Toţi greşim. Eu sunt campion la tastat bezmetic. Diferenţa e că eu nu sunt plătit de nimeni, o fac pe barba mea, atunci când o fac. Şi că, în ce mă priveşte, mă străduiesc să scriu, atât cât pot, despre ce îmi bese mie mintea, nu să transcriu, în 3 rânduleţe, rahaturi deja scrise de alţii. Iar găoaza adevăristă nici transcrierea nu o poate face fără se facă de rahat. Linkul, proba şi flegma!

Dacă m-aş fi grăbit să răspund acestei invitaţii încă de ieri, probabil că răspunsul ar fi fost cu totul altul decât cel pe care îl dau azi, acum, după cele câteva declaraţii venind dinspre UDMR. Lucrul ăsta arată, o dată în plus, cât de imprudentă este orice previziune, la acest moment.

Pentru că am pomenit de declaraţiile de la UDMR, în care este pentru prima dată evocată şi ipoteza alegerilor anticipare, cred că putem porni de aici. Pentru un neavizat, tipul acesta de anunţ de intenţie, ca cel formulat de domnul Borbely, poate indica o posibilă direcţie de acţiune pentru formaţiunea din care face parte domnia sa. Experienţa ne-a demonstrat, nu de puţine ori, că relativa aşezare a posteriorului în două luntri ascunde, întotdeauna, o agendă proprie, urmată cu mare asiduitate. Cred că şi de această dată UDMR doar deschide drumul negocierii cu un PDL extrem de slăbit, fragilizat şi dispus la orice compromis pentru supravieţuirea la putere. Ar fi fost şi de mirare ca UDMR să nu profite de această slăbiciune a democrat-liberalilor. Iată de ce n-aş fi tentat să iau foarte în serios declaraţia lui Borbely şi să îmi imaginez că perspectiva alegerilor anticipate este mai apropiată ca altă dată.

În privinţa puterii cred că, pentru prima dată, PDL şi Traian Băsescu ar trebui luaţi separat.  Chiar dacă o decuplare explicită nu pare iminentă, este evident că Băsescu este preocupat, la acest moment, exclusiv de problema propriei supravieţuiri. Stupida şi total deplasata declaraţie a ambasadorului american poate sugera direcţia pe care ar putea-o urma Băsescu. Astfel de scandaloase declaraţii de sprijin vin întotdeauna cu un preţ! Vom afla destul de repede, cred, care este preţul pe care ne cere Băsescu să-l plătim pentru a-şi asigura el sprijinul extern care socoteşte că l-ar mai putea salva.

În anii anteriori, orice situaţie de criză era un bun prilej de ieşire la rampă pentru “preşedintele jucător”. Micro-criza meteorologică din ultimele zile a fost, de această dată, lăsată exclusiv în grija miniştrilor PDL. Băsescu a preferat să se izoleze, să evite contaminarea la care l-ar fi expus previzibila prestaţie lamentabilă a autorităţilor. Mai mult, acum aproape zece zile Băsescu promitea ieşiri publice în care să furnizeze explicaţii, precizări si comentarii – probă a lipsei laşităţii. Au trecut zece zile şi explicaţiile au lipsit. Şi apariţiile tv. Avem deci proba. Proba laşităţii.

Laşitatea preşedintelui poate fi demnă de dispreţ, dar e posibil ca tocmai aceasta să îi asigure supravieţuirea politică. Cred că la acest moment Băsescu pare dispus să renunţe la PDL şi ar putea accepta anume formule de coabitare cu actuala opoziţie, dacă asta i-ar oferi garanţii că va fi lăsat să-şi încheie mandatul şi va beneficia de imunitate după încheierea acestuia. Mai cred, totuşi, că Băsescu aşteaptă rezultatul alegerilor locale. Chiar dacă scorurile obţinute la alegerile locale pot fi extrem de diferite de cele de la generale, rezultatele obţinute aici reprezintă un indicator, măcar al tendinţei.

