De ceva vreme am vagi probleme de sănătate. Care îi preocupă mai mult pe medici. De fapt nu-i preocupă nici cât pe mine, dar trebuie să îşi justifice şi ei cumva plicul. Printr-o curioasă coincidenţă, cam de când am început să fredonez ” Groparule nemernic” , tot felul de inşi şi-au adus aminte că mi-ar fi, mi-au fost sau ar fi dispuşi să îmi fie prieteni. Sincer să fiu… nu mă deranjează asta. Dar mă enervează contextul.

Un amic austriac de la care nu am mai auzit nimic de ani buni mă sună să mă întrebe de sănătate. Amabilităţi, jumătăţi de glumă. Evocarea cu mimată nostalgie a unor întâmplări trăite împreună. Mulţumiri pentru ajutorul pe care i l-am dat cândva. Şi după tot giratoriul ăsta … popas la cestiune: mă învită în Austria. Poate discutăm, poate sunt interesat. Candidează … poate aş vrea ca… Nu vreau. E dezamăgit. Poate mă mai gândesc, Se pomenesc nişte sume. Ne luăm rămas bun.

Acum câteva zile un amic belgian. Primar de oraş înfloritor. Graseiază jovial. Nu ne-am auzit de mult. Sara îmi trimite complimente. Habar nu am cine e Sara, dar le primesc. Sunt gratis. Îi transmit şi eu Sarei complimente. Tot gratis. Spune că mă citeşte şi reciteşte frecvent. Crede că mi-a găsit punctul slab. Mănâncă rahat. Singurul lucru pe care îl citeşte, silabisind, e meniul restaurantului la care îşi face veacul de când îl ştiu. Mă complimentează. Deh, francofon. Mai ceremonios. Ajunge şi el la subiect. Subiectul e al lui. Nu mă interesează. E surprins. Se pomeneşte din nou moneda comună. Şi din nou sunt invitat să mă gândesc. Mă salută. Iar Sara mă pupă. Cine pula mea e Sara ? Azi primesc un mail de la el. Îşi reiterează invitaţia. De când am devenit aşa de important ? Ăştia sigur mă confundă cu altcineva. Semnează el şi Sara. Mă rog. O fi căţeaua lui.

Ieri primesc un mail. Iar Belgia. Amicul Stephen. E la Bruxelles. Corespondent. E încântat. Doar că se plictiseşte. Nu mai ştie nimic de mine. Nici eu de el. Doar că îl mai văd uneori pe sticlă. A auzit de problemele mele din iarnă. Cunoaşte el o clinică. Dacă vreau… Nu vreau. Mă întreabă unde mai lucrez. Îi explic că nu lucrez. Trăiesc din dividende. Râde. Eu nu râd. Are nişte idei. Poate le discutăm. Poate vin în bruxea. Plătesc ai lui. Poate. Îi răspund. Mă sună. Cred că am un alter- ego care bântuie prin lume. Şi cu care mă confundă ăştia. Mă invită pentru 5-6 zile la Bruxelles. Vorbim, have a few beers and screw all the girls. Cu screw-ul m-a cointeresat. Îi zic că mai vorbim. Mă întreabă când. Vineri zic. El înţelege că vin vineri. Şi e încântat. Îl lămuresc. Rămâne să ne auzim.

Mai primesc nişte mail-uri. O fostă colegă. Din Finlanda. Lucrează şi ea tot la Bruxelles. Ce au ăştia toţi de s-au năpustit acolo ? Urări de sănătate şi o nelipsită invitaţie. Încă trei mailuri. Două tot bruxelate. Cred că deja detest oraşul ăsta. Şi unul de la un amic din Cernăuţi. Care e în suferinţă. Şi-a pierdut soţia.

Revăd toate discuţiile astea din ultimele zile. Toţi “prietenii” care suferă cumplit de grija mea. Oameni ocupaţi. Cu agenda încărcată. Care erau greu de găsit cândva. Care mă găseau uşor altcândva. Pentru ca apoi să redevină prizonierii “agendei încărcate”. Am detestat întotdeauna ” oamenii ocupaţi”. Nu spun că nu ar avea multe treburi. Ori o agendă care se cere urmată. Dar spun că atunci când prietenii nu îţi mai încap în agendă şi îţi pui secretara să reprogrameze o ieşire la bere, atunci ai o problemă cu priorităţile. Şi dacă prietenii îţi reintră brusc în agendă doar pentru că eşti la ananghie sau pentru că ai aflat că ar fi bântuiţi de Hades, atunci ai mai multe probleme.

Aşa că am să-i dau dracului pe toţi ocupaţii ăştia. Cu bruxeaolele lor şi londoanele lor. Cu secretarele şi sarele lor.

Voi face un singur drum. La Cernăuţi. Pentru că în agenda mea e întotdeauna loc liber. Când un prieten îmi bate la uşă.

Să fiţi sănătoşi !

Your response: