Îmi cumpăr ţigări de la prăvălia din colţ. Şi alte mărunţişuri. Două-trei pachete te ţigări, o sticlă de carbogazoase şi cine mai  ştie ce mărunţişuri. De când a devenit leul greu, mereu dă cu virgulă. Când ajung la casă preţul e mereu cu “nişte bănuţi” în coadă. Cum nu-s cărpănos rareori adun metalurgia aia, în general când mă calcă pe nervi acritura de la casă. Aşa că n-am niciodată măruntul necesar.

Ieri îmi iau eu ţigările, sticla de cola şi nişte dropsuri mentolate. Total 27 lei şi 10 bani. Îi dau ăleia o hârtie de o sută şi ea mă roagă să văd dacă n-am mărunt. Adică nu mă roagă. Aş vrea eu. Îmi zice repezit-plictisit:

- Poate aveţi 27 de lei.

Mă scormonesc. Am 28. Îi dau cei 27. Între sprâncenele pensate excesiv i se desenează o cută neprietenoasă. Nu  vorbesc limba cutăîntresprâncene aşa că îmi iau ţigările şi dau să plec. Cuta dintre sprâncene devine şanţ adânc, iar lângă ea vin iute să-i ţină pereche şi nişte dungi de incruntate crăcănate pe podişul frunţii. Vocea cucoanei a devenit subit gâjâit cătrănită:

- Şi zece bani.

-N-am.

- Păi mai aveţi acolo un leu.

Are dreptate răguşita. Mai am. Scot hârtia de un leu şi i-o dau. O bagă în casa de marcat  şi gata. I-au dispărut cutele. Eu nu-mi pensez sprâncenele aşa că nu ştiu să fac cute. Dar stau şi aştept. Stă şi ea. Sprâncenele alea sunt o mare şmecherie. Acum se arcuiesc a mirare:

-Mai doriţi ceva? zice

- Îhî! zic şi eu încercând să îmi trag la rându-mi gâjâială în voce. Restul!

-N-am mărunt! Când mai treceţi!îmi repede şi se mută către următorul  muşteriu.

Chestia e că eu trec pe acolo zilnic. Şi de fiecare dat uit să iau ori cer mărunţişul ăla. Aşa că mi s-a aprins un bec la dispozitivul de detectat nesimţirea. Şi pâlpâie în draci. Buticăreasa se preface că mă ignoră, dar se tot uită chiorâş spre mine. Eu al dracu’, nu mă mişc. Ea patroană de butic cu sprâncene pensate e tot mai iritată de zgârcenia mea. A terminat cu celălalt muşteriu. Pe care l-a jumulit de şaij de bani. Mă ia din scurt:

-Deci mai doriţi ceva?

-Restul!

-V-am zis că n-am mărunt!

-Atunci vă dau marfa înapoi şi dumneavoastră îmi daţi banii îndărăt!

-Am băgat în casă, n-am cum!

- Înţeleg, dar ştiţi ceva? Mi se rupe!

Cucoana şi-a ieşit din pepeni. Deschide casa de marcat şi… surpriză! Găseşte cei nouăzeci de bani.

-Poftim, că văd că te-a făcut nouăj’ dă bani pă tine! mai hârâie  o dată spre mine.

Iau cei nouăzeci de bani şi rânjesc. Sunt un meschin. La ieşire îi dau mărunţişul puradelului care cerşeşte. Şi rânjesc. Că sunt un meschin, un cărpănos. Şi sunt mândru tare.

Ce atâta indignare? Mare rahat! Juma de miliard de coco. Păi dacă te indignezi acum ce faci pe urmă când începe, după tehnica exersată în renegocierile cu Bechtel, ajustarea bugetului pentru proiectul respectiv. E doar juma de miliard! Că e austeritate. Vâjâie criza şi dă gaură în macaroană. Şi proiectului i-a fost alocat un buget de numai o jumătate de miliard de euro. O jumătăţică de miliarduţ. Un flecuşteţ. Păi gândiţi-vă la beneficiile enorme pe care le vom avea cu toţi odată ce acest site va fi finalizat. Gândiţi-vă doar că informaţiile pe care acum le obţineţi la o simplă căutare pe Google le veţi putea căuta pe acest portal dând click  după click după click până ce veţi descoperi ţinutul lui 404 sau miraculosul “This site is under construction”.

