Decorul fiind precizat, personajele cred că pot fi uşor bănuite. Nea Stere, echipat în ţinuta de “frigul lor, băutura mea”. Pentru neiniţiaţi, un supliment de descriere s-ar putea dovedi util, pentru mine s-ar dovedi obositor. Totuşi, pentru sculptorii sau pictorii viitorimii, care s-ar putea simţi îndemnaţi să evoce figura ilustră a marelui înaintaş, am să adaug că nea Stere era echipat într-o ţinută locuţionară. Spunând acest lucru nu am făcut decât să mă îndatorez cu încă o explicaţie. Dacă la contemporanii noştri de sorginte piţi hainele sunt descrise de etichetă, de brand, ca în exemplul cămaşă “Boss” sau sacou “Armani”, la nea Stere nu există nici brand, nici etichetă. Există câte o mică locuţiune, care ţine loc de aşa ceva. Astfel, pe cap are un fes “prezervativ de lână”. Poartă o pufoaică “eu am lucrat şi pe şantier, dar nu ştiu ce”, nişte pantaloni “pe aici nu se trece” şi este încălţat cu o pereche de bocanci din colecţia 1975 “porcul are piele, fabricile cauciuc”. În fine, în jurul gâtului are înfăşurat un fel de fular, care de fapt este ceea ce poate fi descris ca “ce mânecă am fost cândva”.

Aşa cum Pleşu îl are întotdeauna în preajmă pe Liiceanu, desigur şi nea Stere e  însoţit în agorică de nea Mătreaţă. Echipamentul domniei sale nu necesită descrieri atât de complicate. Şapcă de la un producător de ţigarete, şubă şi nădragi de o culoare neprecizabilă.

Bruma de introducere fiind bifată, să trecem la dialog. Până la urmă e vorba de nea Stere, nu de Ullise al lui Joyce. Conform cutumei, nea Stere mă preia de îndată ce mă ivesc în uşa blocului.

- A, vecinu’! Ce faci vecinu’? Cum zicea franţuzu’ ăla? Sau neamţ. Sau turc, ori ce pizda mă-sii era. Ui săn le nejă dantanu? Că cu astea de acu’ s-a blocat ţara. Poate alea ierea mai cu milă.

- Bună ziua, nea Stere.

- Stăteam şi eu acilea cu alde Mătreaţă…

Precizarea e inutilă şi nesolicitată, dar nea Stere nu e omul care să se încurce în asemenea chiţibuşuri ceremoniale.

- … şi-i ziceam lu’ măgaru ăsta că ar trebui să ne lăsăm dracului de băut.

- Asta e o idee foarte înţeleaptă, nea Stere. Şi pentru sănătăte ar fi mai bine. Şi…

- Că anu’ ăsta a făcut o ţuică infectă părosu’. Şi după ce o termenăm pe-a mea trebe să o dăm pe alimentară şi porcării d’alea.

- Aşa… Eu gândeam că tocmai aţi hotărât să renunţaţi la viciu şi să…

Nea Mătreaţă sughiţă. Îşi astupă o nară cu deştu’ cel mare al mâinii drepte, iar pe cealaltă nară repede iute un muc zdravăn, naţional, verde şi închegat ca budinca la plic, direct în nămeţii de lângă mine. Curăţă, igienic, orificiul mucifer cu mâneca, mă îndatorează  cu o privire chiorâş, apoi întreabă:

- La ce să renunţăm?

- La viciu…

- Mi s-a părut că ai zis vischi. Că nu bem noi căcaturi de alea capitaliste. La vi… ce-i ăla?

- O slăbiciune, un păcat…

Se pun amândoi pe râs. Nea Stere se plezneşte pe genunchi, apoi bagă mâna în buzunarul pufoaicei locuţionare, de unde extrage o cantitate rezonabilă de seminţe. De floarea soarelui. Pentru consum imediat. În vreme ce scuipă la coji de seminţe, mă ia la rost:

- Păcate, vecinu’, hă? Şi adică ce? Că nu mai ajung în rai? Da’ di ce să n-ajung? E discriminare? Beţivii n-are voie?

- Sincer, nu mă pricep, nea Stere. Dar presupun că  nu.

- Aha. Şi dacă nu iereai beţiv când ai ajuns în rai, da’ te-ai stricat acolo?

- Nu văd cum s-ar putea întâmpla asta.

- Păi, n-ai zis că nu te pricepi?

Logica lui nea Stere, recunosc, funcţionează.