Foarte probabil, Traian Băsescu  acceptă că la toamnă, pentru a evita puternice mişcări populare, va trebui să accepte un guvern USL. N-aş fi surprins ca, acceptând, această ipoteză, Băsescu să lucreze de acum la scenariul de avarie: o opoziţie puternică şi uşor de controlat, capabilă să valorifice imediat orice tensiune care ar putea apărea în sânul USL şi, într-o etapă următoare, ruperea USL şi cristalizarea unei noi majorităţi care să includă PDL. Dar până acolo e drum lung.

Previziunea care mi se cere are un orizont de timp clar delimitat: o lună. Aşa că, fără a mai vizita alte poteci, fără a mai analiza starea opoziţiei şi fermentaţia din PDL, mă hazardez să spun că, probabil, peste o lună de zile vom fi exact unde suntem şi acum. O parte din presiunea acumulată în societate a fost evacuată, cu ajutorul protestelor; zona critică pare a fi fost depăşită, fără ca opoziţia să fi arătat că poate valorifica un context prielnic. Mitingul de protest în care s-a anunţat intrarea în PNL a lui Roşca Stănescu şi la care a delirat Gheorghe Zamfir a avut eficienţă unui scărpinat la calorifer.

Peste o lună de zile, dacă  nu apar evoluţii spectaculoase, mă aştept să fim exact unde suntem şi acum. Ba poate cu un PDL care şi-a revenit din pumni şi a inceput distribuţia de pomeni electorale. Singura previziune cu ridicat grad de certitudine, pe care o pot face, este aceea că, peste exact o lună, ne vom pregăti de mărţişoare.

Decorul fiind precizat, personajele cred că pot fi uşor bănuite. Nea Stere, echipat în ţinuta de “frigul lor, băutura mea”. Pentru neiniţiaţi, un supliment de descriere s-ar putea dovedi util, pentru mine s-ar dovedi obositor. Totuşi, pentru sculptorii sau pictorii viitorimii, care s-ar putea simţi îndemnaţi să evoce figura ilustră a marelui înaintaş, am să adaug că nea Stere era echipat într-o ţinută locuţionară. Spunând acest lucru nu am făcut decât să mă îndatorez cu încă o explicaţie. Dacă la contemporanii noştri de sorginte piţi hainele sunt descrise de etichetă, de brand, ca în exemplul cămaşă “Boss” sau sacou “Armani”, la nea Stere nu există nici brand, nici etichetă. Există câte o mică locuţiune, care ţine loc de aşa ceva. Astfel, pe cap are un fes “prezervativ de lână”. Poartă o pufoaică “eu am lucrat şi pe şantier, dar nu ştiu ce”, nişte pantaloni “pe aici nu se trece” şi este încălţat cu o pereche de bocanci din colecţia 1975 “porcul are piele, fabricile cauciuc”. În fine, în jurul gâtului are înfăşurat un fel de fular, care de fapt este ceea ce poate fi descris ca “ce mânecă am fost cândva”.

Aşa cum Pleşu îl are întotdeauna în preajmă pe Liiceanu, desigur şi nea Stere e  însoţit în agorică de nea Mătreaţă. Echipamentul domniei sale nu necesită descrieri atât de complicate. Şapcă de la un producător de ţigarete, şubă şi nădragi de o culoare neprecizabilă.

Bruma de introducere fiind bifată, să trecem la dialog. Până la urmă e vorba de nea Stere, nu de Ullise al lui Joyce. Conform cutumei, nea Stere mă preia de îndată ce mă ivesc în uşa blocului.

- A, vecinu’! Ce faci vecinu’? Cum zicea franţuzu’ ăla? Sau neamţ. Sau turc, ori ce pizda mă-sii era. Ui săn le nejă dantanu? Că cu astea de acu’ s-a blocat ţara. Poate alea ierea mai cu milă.

- Bună ziua, nea Stere.