E criză, austeritate, puşca şi cureaua lata/ ce lefuri au fost odată, lendovciois… durere mare. Jumătate de miliard. Pentru a face ceea ce Google face deja gratis. Da’ movul costă şi nici creditorii din campania electorală nu pot aştepta la infinit.

P.S. Mai ţineţi minte care e economia pe care vor, chipurile, să o facă derbedeii ăştia reducând numărul de parlamentari? 14,3 milioane de euro!

Există pe această pagină un loc dedicat “Bunurilor primite cu titlu gratuit în cadrul unor acţiuni de protocol”. Dacă cercetezi pe acolo, de exemplu, lista acestor bunuri primite în 2009, poţi descoperi lucruri interesante.

Dacă preşedintele e selectiv, reţinând pentru sine doar puţine dintre bunurile primite în cadrul acestor “acţiuni de protocol”, preferând să cedeze cele mai multe dintre aceste bunuri către patrimoniul instituţiei, domnul Iulian Fota, mult mai strângător, bagă tot la rucsăcel.

Mai descoperim acolo că pe la “acţiunile de protocol” consilierii primesc laptopuri cadou. Cum valoarea depăşeşte cu mult cei 200 de € prevăzuţi de Legea 251/2004, jucăria trebuia declarată. Şi trece în patrimoniul instituţiei. Dar pun pariu că ştiu cine are pe birou jucărica respectivă. A cărei valoare depăşea binişor la momentul respectiv suma declarată de 500 €, dar asta e altă discuţie. Şi cum din lista furnizată de Cotroceni nu se poate afla cine este cel care a făcut acest cadou, n-are sens să ne aventurăm în comentarii tendenţioase.  Totuşi de ce nu apar în listă şi numele celor  care fac astfel de cadouri preşedintelui sau celor din administraţia prezidenţială? Cred că asta este o informaţie de interes public. Mai ales când e vorba de cadouri ca laptopul cu pricina.

Depăşim si faza asta. Am fost curios care au fost acele bunuri, din acea listă, pe care preşedintele a ales să le păstreze pentru sine şi să nu le cedeze patrimoniului instituţiei. Ei bine, este vorba de trei astfel de cadouri. Poziţiile 10, 35 şi 76.

La poziţia 76 avem asta:

Asta e de păstrat! Un tablou cu Băsescu şi Berdâmuhamedov călare e de colecţie. Îl înţeleg pe Băsescu, n-avea cum rezista emoţiei artistice produse de minunăţia ceea.

La poziţia 35 avem tot artă:

Nimic surprinzător.  Băsescu n-o avea el colecţia lui Năstase, dar se străduieşte. Mai nişte sirene, mai una cu el călărind lângă Gurbangulî turkmenul, mai un tablou luat vara, la mare, uite aşa se face pinacoteca.

Dar abia ceea ce se află la poziţia 10 ne aduce într-un firesc sănătos şi previzibil. Iaca:

Aia e! Acum mai vii de acasă. Scule de pileală, carevasăzică, pentru micul lăcătuş. Chiar nu mă miră deloc. Arta era rezolvată, trebuia trecut la chestiile alea pragmatice. N-am înţeles de ce trebuiesc ţinute cele şase persoane în casetă de prezentare, dar la virgule toţi suntem zgârciţi.

Cum spuneam, în listă nu primeşti nicio informaţie despre cei care au făcut acele daruri. Dar pot deduce că, de exemplu, un fanion cu “însemnele casei regale Cioabă” sigur nu e de la Angela Merkel. Nici placheta “de material plastic, pe suport de lemn, dedicată meciului FC Vaslui- AEK Atena”  nu cred că e de la Obama. Nici “tabloul TABULA TRAIANA.Pictură în cuţit cu semnătura autorului CM” nu cred că e de la Putin, că nu corespund iniţialele. Şi uitându-te pe la mizeriile de protocol de acolo îţi cam dai seama cu cine se cadoriseşte Băsescu. Şi cine îl bagă în seamă. Şi cam asta spune ceva şi despre politica noastră extremă.