- Păi, da vecinu’. Şi pe urmă… treaba asta cu raiu’… Nu ştiu dacă se merită.

-Cum aşa, nea Stere?

- Păi, vecinu’. Uite. Cică ăia, ca să te primească în raiu’ lor, te pune să faci foamea acilea. Nu te lasă să bei, să dai la buci… alte alea. Şi pe urmă cică ajungi în rai. Şi?

- Cum… şi?

- Păi, bine… ajungi în rai. Da’ acolo ce faci? Dacă te-ai chinuit ca bou’ acilea, pă pământ, şi când ajungi acolo te dă să lucrezi la vreo vulcanizare?

- Hai, nea Stere. Zău aşa! Nu există vulcanizări în rai!

- Da’ de unde ştii? Ba acolo cred că e mai multe ca la noi. Că ăia e ecologişti. Şi mai degrabă reciclează, vulcanizează, alte alea.

- Nu cred că e nevoie de vulcanizare acolo. Presupun că acolo nu există automobile.

- Şi adică faci foamea acilea ca să ajungi în rai şi să mergi pe jos până te apucă pandaliile?

Mă uit la potecuţă deszăpezită, pornită de la uşa blocului şi încheiată la băncuţă şi mă gândesc că pandaliile alea vin, probabil, foarte repede.

- Nu ştiu, nea Stere. Ţi-am spus că nu mă pricep. Dar presupun că acolo transportul…

- Lasă, vecinu’. Uite la nevastă-mea. Ţine post, merge la biserică. Îi tot dă cu popii şi cu toate prostiile. Şi când o crăpa, dacă o primeşte ăia acolo, parcă văd că o dă casieriţă la supermarket.

- Nu cred, nea Stere.

- S-o facă şefă de unitate? Nu cred, că n-are clase.

- Nu, nea Stere. Nu cred că în rai există supermarketuri.

- Ete, na. Şi ăia de unde îşi ia haleala?

-Raiul, aşa cum mi-l pot eu închipui, nea Stere, e desprins de materialitatea cu care suntem noi deprinşi…

Nea Mătreaţă îi face un semn lui nea Stere. Un tirbuşon închipuit, în dreptul tâmplei. La mine se referă, desigur. Îmi duc vorba până la capăt:

- Îmi imaginez că nevoia de hrană nu există acolo…

- Pă dracu’! Adică în rai se face foamea?

- Iar dacă ea există, probabil că în forma de existenţă de acolo… hrana e mai degrabă spirituală. Habar nu am. Poate e o formă de energie.

- Poa’ să fie şi şaorma de energie. Şi clătite cu spirituale, d’alea de care zici matale, vecinu’. Tot tre’ să le cumperi de undeva. Şi acolo de unde le cumperi le trebe casieriţă. Aia e nevastă-mea.

- Nu cred, nea Stere. Vorbim în dodii. Nu ştim dacă raiul există şi ce e acolo, dar îmi pot închipui că acolo hrana nu se vinde, ci e pusă la dispoziţia locuitorilor…

- Aha, ca la cantină?

- Dacă vrei… Fără bani, oricum.

- Aha, ca la cubanezi. Ca la Castro?

-Hai, nea Stere! Dă-o naibii!

-Păi, dacă matale zici, vecinu’, că raişţii e comunişti! Se prea poate. Că e cam comunişti. Că şi ăia zicea la fel: fă aia, nu fă aia, rabdă aia… ca să ajungi în comunism, bă Stere.

-Bine, nea Stere. Hai că plec. Mai am şi treabă.

- Bine, vecinu’. Da’ eu de mult tot încerc să pricep o chestie.

- Ce chestie, nea Stere?

- Bre, deci… în rai… la ăia… Bun. Ai fost sudor acilea, când ajungi acolo eşti sudor. Că s-o sparge şi acolo ţevi. Mai faci un sifon, alte alea. Ai fost tinichigiu, la fel. Ai fost doctor? Bun! Ai ajuns în rai, na şi pune şi tu o ventuză ceva, că mai are lumea reumatism. Ai fost necalificat? La  sapă, dă-te dracu’! Bre… da’ popii?

-Ce-i cu ei, nea Stere?

-Bre, vecinu’… Da’ popii ce pizda mă-sii face ei acolo, ‘tu-i în cur pe mă-sa?

- Cum adică, nea Stere’?