- Stăteam şi eu acilea cu alde Mătreaţă…

Precizarea e inutilă şi nesolicitată, dar nea Stere nu e omul care să se încurce în asemenea chiţibuşuri ceremoniale.

- … şi-i ziceam lu’ măgaru ăsta că ar trebui să ne lăsăm dracului de băut.

- Asta e o idee foarte înţeleaptă, nea Stere. Şi pentru sănătăte ar fi mai bine. Şi…

- Că anu’ ăsta a făcut o ţuică infectă părosu’. Şi după ce o termenăm pe-a mea trebe să o dăm pe alimentară şi porcării d’alea.

- Aşa… Eu gândeam că tocmai aţi hotărât să renunţaţi la viciu şi să…

Nea Mătreaţă sughiţă. Îşi astupă o nară cu deştu’ cel mare al mâinii drepte, iar pe cealaltă nară repede iute un muc zdravăn, naţional, verde şi închegat ca budinca la plic, direct în nămeţii de lângă mine. Curăţă, igienic, orificiul mucifer cu mâneca, mă îndatorează  cu o privire chiorâş, apoi întreabă:

- La ce să renunţăm?

- La viciu…

- Mi s-a părut că ai zis vischi. Că nu bem noi căcaturi de alea capitaliste. La vi… ce-i ăla?

- O slăbiciune, un păcat…

Se pun amândoi pe râs. Nea Stere se plezneşte pe genunchi, apoi bagă mâna în buzunarul pufoaicei locuţionare, de unde extrage o cantitate rezonabilă de seminţe. De floarea soarelui. Pentru consum imediat. În vreme ce scuipă la coji de seminţe, mă ia la rost:

- Păcate, vecinu’, hă? Şi adică ce? Că nu mai ajung în rai? Da’ di ce să n-ajung? E discriminare? Beţivii n-are voie?

- Sincer, nu mă pricep, nea Stere. Dar presupun că  nu.

- Aha. Şi dacă nu iereai beţiv când ai ajuns în rai, da’ te-ai stricat acolo?

- Nu văd cum s-ar putea întâmpla asta.

- Păi, n-ai zis că nu te pricepi?

Logica lui nea Stere, recunosc, funcţionează.

- Păi, da vecinu’. Şi pe urmă… treaba asta cu raiu’… Nu ştiu dacă se merită.

-Cum aşa, nea Stere?

- Păi, vecinu’. Uite. Cică ăia, ca să te primească în raiu’ lor, te pune să faci foamea acilea. Nu te lasă să bei, să dai la buci… alte alea. Şi pe urmă cică ajungi în rai. Şi?

- Cum… şi?

- Păi, bine… ajungi în rai. Da’ acolo ce faci? Dacă te-ai chinuit ca bou’ acilea, pă pământ, şi când ajungi acolo te dă să lucrezi la vreo vulcanizare?

- Hai, nea Stere. Zău aşa! Nu există vulcanizări în rai!

- Da’ de unde ştii? Ba acolo cred că e mai multe ca la noi. Că ăia e ecologişti. Şi mai degrabă reciclează, vulcanizează, alte alea.

- Nu cred că e nevoie de vulcanizare acolo. Presupun că acolo nu există automobile.

- Şi adică faci foamea acilea ca să ajungi în rai şi să mergi pe jos până te apucă pandaliile?

Mă uit la potecuţă deszăpezită, pornită de la uşa blocului şi încheiată la băncuţă şi mă gândesc că pandaliile alea vin, probabil, foarte repede.

- Nu ştiu, nea Stere. Ţi-am spus că nu mă pricep. Dar presupun că acolo transportul…

- Lasă, vecinu’. Uite la nevastă-mea. Ţine post, merge la biserică. Îi tot dă cu popii şi cu toate prostiile. Şi când o crăpa, dacă o primeşte ăia acolo, parcă văd că o dă casieriţă la supermarket.

- Nu cred, nea Stere.