Dar astea sunt meschinării şi răutăceli de ale noastre. Bine că are omu’ “pahare confecţionate din metal alb, eloxat decorat cu motive azere” că altfel se strica la burtă de la glojdeală.

Este posibil ca demersul acesta să fie doar o etapă din procesul prin care se doreşte obţinerea autonomiei acelei regiuni. Lucru care, din nou, nu e tocmai în regulă. Şi când spun că nu e în regulă nu invoc cine ştie ce argumente constituţionale, ori mai ştiu eu ce raţionament juridic. E mai degrabă o chestiune de bun simţ. Pentru că aici lucrăm cu simboluri. Şi ăsta a fost mereu un joc periculos. Limba maghiară este, pentru cei din secuime, un simbol. Asemeni însemnelor pretinsei regiuni autonome. Asemeni steagului maghiar. Limba maghiară devine un simbol şi pentru români. Un altfel de simbol. Cu o cu totul altă conotaţie. Tot astfel cum simbolul reprezentat de limba română e rău primit de către unii din maghiarii de acolo.

Din păcate, în regimul Băsescu, joaca asta imprudentă cu simbolurile a intrat într-o zonă periculoasă. Nu am să folosesc ocazia pentru a-l ataca pe Băsescu, dar nici nu trebuie ignorat că poartă o bună parte din vină. Nenumăratele compromisuri făcute de Băsescu, în căutare de câştig electoral, au încurajat tipul ăsta de manifestări.

Am auzit prea des comparaţia cu SUA. Susţinându-se că acolo nimeni nu poate atenta la statutul limbii engleze. Aş atrage atenţia că în SUA limba engleză nu este limbă oficială. Cel mult o limbă oficială de facto. Atât! Oricum comparaţia cu SUA este nepotrivită.  În bătrâna Europă limba e un simbol în spatele căruia se ascund mii de cimitire şi veacuri de nelinişte. Iar jocul cu astfel de simboluri poate umple noi cimitire.

Am spus că este firesc ca maghiarii să vorbească limba maghiară. Să o vorbească. Să o folosească. Pentru că ăsta este rostul unei limbi. Să fie vorbită. Pentru asta nu e nevoie nici de lege, nici de umblare în Constituţie. Atunci când însă începe transformarea ei într-un simbol, cu bună ştiinţă, e semn că cineva caută cu orice preţ sfadă. Şi asta nu e deloc bine.

S-a întâmplat aşa: am văzut cuplul acela în vârstă pe trotuar. Ezitau să traverseze, deşi erau la trecerea de pietoni. Când m-am apropiat bătrânelul a pus piciorul pe carosabil şi s-a oprit. Am oprit şi i-am invitat să traverseze. Mi-au mulţumit din priviri. Era trecere de pietoni, aveau prioritate. Nimic deosebit. Nu făcusem nimic deosebit.

Câteva sute de metri mai încolo o altă trecere de pietoni. Un ţigan cu nevasta şi puradelul. Am încetinit. Ţiganul a coborât şi el pe carosabil. Am calculat că e loc destul pe banda a doua aşa că am trecut mai departe. “Lasă că aveţi pe unde trece” mi-am spus. Abia mai încolo am realizat că şoseaua era aceeaşi. Banda a doua exista şi acolo unde le-am dat prioritate vârstnicilor de mai înainte. Şi mi-am dat seama că, într-un mod parşiv, prejudecăţile lucrează. Mi-a fost ruşine. Şi pentru prima dată m-am întrebat dacă, fără să îmi dau seama, prejudecăţile rasiste nu au un cuib ascuns şi prin mintea mea. Ştiu sigur că nu. Sigur nu. Mereu am fost sigur că nu.

Morala o trageţi voi.

Aşa că vine fratele turambarez şi croieşte prezenta leapşă propulsată cu lichid roz. La vremea lu’ tata Syd Barret era pe bază de roz, violetul inventându-se mai târziu. Şi oricum violetul are treabă cu un cu totul alt gen muzical ( 99%).