-Păi, da! Că aici, hai, mai treacă-meargă. Mai dai cu tămâie, mai prosteşti o babă, mai bagi o litanie şi le promiţi la proşti că îi bagi în rai. Da’ când am ajuns în rai şi văd că am nemerit la vulcanizare… păi, ce pizda mă-sii îmi mai promite mie popa ăla, vecinu’?

Fireşte, ăsta a fost momentul în care am plecat. Discuţia o luase spre politică.

Asta e mama ştirilor. Maşinile de deszăpezire întoarse din drum de pe centura Bucureştiului, pentru că n-au rovinietă! Gata! E clar. Suntem tâmpiţi cu bale.

UPDATE: Avem şi un om mort. Îngheţat în maşină. Un mahalagiu inept, probabil. Ăştia pot muri, nu contează.

Hai că bat câmpii. Deci, ce faci atunci când ninge? Cum spuneam depinde de naţie. Pentru că dacă eşti….

… american, stai la televizor, beleşti ochii la reality show-uri şi razi câteva găletuşe de aripioare de pui. Dar musai bei cola dietetică, să nu te îngraşi.

… scandinav, scoţi schiurile şi te antrenezi pentru Cupa Mondială.

… austriac, te bucuri că le iei banii fraierilor care vin să se dea uţa prin zăpadă.

… eschimos, profiţi că ai material de construcţie proaspăt şi repari tencuiala de la iglu.

… rus, faci o plajă, razi o vodcă şi bagi o băiţă la copcă.

… sudanez, îi chemi pe ăia de la National Geographic să vadă minunea.

…englez, bei un ceai şi dai vina pe emigranţii din est.

…japonez, te înghesui cu ceilalţi conaţionali să faci poze la greu.

…chinez, aduni zăpada, o topeşti şi exporţi apa rezultată drept medicament tradiţional chinezesc.

…turc, ridici preţul la kebab şi îi mulţumeşti lui Allah că ţi-ai adus nevasta şi familia la Berlin.

…canadian, râzi de americani.

… italian, suni neamurile rămase la Napoli să le povesteşti ce porcării fac ăştia din Nord.

…român…. stai ca prostul, îngheţi în zăpadă şi îi înjuri pe nesimţiţii din guvern, că iar au uitat că “iarna nu-i ca vara”.

Deci un dobitoc beat mangă intră cu basculanta in grădina de zarzavaturi. Face pulbere gogonelele, rade dovleceii, praful se alege din ştevie. Dobitocul se dă jos şi îl înjură pe stăpânul grădinii, că n-a pus garduri mai ţepene, ‘tu-l  în cozoroc de baistruc! Pe urmă se pişă la roata din spate, îşi scutură puţă şi îşi aprinde o ţigară. Dă două- trei şuturi în roată şi constată că încă e umflată. Uită să se mai încheie la prohab, da’ i se rupe. Pe urmă mai trage o flegmă cu muci peste stratul de varză, se suie în cabină şi se duce, că el tre’ să ajungă cu nisipul la destinaţie. Din cabină urlă manelele, urlă şi dobitocul beat mangă. Îşi dă şapca pe ceafă şi mai repede câte o flegmă pe fereastra deschisă, bagă un biciclist în şanţ, calcă o raţă scăpată în drum şi se duce, mergând în zig zag, către stâlpul în care, în cele din urmă, se va propti. El şi basculanta.

Aia e!

Un simplu exerciţiu de rigoare ne-ar putea demonstra că sunt destui cei care au reuşit să treacă în manualele de istorie fără să fi avut vremelnice idile cuPolyhymnia, muza retoricii, dar însemnându-şi destinul cu lucruri semnificative, cu remarcabile împliniri. La fel sunt şi dintre cei care nu pot oferi judecăţii concrete nimic solid, dar reuşesc să îşi atârne numele de strălucirea întâmplătoare a unui discurs. În fine, mai sunt şi cei care au reuşit să cupleze ambreiajul retoricii la cutia de viteze a faptelor. Dar aceştia, în cele mai multe cazuri, sunt de găsit în zona infamă a istoriei. Poate, în judecata ei, istoria uneori cercetează cu egală măsură discursul şi fapta, dar cu certitudine contemporaneitatea se mulţumeşte cu discursul.

