

De bunăseamă încă mai sunt destule de furat, de vreme ce oamenii ăştia se agaţă cu atâta încăpăţânare de putere, lucrând împotriva logicii, a instinctului de conservare chiar. E atât de greu de înţeles că jocul e pierdut? Că fiecare ceas în care se agaţă de putere sporeşte mările de ură în care se afundă? Parcă minţile le-au fost cu totul spulberate şi nu reuşesc să vadă că sunt pe cale să îşi anuleze şansa oricărei forme de supravieţuire. Demenţa în care trăiesc îi face oare să îşi imagineze că încă nu e totul pierdut, pentru că încă mai răzbat voci, tot mai răzleţe, din corul lăudătorilor plătiţi?

De cealaltă parte, protestele devin tot mai vehemente, mai radicale, mai încărcate de furie, mai puţin atente la ruinele pe care le pot lăsa în cale. Avem o ţară întreagă gata să se treacă prin foc doar pentru a scăpa de buboiul infectat care nu vrea să dispară cu niciun alt leac. Mă tem că, dacă lucrurile vor continua astfel, ne îndreptăm spre mult rău.

Am spus-o de atâtea ori, de atâta vreme. Băsescu nu se va da înapoi de la absolut nimic pentru a-şi păstra puterea. Absolut nimic. Tăcerea  laşă în care s-a refugiat de atâta vreme îl arată în toată urâţenia lui. Tace pentru că speră că tăcând şi-ar putea prelungi zilele puterii. Se ascunde pentru că îi e frică. Şi îi lasă pe toţi ceilalţi, unelte tălâmbe şi corupte, să încaseze ce i se cuvenea lui. Pentru că, oricare ar fi preţul, el trebuie să supravieţuiască, acolo, în turnul puterii! Nu o spun pentru prima dată: e în stare de orice pentru asta! Dacă va fi nevoie vor muri oameni, va scorni un conflict inter-etnic sau va naşte război civil. Dar nu pleacă. Nici nu iese la luptă. Se ascunde, adăugând zăvor peste zăvor, lacăt peste lacăt, în hruba puterii, acolo unde s-a ascuns. Sperând să supravieţuiască. Şi nădăjduind că, atunci când totul se va fi sfârşit, va putea ieşi din hrubă, pentru a arăta că încă există. Că, pe mai departe, el e stăpân peste cenuşa care a rămas din ceea ce era cândva o ţară.

Azi ar fi trebuit să sărbătorim Unirea. Nu e nimic de sărbătorit. Numărăm căzuţii de pe frontul a ceea ce Octavian Paler numea războiul româno-român. Şi privim urâtul care ţâşneşte de pretutindeni, urâtul în care noi înşine suntem pe cale să ne transformăm, stăpâniţi de regele cenuşii.

Ce avem noi aici?

Am zis că e mai bine să nu scriu la cald,  că se topeşte tastatura. Aşa că despre agitaţia de ieri am decis să scriu azi. Pe puncte, ca să nu le amestecăm.

- Demiterea lui Baconschi

Am cerut explicit demisia marţafoiului, dar asta nu înseamnă că demiterea lui mi-a provocat vreun sughiţ de bucurie. Marţafoiul nu ar fi trebuit să fie numit ministru de externe. Nu are nici calificarea, nici obrazul şi mai e şi măgar. În locul vocii şi talentului pe el l-au recomandat voturile din ambasada de la Paris.

Ieri începuse să prindă pojghiţă, prin unele sufragerii, un soi de curent “vai, săracu’ Baconschi”. Niciun săracu’ ! Ducă-se marţafoiul! Pe de altă parte e interesant să vedem cine va fi numit în locul său. Pentru că dacă în locul unuia care îşi dispreţuieşte poporul proptim unul calificat, dar cu vocaţie de trădător – l-am numit pe Cristian Diaconescu- n-am făcut nicio brânză.

Oricum, demiterea asta a venit cam ciudat. Scrâşnită, ciudată. Evident Boc a încercat să vină, ieri, în faţa Parlamentului cu ceva. Cu ceva mai mult decât obişnuita trăncăneală. Aşa s-a ajuns la subita şi insuficienta demitere a lui Baconschi.

- La Parlament ne-am pricopsit cu discursurile. Deşi nu îmi e din cale-afară de simpatic, trebuie să spun că, ieri, Victor Ponta a avut poate cel mai bun discurs din carieră. Bun, echilibrat, articulat, argumentat. Impecabil. De partea cealaltă, Antonescu mi-a amintit teribil de Caţavencu. Cred că e momentul ca, dacă vrea să mai fie luat în serios, Antonescu să înţeleagă că nu o poate ţine la nesfârşit în jam session. Bună şi improvizaţia, dar nu îndeajuns. Mai trebuie şi rigoare. Pe lângă adjectiv mai e nevoie şi de substantive. Şi de verbe. Pe lângă decibeli mai e nevoie şi de argumente.