Deci eu spun un “da” hotărât. Adică încă mai empeitrez pinkfolydisme. Nu cu entuziasmul de altă dată, că între timp s-a mai tocit timpanul, s-a mai schimbat gustul, dar orişicâtuşi. M0neyyyyyyy, get away/ get a job with more pay/ and you’re ok.

Pe urmă nici Waters-ul din Delicate Sound of…  nu e Barret din A Sacucerful of Secrets. Şi totuşi încă îi ascult. Deci sunt snob şi eu. Şi ce mare problemă? Mai bine snob decât 99%.

Se aude? Is there anybody out there?

Roz lichiduuuuu, violet partiduuuuu.

Decât băsexu mai bine barretu’. Aia e. Vorba hippioţilor:

MAKE PINK NOT PURPLE

Şi dau şi eu cu leapşa cât se poate de roz în Arsulici, Julius şi Cabral. Că-s curios ce muzici ascultă oamenii ăştia.

Îl cheamă Mişu, e din Cumpăna, are un frate care lucrează la un call center ( acolo în Cumpăna), iar el îşi împarte timpul între şcoală (Cumpăna) şi job ( Cumpăna). Şi are un of: a cheltuit mii de lei ( sau euro, nu e clar) pe tot felul de rahaturi şi încă nu are “imaginea aia definită şi răpitoare”. Ceea ce, în Cumpăna, reprezintă un mare handicap.  Norocul lui Mişu a fost că, pe când se afla el cu un prieten la un restaurant din localitate (Cumpăna), halind un burger, a descoperit un tip cu “aspect praduabil”. Şi praduabilul ăsta i-a deschis calea spre Sfântul Graal. Nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi singuri istoria lui Mişu din Cumpăna şi a aspectului său praduabil.

Evident, imbecilitatea asta e o reclamă de sorginte hamburghereză care încearcă să vândă unor decerebraţi niscaiva chimicale numai bune de vârât în metabolism. Limbajul cretin de telemarketing devine de un comic monumental atunci când capătă traducere şi adaptare la “piaţa românească”. Toate stereotipurile idioate ale genului sunt deja încărcate de umor involuntar, dar atunci când muţi prostia asta la Cumpăna efectul e grotesc. Nu ştiu cât de cretin e publicul american vizat de o asemenea construcţie publicitară, dar sunt înclinat să cred că la Cumpăna oamenii se lasă mai greu convinşi de o asemenea idioţenie.

Şi dacă tot mergeţi să vedeţi imbecilitatea… nu rataţi “comentariile”. Finis coronat opus.

În ţara lu’ nea Nicu limba oficială e limba-n cur. Iar religia oficială datul cu botul în maro. Pe vremea lu’ Ciuruitu era cam aşa: cu cât ne afundam mai mult în căcat cu atât creştea apetitul limbricilor pentru delicatesa maro de sorginte fecală. Cu cât lucrurile mergeau mai prost în ţară cu atât creştea concentraţia de limbi la curul împuşcatului. Titlurile de doctor honoris găoaza şi poezelele omagiale, epitetele glorioase şi odele creşteau în proporţie inversă cu nivelul de trai şi starea naţiei. Important era să fie Geniul din Carpaţi, Cârmaciul ferice şi curul lui lins din belşug.

Nicio mirare deci că acum nişte limbincurişti au hotărât să-l facă pe ebanez academician. Trebuie spus că nu e vorba ( încă) de  Academia Română ci de o adunare ceva mai obscură care se revendică urmaşă a nu ştiu căror asociaţii, comitete şi comiţii. Suficient să spus că marele gazetar şi omul de impecabilă ţinută morală care e Ion Cristoiu băşeşte şi el prin incintă. Ca să fie clar: între Academia Oamenilor de Ştiinţă, despre care vorbim, şi Academia Română există fix aceeaşi legătură care există între Windows 7 şi grâul de colivă. Foarte probabil printre membrii acestei instituţii se regăsesc şi oameni absolut onorabili… pula! Nicio onorabilitate! Se pot găsi poate unii competenţi profesional, oameni educaţi şi cu drag de carte, dar de onorabilitate nu are cum fi vorba după această adâncă aplecare spre găozul băsescian.