Deşi şi-a şlefuit mintea sub ochii lui Aristotel, Alexandru Macedon nu ne-a lăsat nicio vorbă de duh. Nodul gordian reprezintă zenitul retoricii sale, ţâşnit din tăişul paloşului, nu din spectaculoase conjugări. Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Winston Churchill sau Brătianu ne-au lăsat, în schimb, cuvinte cu adevărat remarcabile. Lascăr Catargiu merită amintirea posterităţii fie şi pentru genialul micro-discurs: “Aiasta nu se poate, Majestate!”.

“Aiasta nu se poate, Majestate!” reprezintă, pentru mine, cel mai important discurs politic al istoriei noastre. Mă întreb cum ar arăta vremea pe care o trăim dacă mai mulţi dintre vremelnicii locuitori ai politichiei ar fi cunoscut şi repetat vorbele lui Catargiu? Sublim în simplitate şi  fermitate, discursul (insist în a-l socoti un discurs, în ciuda dimensiunii) lui Catargiu este expresia concisă şi perfectă a politicii neştiutoare de cele licuriceşti.

În fine, nu îmi propun o excursie lungă şi plicticoasă în ţinutul, spectaculos de altfel, discursului politic. Introducerea, mai lungă decât ar fi fost poate necesar, are doar rostul de a pregăti punctuaţia pentru întrebarea pe care am ne-o pune. Iar întrebarea ne readuce în noroiul cleios al vremii noastre. Şi întreb: care sunt zicerile memorabile ale celui care stăpâneşte azi România?

Băsescu, neîndoielnic, a însemnat destinul României. Ba semnele lăsate de el sunt mai multe. Doar că la fel de bine le-am putea numi nu semne, ci cu un cuvânt mai potrivit: cicatrice. Şi e drept atunci să întreb unde sunt vorbele sale memorabile, care sunt acelea? Pe ce s-a întemeiat opţiunea contemporanilor mei care, în mai multe rânduri, l-au socotit vrednic de a lua în stăpânire destinul naţiei? Caut vorbele memorabile pentru că împlinirile sale nu există, iar de vor fi existând, e treaba istoriei să le socotească.

Şi punând întrebarea îmi dau seama că nu găsesc nimic înalt, nicio pildă de înţelepciune, niciun răgaz dat bunului simţ. Nimic nu este mai îndepărtat de “Aiasta nu se poate, Majestate!” , decât vorbele rostogolite ca nişte bolovani de întâiul stătător al ţării. Discursul de condamnare a comunismului a fost inutil, ipocrit, prăfos şi stupid, o încropeală a unor oportunişti care aveau să îşi argumenteze sinecura, pe care Băsescu l-a citit fără tragere de inimă. În rest ce rămâne? Vorbele sale cu adevărat memorabile, cele care au făcut carieră, prin repetare până la sastisire, până la intoxicare, desenează un arhipelag al insultei grobiene, un ţinut al abjecţiei nemărginite, o deplină şi fără ieşire afundare în sordid. De la “găozar” la “ţigancă împuţită”, de la “tonomat cu euroi” la “ochi bulbucaţi”. Continuaţi voi enumerarea.

Deficitul de retorică este compensat la Băsescu de experienţa sa de veteran al bodegilor, nedeprins cu arabescurile stilistice ale polemicii, dar campion la înjurătura repezită printre dinţi, dimpreună cu o maree de salivă. Nimic din ce spune Băsescu nu este memorabil. Memorabil devine doar atunci când grohăie, năduşind invective. Mediocru în toate, dar memorabil în exerciţiul urii, Traian Băsescu e rezumabil, din perspectiva retoricii la două componente: demagog în sloganuri  idioate şi prolific în invective mizerabile.

Privindu-l aseară, la ceremonia de depunere a jurământului de către noul ministru de externe, am înţeles că e epuizat. Nici măcar aparatul de fabricat invective nu-i mai funcţionează cum trebuie. N-am putut vedea aseară decât un om bolnav, speriat, hăituit, răpus de îndelungi libaţii, care nu mai reuşea nici măcar exerciţiul curent al invectivei. Revărsarea de insulte, aproape vomitată, n-a mai arătat scandalagiul agresiv de altă dată, doar un ins răpus de sindromul Tourette.

Astăzi, probabil, va ieşi din nou. Ca să comenteze decizia Curţii Constituţionale ( o victorie a celor din piaţă).  Să încerce, ca ilustrul său înaintaş, în decembrie ’89, să cnovingă poporul de ceva, nu e prea limpede ce. Şi mă gândesc cu jenă că, din păcate, ne vede lumea. Şi lumea care ne va privi nu va vedea un discurs memorabil, ci un bolnav psihic, bolborosind lucruri de care cu toţi ne vom ruşina. Şi mă întristez că nu ne putem îngriji bolnavii, ci îi lăsăm aşa, în văzul lumii, să se/ne expună ridicolului.