- S-o facă şefă de unitate? Nu cred, că n-are clase.

- Nu, nea Stere. Nu cred că în rai există supermarketuri.

- Ete, na. Şi ăia de unde îşi ia haleala?

-Raiul, aşa cum mi-l pot eu închipui, nea Stere, e desprins de materialitatea cu care suntem noi deprinşi…

Nea Mătreaţă îi face un semn lui nea Stere. Un tirbuşon închipuit, în dreptul tâmplei. La mine se referă, desigur. Îmi duc vorba până la capăt:

- Îmi imaginez că nevoia de hrană nu există acolo…

- Pă dracu’! Adică în rai se face foamea?

- Iar dacă ea există, probabil că în forma de existenţă de acolo… hrana e mai degrabă spirituală. Habar nu am. Poate e o formă de energie.

- Poa’ să fie şi şaorma de energie. Şi clătite cu spirituale, d’alea de care zici matale, vecinu’. Tot tre’ să le cumperi de undeva. Şi acolo de unde le cumperi le trebe casieriţă. Aia e nevastă-mea.

- Nu cred, nea Stere. Vorbim în dodii. Nu ştim dacă raiul există şi ce e acolo, dar îmi pot închipui că acolo hrana nu se vinde, ci e pusă la dispoziţia locuitorilor…

- Aha, ca la cantină?

- Dacă vrei… Fără bani, oricum.

- Aha, ca la cubanezi. Ca la Castro?

-Hai, nea Stere! Dă-o naibii!

-Păi, dacă matale zici, vecinu’, că raişţii e comunişti! Se prea poate. Că e cam comunişti. Că şi ăia zicea la fel: fă aia, nu fă aia, rabdă aia… ca să ajungi în comunism, bă Stere.

-Bine, nea Stere. Hai că plec. Mai am şi treabă.

- Bine, vecinu’. Da’ eu de mult tot încerc să pricep o chestie.

- Ce chestie, nea Stere?

- Bre, deci… în rai… la ăia… Bun. Ai fost sudor acilea, când ajungi acolo eşti sudor. Că s-o sparge şi acolo ţevi. Mai faci un sifon, alte alea. Ai fost tinichigiu, la fel. Ai fost doctor? Bun! Ai ajuns în rai, na şi pune şi tu o ventuză ceva, că mai are lumea reumatism. Ai fost necalificat? La  sapă, dă-te dracu’! Bre… da’ popii?

-Ce-i cu ei, nea Stere?

-Bre, vecinu’… Da’ popii ce pizda mă-sii face ei acolo, ‘tu-i în cur pe mă-sa?

- Cum adică, nea Stere’?

-Păi, da! Că aici, hai, mai treacă-meargă. Mai dai cu tămâie, mai prosteşti o babă, mai bagi o litanie şi le promiţi la proşti că îi bagi în rai. Da’ când am ajuns în rai şi văd că am nemerit la vulcanizare… păi, ce pizda mă-sii îmi mai promite mie popa ăla, vecinu’?

Fireşte, ăsta a fost momentul în care am plecat. Discuţia o luase spre politică.

Asta e mama ştirilor. Maşinile de deszăpezire întoarse din drum de pe centura Bucureştiului, pentru că n-au rovinietă! Gata! E clar. Suntem tâmpiţi cu bale.

UPDATE: Avem şi un om mort. Îngheţat în maşină. Un mahalagiu inept, probabil. Ăştia pot muri, nu contează.

Hai că bat câmpii. Deci, ce faci atunci când ninge? Cum spuneam depinde de naţie. Pentru că dacă eşti….

… american, stai la televizor, beleşti ochii la reality show-uri şi razi câteva găletuşe de aripioare de pui. Dar musai bei cola dietetică, să nu te îngraşi.

… scandinav, scoţi schiurile şi te antrenezi pentru Cupa Mondială.

… austriac, te bucuri că le iei banii fraierilor care vin să se dea uţa prin zăpadă.