Ştirea spune aşa:

In cadrul Adunarii Generale a membrilor Academiei (AOSR), care a avut loc joi, propunerea ca preşedintele tarii sa devina membru de onoare a fost votata in unanimitate.

Deci am încheiat discuţia cu onorabilitatea. Unanimitate. Muie şi la gară ! Poate aţi muncit o viaţă. Poate v-aţi tocit coatele prin biblioteci şi nopţile prin colbul cărţilor. Dar dacă ajungeţi în unanimitate să vi-l alăturaţi pe unul al cărui singur merit a fost că o viaţă a râgâit, a băut şi a fost la curve, când nu era ocupat cu şoptitul la secu’ , atunci aveţi exact onorabilitatea pe care o asemenea alăturare v-o dă.

Nu am nicio problemă cu Băsescu la faza asta. Niciuna!  A găsit curve, le-a dat jetul în bot. Firesc, sănătos şi natural. Bravo lui ! Silă îmi provoacă lingegăozii ăia care ar dori să fie socotiţi elite. Unanimitate!

Care o fi meritul, bre? Mare savant Băsescu. A descoperit algoritmul conform căruia la o ambasadă se înregistrează mai multe voturi decât număr de buletine de vot transmise. Ştiinţă! A reformulat legea gravitaţiei, observând că, indiferent din ce poziţie borăşte, voma tot in jos se duce, oricât de mangă ar fi. A descoperit, încă din tinereţe, că penicilina vindecă sculamentul. Nu mai spun de mare sa descoperire: şnurul de la tampaxul lenuţii. Başca epocala descoperire a scamei din propriul buric.

Aşa că: bravo, Băsescule!

Iar marii oameni de ştiinţă şi cultură au exact onoarea membrului lor de onoare. Şi ar face bine să îl aducă printre ei şi pe Copilu’ Minune. Că şi ăla are realizări şi garantează băsexu pentru el.

Şi cu asta basta. De acum n-are sens să mai tragem apa după ce ne căcăm. Lăsăm căcatul să plutească acolo şi într-o zi devine şi el academician.

UPDATE: Am şi eu de propus doi posibili academicieni. Cu merite comparabile cu ale tatălui eruditei.

Si-atunci merită să ne întrebăm: pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă s.a. ar merita un rol principal în opera bardului din Haimanale?

Acum, ca să mă şi răcoresc puţin zic aşa: dacă ar vedea nenea Iancu- sosit azi cumva de la Berlin- programul de revelion al Antenei 1 ar alege o grenadă la aperitiv şi un 7,62 la desert. Hai, că m-am răcorit! Că de mult îmi stătea pe freză!

Acum trec la cestiune. Şi zic scurt şi răspicat: Boc! Nenea Nae Caţavencu era zeamă de varză pe lângă piticul editor de fraze. Capacitatea omului ăsta de a turui orice, oricum, despre orice… e impresionantă. Depăşită doar de versatilitatea cu care pocitania îşi schimbă părerile, convingerile şi zisele, de pe o zi pe alta. Îi plac frazele umflate, grohăit sforăitoare şi nu are urmă de jenă fonfăindu-le între buzele băloase, pen’ că n-are simţul ridicolului. E amploiatul zelos, e un Brânzovenescu bine agăţat de pulpana babachii Farfuridi, are elocinţă şi grandilocvenţa conului Leonida şi profunzimea lui Ipingescu. El e. Ce să o mai învărtim în tigaie!

Altfel cămara e plină cu delicatese: curva ambetată de amor şi fior republican, dobitocul impertinent, beţivul lovit de simţ civic, demagogi sferto-docţi, putori ambiţioase, cretini omniscienţi… pe alese. Categoriile sunt atât de bine populate că ar fi şi păcat să te opreşti la un singur nume.

Şi cum leapşa de la mogul vine, în mogulărie o trimit. Adică celor de la fundaţia mogulului, că-s posesori de blog. Şi, după ştiinţa mea, în viitorul parc “Dinastia valorilor româneşti” există şi o statuie dedicată bătrânului Caragiale.