În fine… Boc. Ce naiba să spun despre ce a cuvântat făptura? Aceleaşi clişee, aceleaşi prostii.

- Am spus-o şi zilele trecute: protestele, zgomotul acestor zile par a fi prilej de băgare în seamă pentru tot soiul de oportunişti, de nebăgaţi în seamă. La Mihai Gâdea am văzut aseară o micuţă băsistă care s-a agăţat de protestele celor mulţi ca scama de şoseta de lână. Fătuca venise să se promoveze şi ea puţin.  Cu deja clasicul text: toată clasa politică e la fel. În fine, nu o să-i dau exact lucrul după care tânjeşte: băgare în seamă. Mulţi din ăştia, zilele astea.

- În fine, mai avem povestea junelui locotenent revoltat. Aici avem parte de ceva mai complicat. Omeneşte îl pot înţelege pe tânăr. Dacă nu ar fi fost în uniformă aş fi aplaudat tot ceea ce a avut de spus. Nu mă dau în vânt după armată şi ce reprezintă ea, cu atât mai puţin de armata care l-a făcut general cu patru stele pe Oprea şi e acum condusă de el. Înţeleg perfect că viaţa oamenilor din armată e la fel de grea, ba poate uneori mai amărâtă decât a noastră. Dar instituţia militară are nişte rigori, pe care tânărul locotenent le-a încălcat. Pentru că nu-i conveneau – pe drept sau nu. Nu poţi fi ofiţer al armatei române şi să îţi tratezi cu obrăznicie superiorii. Nu poţi fi ofiţer şi să te supui când şi dacă vrei ordinelor. Nu ai cum fi ofiţer şi să declari senin că da, poate ai încălcat “puţin” legea.

Am toată înţelegerea pentru tânărul locotenent. Vă asigur de asta. Dar tipul său de atitudine e incompatibil cu haina militară – ştiu că mulţi mă vor certa pentru rândurile astea. Mă opresc aici. Sper ca tânărul locotenent să fie judecat cu indulgenţă. În rest, pe acest subiect, vă invit să citiţi mult mai bine exprimatul punct de vedere al lui Radu Tudor. Până la urmă, da, locotenentul a încălcat regulamentele militare. Dar a demonstrat o virtute care ar trebui să fie de mare preţ pentru instituţia armatei: curaj.

- Apropos de Radu Tudor. În emisiunea sa de duminică, Ponta a făcut o declaraţie care a supărat mulţi oameni. Victor Ponta a declarat că şefii serviciilor vor fi menţinuţi şi după ce USL va veni la putere. Declaraţia a enervat tare, pe bună dreptate. Cred, totuşi, că n-ar trebui să ne grăbim să-l certăm pe Ponta. Declaraţia era obligatorie, dar nu cred că trebuie şi crezută. Evident că Ponta avea obligaţia de a-i asigura pe actualii şefi ai serviciilor că scaunul lor e în siguranţă! Mesajul subtextual era ” Băieţi, nu faceţi prostii în apărarea lui Băsescu! Scaunul vostru e oricum în siguranţă. ” Nu înseamnă că, ajuns la puterea, Ponta nu se va răzgândi.

Atât deocamdată. Îmi iertaţi stilul telegrafic şi lipsa de tragere de inimă, dar cheguevarismul ăsta prelungit nu-mi prieşte. Aş vrea să mai putem vorbi şi despre altele.

Revoluţia oamenilor de zăpadă

Un truism prea frecvent repetat spune că, pentru a înţelege pe cineva, trebuie mai întâi să ajungi să-l cunoşti îndeajuns. Am crezut, vreme bună, că îmi cunosc poporul suficient de bine pentru a mă încumeta în temerara întreprindere care este aceea a înţelegerii. De fiecare dată ceva nu se potrivea, mereu exista ceva care îmi sabota demersul. Întotdeauna omiteam ceva, ori apărea un element nou. Sau pur şi simplu arhitectura logicii comune părea inadecvată în spaţiul complicat al sufletului românesc.
Greşeam încercând să găsesc formula de aur care să facă totul explicabil, previzibil, demonstrabil matematiceşte. Prea multe variabile, un coeficient de frecare mereu imprevizibil, un moment mereu greşit calculat, un punct de rupere niciodată socotit corect.
Apoi am descoperit ceva teribil de interesant. De bunăseamă, atunci când o coincidenţă (sau ceea ce pare o simplă coincidenţă) se repetă sistematic dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii, atunci nu mai e vorba de o simplă coincidenţă. Aşa am descoperit că suntem un popor al iernii, al oamenilor de zăpadă.
Gândiţi-vă! Revoluţia din 1989 s-a întâmplat iarna, într-un decembrie blând. Tot iarnă e acum, când istoria cere să fie scrisă în stradă. Ziua noastră naţională, când sărbătorim Marea Unire, se întâmplă pe 1 Decembrie, în prima zi de iarnă – calendaristică cel puţin. Asemenea, Unirea Principatelor s-a întâmplat într-o zi de iarnă, pe 24 Ianuarie, 1859. Putem uita că iarna ni l-a dăruit pe Eminescu? Tot iarna, e drept, ne-a pricopsit şi cu Nicolae Ceauşescu. Într-o iarnă, în 1947, pe 30 Decembrie, l-au alungat pe rege. Alegerile le ţinem iarna.