… eschimos, profiţi că ai material de construcţie proaspăt şi repari tencuiala de la iglu.

… rus, faci o plajă, razi o vodcă şi bagi o băiţă la copcă.

… sudanez, îi chemi pe ăia de la National Geographic să vadă minunea.

…englez, bei un ceai şi dai vina pe emigranţii din est.

…japonez, te înghesui cu ceilalţi conaţionali să faci poze la greu.

…chinez, aduni zăpada, o topeşti şi exporţi apa rezultată drept medicament tradiţional chinezesc.

…turc, ridici preţul la kebab şi îi mulţumeşti lui Allah că ţi-ai adus nevasta şi familia la Berlin.

…canadian, râzi de americani.

… italian, suni neamurile rămase la Napoli să le povesteşti ce porcării fac ăştia din Nord.

…român…. stai ca prostul, îngheţi în zăpadă şi îi înjuri pe nesimţiţii din guvern, că iar au uitat că “iarna nu-i ca vara”.

Deci un dobitoc beat mangă intră cu basculanta in grădina de zarzavaturi. Face pulbere gogonelele, rade dovleceii, praful se alege din ştevie. Dobitocul se dă jos şi îl înjură pe stăpânul grădinii, că n-a pus garduri mai ţepene, ‘tu-l  în cozoroc de baistruc! Pe urmă se pişă la roata din spate, îşi scutură puţă şi îşi aprinde o ţigară. Dă două- trei şuturi în roată şi constată că încă e umflată. Uită să se mai încheie la prohab, da’ i se rupe. Pe urmă mai trage o flegmă cu muci peste stratul de varză, se suie în cabină şi se duce, că el tre’ să ajungă cu nisipul la destinaţie. Din cabină urlă manelele, urlă şi dobitocul beat mangă. Îşi dă şapca pe ceafă şi mai repede câte o flegmă pe fereastra deschisă, bagă un biciclist în şanţ, calcă o raţă scăpată în drum şi se duce, mergând în zig zag, către stâlpul în care, în cele din urmă, se va propti. El şi basculanta.

Aia e!

Un simplu exerciţiu de rigoare ne-ar putea demonstra că sunt destui cei care au reuşit să treacă în manualele de istorie fără să fi avut vremelnice idile cuPolyhymnia, muza retoricii, dar însemnându-şi destinul cu lucruri semnificative, cu remarcabile împliniri. La fel sunt şi dintre cei care nu pot oferi judecăţii concrete nimic solid, dar reuşesc să îşi atârne numele de strălucirea întâmplătoare a unui discurs. În fine, mai sunt şi cei care au reuşit să cupleze ambreiajul retoricii la cutia de viteze a faptelor. Dar aceştia, în cele mai multe cazuri, sunt de găsit în zona infamă a istoriei. Poate, în judecata ei, istoria uneori cercetează cu egală măsură discursul şi fapta, dar cu certitudine contemporaneitatea se mulţumeşte cu discursul.

Deşi şi-a şlefuit mintea sub ochii lui Aristotel, Alexandru Macedon nu ne-a lăsat nicio vorbă de duh. Nodul gordian reprezintă zenitul retoricii sale, ţâşnit din tăişul paloşului, nu din spectaculoase conjugări. Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Winston Churchill sau Brătianu ne-au lăsat, în schimb, cuvinte cu adevărat remarcabile. Lascăr Catargiu merită amintirea posterităţii fie şi pentru genialul micro-discurs: “Aiasta nu se poate, Majestate!”.

“Aiasta nu se poate, Majestate!” reprezintă, pentru mine, cel mai important discurs politic al istoriei noastre. Mă întreb cum ar arăta vremea pe care o trăim dacă mai mulţi dintre vremelnicii locuitori ai politichiei ar fi cunoscut şi repetat vorbele lui Catargiu? Sublim în simplitate şi  fermitate, discursul (insist în a-l socoti un discurs, în ciuda dimensiunii) lui Catargiu este expresia concisă şi perfectă a politicii neştiutoare de cele licuriceşti.