Poate e fereastra mea rău aşezată. Poate alţii, la alte ferestre au parte de privelişti colorate.

Ceea ce se întâmplă acum în România ar trebui să îngrijoreze. Nu ştiu pe cine. Cred că nu doar pe mine. Ibovnicii puterii au vrut să creadă că odată cu trecerea timpului vuietul se va domoli, protestele vor conteni şi ei se vor putea întoarce în tihnă la toate cele pe care le-au săvârşit şi până acum. Încă o socoteală greşită! Pentru că vuietul, cu fiecare zi, se preface în tunet.

De bunăseamă încă mai sunt destule de furat, de vreme ce oamenii ăştia se agaţă cu atâta încăpăţânare de putere, lucrând împotriva logicii, a instinctului de conservare chiar. E atât de greu de înţeles că jocul e pierdut? Că fiecare ceas în care se agaţă de putere sporeşte mările de ură în care se afundă? Parcă minţile le-au fost cu totul spulberate şi nu reuşesc să vadă că sunt pe cale să îşi anuleze şansa oricărei forme de supravieţuire. Demenţa în care trăiesc îi face oare să îşi imagineze că încă nu e totul pierdut, pentru că încă mai răzbat voci, tot mai răzleţe, din corul lăudătorilor plătiţi?

De cealaltă parte, protestele devin tot mai vehemente, mai radicale, mai încărcate de furie, mai puţin atente la ruinele pe care le pot lăsa în cale. Avem o ţară întreagă gata să se treacă prin foc doar pentru a scăpa de buboiul infectat care nu vrea să dispară cu niciun alt leac. Mă tem că, dacă lucrurile vor continua astfel, ne îndreptăm spre mult rău.

Am spus-o de atâtea ori, de atâta vreme. Băsescu nu se va da înapoi de la absolut nimic pentru a-şi păstra puterea. Absolut nimic. Tăcerea  laşă în care s-a refugiat de atâta vreme îl arată în toată urâţenia lui. Tace pentru că speră că tăcând şi-ar putea prelungi zilele puterii. Se ascunde pentru că îi e frică. Şi îi lasă pe toţi ceilalţi, unelte tălâmbe şi corupte, să încaseze ce i se cuvenea lui. Pentru că, oricare ar fi preţul, el trebuie să supravieţuiască, acolo, în turnul puterii! Nu o spun pentru prima dată: e în stare de orice pentru asta! Dacă va fi nevoie vor muri oameni, va scorni un conflict inter-etnic sau va naşte război civil. Dar nu pleacă. Nici nu iese la luptă. Se ascunde, adăugând zăvor peste zăvor, lacăt peste lacăt, în hruba puterii, acolo unde s-a ascuns. Sperând să supravieţuiască. Şi nădăjduind că, atunci când totul se va fi sfârşit, va putea ieşi din hrubă, pentru a arăta că încă există. Că, pe mai departe, el e stăpân peste cenuşa care a rămas din ceea ce era cândva o ţară.

Azi ar fi trebuit să sărbătorim Unirea. Nu e nimic de sărbătorit. Numărăm căzuţii de pe frontul a ceea ce Octavian Paler numea războiul româno-român. Şi privim urâtul care ţâşneşte de pretutindeni, urâtul în care noi înşine suntem pe cale să ne transformăm, stăpâniţi de regele cenuşii.

- Demiterea lui Baconschi

Am cerut explicit demisia marţafoiului, dar asta nu înseamnă că demiterea lui mi-a provocat vreun sughiţ de bucurie. Marţafoiul nu ar fi trebuit să fie numit ministru de externe. Nu are nici calificarea, nici obrazul şi mai e şi măgar. În locul vocii şi talentului pe el l-au recomandat voturile din ambasada de la Paris.

Ieri începuse să prindă pojghiţă, prin unele sufragerii, un soi de curent “vai, săracu’ Baconschi”. Niciun săracu’ ! Ducă-se marţafoiul! Pe de altă parte e interesant să vedem cine va fi numit în locul său. Pentru că dacă în locul unuia care îşi dispreţuieşte poporul proptim unul calificat, dar cu vocaţie de trădător – l-am numit pe Cristian Diaconescu- n-am făcut nicio brânză.