Continuarea.

Ningea, cândva…

Seara, târziu, am plecat din piaţă. Ningea. Blând, alintat, ca un cântec de leagăn. Când şi când, ninsoarea se învolbura cuprinsă de o furie blândă, trimiţându-şi fulgii să biciuie faţa trecătorului îngheţat. Îmi împingeam cu greutate fiecare pas, picioarele abia mă mai ascultau. Frigul îmi pătrunsese carnea. Şi oasele. Şi gândurile. Nu reuşeam să mă opresc din tremurat. Respiraţia era ca o povară. Un câine fără stăpân mă urmărea de la o distanţă prudentă. Ud, îngheţat, rebegit, speriat. M-am oprit şi l-am chemat. Am încercat să-l mângâi, dar mâna nu-şi putea domoli tremuratul. Căţelul s-a lipit de mine. Am scos din buzunar un colţ de covrig şi i l-am dat. L-a primit cu sfioasă recunoştinţă şi l-a înghiţit aproape nemestecat.

Am mai mers apoi ceva vreme împreună. La un colţ de stradă, dintr-o gură de canal ieşeau aburi ridicându-se alburii şi amestecându-se cu albul spart în fulgi al ninsorii. Căţelul a mai făcut câţiva paşi în urma mea, apoi a lătrat scurt. Era un salut de rămas bun. S-a întors la gura de canal şi s-a chircit acolo, încercând să îşi încălzească trupul rebegit cu fierbinţeala aburilor.

În cale trec pe lângă un restaurant  cu nume franţuzesc. Prin fereastră curge o lumină moale, caldă, căreia parcă îi simt şi gustul. Şi consistenţa. Ca mierea e lumina aceea. Privesc prin fereastră, din frigul alb al străzii spre galbenul luminos al mierii dinăuntru. O liotă de copii strânşi în jurul unei mese. Unul dintre ei, cârn şi roşcovan, stă aplecat deasupra unui tort şi se căzneşte să stingă toate lumânările dintr-o singură suflare. Nu reuşeşte, iar ceilalţi chicotesc. Câteva clipe, cât am privit spre ei, tremuratul, frigul care muşca din mine, au părut să se domolească. Dulce e lumina mierii. Sau dulce e mierea luminii. Şi frigul ăsta pătrunzător are dulceaţa lui, dacă ştii să îl guşti. De departe, dinspre piaţă, abia mai răzbate zvon de glasuri. Păşesc mai departe, purtând pe umeri povară albă, uşoară şi iute trecătoare.

Strada e acoperită de întuneric. Nicăieri nicio lumină. Toate ferestrele s-au ascuns sub întuneric. Şi lumea toată sub frig.

Deodată aud.

De undeva coboară cântec de violoncel. Mă opresc şi ascult. Apoi le cer paşilor să mă ducă acolo, în locul de unde, în noaptea asta îngheţată şi apăsată de furii, curge cântecul acela. O clădire veche, cu trei etaje. La ultimul etaj e lumină şi fereastra deschisă. Iar de acolo coboară în ţinutul iernii şi al obidei cântec fermecat.

Încremenesc. Ninge. Zăpada mă preface în îngheţat om de zăpadă. Ascult în tăcere. Iar cântecul e mai blând ca lumina mierii. Tac. Ascult.  Mon coeur s’ouvre à ta voix, din Samson şi Dalila. Saint Saens. Cântecul acesta e ca o rugăciune şoptită în vuietul infernului. Fiecare notă pare să apuce câte un fulg de zăpadă şi să îl prefacă în fluture. Tac. Om de zăpadă.

Când violoncelul a tăcut şi s-a aşternut iar liniştea ninsorii nu mă pot stăpâni şi aplaud. La fereastră apare un bărbat, în cămaşă albă, cu părul alb. Cu barba albă. Mă salută cu o uşoară plecăciune.

- Vă mulţumesc- încerc să-i strig, dar abia reuşesc să şoptesc, cu voce tremurată.

-Vă mulţumesc pentru aplauze – îmi răspunde cu voce domoală.

Apoi se prezintă:

- Eu sunt Andrei… cânt.

Îi răspund încălzit de un surâs:

- Eu sunt Daniel. Scriu. Şi merg prin ninsoare.

- Bună seara, Daniel. Să scrii şi despre mine.

- Am să scriu- răspund cu glas tremurat de prea mult frig.

Ne salutăm. Păşesc mai departe. Din urma-mi cântecul reîncepe şi mă însoţeşte vreme bună, până ce ne pierdem în noapte. Fiecare dintre noi în noaptea lui.