În fine, nu îmi propun o excursie lungă şi plicticoasă în ţinutul, spectaculos de altfel, discursului politic. Introducerea, mai lungă decât ar fi fost poate necesar, are doar rostul de a pregăti punctuaţia pentru întrebarea pe care am ne-o pune. Iar întrebarea ne readuce în noroiul cleios al vremii noastre. Şi întreb: care sunt zicerile memorabile ale celui care stăpâneşte azi România?

Băsescu, neîndoielnic, a însemnat destinul României. Ba semnele lăsate de el sunt mai multe. Doar că la fel de bine le-am putea numi nu semne, ci cu un cuvânt mai potrivit: cicatrice. Şi e drept atunci să întreb unde sunt vorbele sale memorabile, care sunt acelea? Pe ce s-a întemeiat opţiunea contemporanilor mei care, în mai multe rânduri, l-au socotit vrednic de a lua în stăpânire destinul naţiei? Caut vorbele memorabile pentru că împlinirile sale nu există, iar de vor fi existând, e treaba istoriei să le socotească.

Şi punând întrebarea îmi dau seama că nu găsesc nimic înalt, nicio pildă de înţelepciune, niciun răgaz dat bunului simţ. Nimic nu este mai îndepărtat de “Aiasta nu se poate, Majestate!” , decât vorbele rostogolite ca nişte bolovani de întâiul stătător al ţării. Discursul de condamnare a comunismului a fost inutil, ipocrit, prăfos şi stupid, o încropeală a unor oportunişti care aveau să îşi argumenteze sinecura, pe care Băsescu l-a citit fără tragere de inimă. În rest ce rămâne? Vorbele sale cu adevărat memorabile, cele care au făcut carieră, prin repetare până la sastisire, până la intoxicare, desenează un arhipelag al insultei grobiene, un ţinut al abjecţiei nemărginite, o deplină şi fără ieşire afundare în sordid. De la “găozar” la “ţigancă împuţită”, de la “tonomat cu euroi” la “ochi bulbucaţi”. Continuaţi voi enumerarea.

Deficitul de retorică este compensat la Băsescu de experienţa sa de veteran al bodegilor, nedeprins cu arabescurile stilistice ale polemicii, dar campion la înjurătura repezită printre dinţi, dimpreună cu o maree de salivă. Nimic din ce spune Băsescu nu este memorabil. Memorabil devine doar atunci când grohăie, năduşind invective. Mediocru în toate, dar memorabil în exerciţiul urii, Traian Băsescu e rezumabil, din perspectiva retoricii la două componente: demagog în sloganuri  idioate şi prolific în invective mizerabile.

Privindu-l aseară, la ceremonia de depunere a jurământului de către noul ministru de externe, am înţeles că e epuizat. Nici măcar aparatul de fabricat invective nu-i mai funcţionează cum trebuie. N-am putut vedea aseară decât un om bolnav, speriat, hăituit, răpus de îndelungi libaţii, care nu mai reuşea nici măcar exerciţiul curent al invectivei. Revărsarea de insulte, aproape vomitată, n-a mai arătat scandalagiul agresiv de altă dată, doar un ins răpus de sindromul Tourette.

Astăzi, probabil, va ieşi din nou. Ca să comenteze decizia Curţii Constituţionale ( o victorie a celor din piaţă).  Să încerce, ca ilustrul său înaintaş, în decembrie ’89, să cnovingă poporul de ceva, nu e prea limpede ce. Şi mă gândesc cu jenă că, din păcate, ne vede lumea. Şi lumea care ne va privi nu va vedea un discurs memorabil, ci un bolnav psihic, bolborosind lucruri de care cu toţi ne vom ruşina. Şi mă întristez că nu ne putem îngriji bolnavii, ci îi lăsăm aşa, în văzul lumii, să se/ne expună ridicolului.