Oricum, demiterea asta a venit cam ciudat. Scrâşnită, ciudată. Evident Boc a încercat să vină, ieri, în faţa Parlamentului cu ceva. Cu ceva mai mult decât obişnuita trăncăneală. Aşa s-a ajuns la subita şi insuficienta demitere a lui Baconschi.

- La Parlament ne-am pricopsit cu discursurile. Deşi nu îmi e din cale-afară de simpatic, trebuie să spun că, ieri, Victor Ponta a avut poate cel mai bun discurs din carieră. Bun, echilibrat, articulat, argumentat. Impecabil. De partea cealaltă, Antonescu mi-a amintit teribil de Caţavencu. Cred că e momentul ca, dacă vrea să mai fie luat în serios, Antonescu să înţeleagă că nu o poate ţine la nesfârşit în jam session. Bună şi improvizaţia, dar nu îndeajuns. Mai trebuie şi rigoare. Pe lângă adjectiv mai e nevoie şi de substantive. Şi de verbe. Pe lângă decibeli mai e nevoie şi de argumente.

În fine… Boc. Ce naiba să spun despre ce a cuvântat făptura? Aceleaşi clişee, aceleaşi prostii.

- Am spus-o şi zilele trecute: protestele, zgomotul acestor zile par a fi prilej de băgare în seamă pentru tot soiul de oportunişti, de nebăgaţi în seamă. La Mihai Gâdea am văzut aseară o micuţă băsistă care s-a agăţat de protestele celor mulţi ca scama de şoseta de lână. Fătuca venise să se promoveze şi ea puţin.  Cu deja clasicul text: toată clasa politică e la fel. În fine, nu o să-i dau exact lucrul după care tânjeşte: băgare în seamă. Mulţi din ăştia, zilele astea.

- În fine, mai avem povestea junelui locotenent revoltat. Aici avem parte de ceva mai complicat. Omeneşte îl pot înţelege pe tânăr. Dacă nu ar fi fost în uniformă aş fi aplaudat tot ceea ce a avut de spus. Nu mă dau în vânt după armată şi ce reprezintă ea, cu atât mai puţin de armata care l-a făcut general cu patru stele pe Oprea şi e acum condusă de el. Înţeleg perfect că viaţa oamenilor din armată e la fel de grea, ba poate uneori mai amărâtă decât a noastră. Dar instituţia militară are nişte rigori, pe care tânărul locotenent le-a încălcat. Pentru că nu-i conveneau – pe drept sau nu. Nu poţi fi ofiţer al armatei române şi să îţi tratezi cu obrăznicie superiorii. Nu poţi fi ofiţer şi să te supui când şi dacă vrei ordinelor. Nu ai cum fi ofiţer şi să declari senin că da, poate ai încălcat “puţin” legea.

Am toată înţelegerea pentru tânărul locotenent. Vă asigur de asta. Dar tipul său de atitudine e incompatibil cu haina militară – ştiu că mulţi mă vor certa pentru rândurile astea. Mă opresc aici. Sper ca tânărul locotenent să fie judecat cu indulgenţă. În rest, pe acest subiect, vă invit să citiţi mult mai bine exprimatul punct de vedere al lui Radu Tudor. Până la urmă, da, locotenentul a încălcat regulamentele militare. Dar a demonstrat o virtute care ar trebui să fie de mare preţ pentru instituţia armatei: curaj.

- Apropos de Radu Tudor. În emisiunea sa de duminică, Ponta a făcut o declaraţie care a supărat mulţi oameni. Victor Ponta a declarat că şefii serviciilor vor fi menţinuţi şi după ce USL va veni la putere. Declaraţia a enervat tare, pe bună dreptate. Cred, totuşi, că n-ar trebui să ne grăbim să-l certăm pe Ponta. Declaraţia era obligatorie, dar nu cred că trebuie şi crezută. Evident că Ponta avea obligaţia de a-i asigura pe actualii şefi ai serviciilor că scaunul lor e în siguranţă! Mesajul subtextual era ” Băieţi, nu faceţi prostii în apărarea lui Băsescu! Scaunul vostru e oricum în siguranţă. ” Nu înseamnă că, ajuns la puterea, Ponta nu se va răzgândi.

Atât deocamdată. Îmi iertaţi stilul telegrafic şi lipsa de tragere de inimă, dar cheguevarismul ăsta prelungit nu-mi prieşte. Aş vrea să mai putem vorbi şi despre altele.

Continuarea.