La ora aceasta ştim deja cu toţi: Oprescu are voie ! Să candideze ! Adică independeţii au voie şi ei. Adică cetăţeanul neîncartiruit în campingul unui partid poate avea şi el o voce. Cu sau fără bobici.
Exerciţiu de logică: verdictul curţii de apel este, desigur, întemeiat în drept. Aşa cum, desigur, a fost şi cel al BEM. Şi cel al TMB. Întrebare: ce mama dracului se întâmplă în ţara asta ? Ori avem legi cretine care se bat cap în cap (parţial corect). Ori avem judecători jegoşi şi imbecili. Ori pur şi simplu nu avem justiţie, nu avem lege, ci doar un enorm şi neîntrerupt balamuc.
Stând cu ochii pe antena 3 urmăream reacţia lui Cristi Diaconescu la aflarea ştirii. Cu atenţie. Aşa cum am urmărit toate prestaţiile lui din ultimele zile. Voi spune doar că, în ce mă priveşte, Diaconescu e o cumplită decepţie. Iar asta nu îi e imputabil în niciun fel. Mi-o imput doar mie. Pentru că am socotit atâta vreme că în spatele discreţiei sale se ascund mari profunzimi. Greşeam. Deşi îndoieli am mai avut şi le-am spus la timpul cuvenit.
La orice adunare de oameni există unul cuminte, taciturn, discret şi elegant. Tăcerea lui trece ades drept zălog al unei alese înţelepciuni. Şi cu cât se prelungeşte acea tăcere, cu atât mai puternică devine credinţa în acea adâncă înţelepciune. Asta până când taciturnul începe să vorbească. Şi în ultima vreme a tot vorbit. Iar în seara asta, chiar mai mult decât ar fi fost prudent. Şi aşa redescoperi vorbele din bătrâni. “Dacă tăceai… “
În condiţiile în care Oprescu va putea candida, ar putea exista întrebarea: ce facem cu VOT CANCI ! Răspunsul e simplu: rămâne cum am stabilit. Oprescu a fost ocazia, nu cauza. Oricât l-aş simpatiza pe doctor, nu cauza sa am a o apăra. Ci o alta, mai de preţ.
