La tâmplă, vena, umflată ca o râmă vânătă, pulsează imprudent. Ochii sunt aproape să pocnească din orbite, la limita dintre bulbucare şi dezintegrare. Când vorbeşte împroaşcă, repezind norişori de salivă, pulverizaţi printre dinţii îngălbeniţi, amestecaţi într-o masă tulbure, împreună cu vocalele şi consoanele!

- Comunistul dracului! Eşti un comunist!

A mai făcut rost de decibeli. Privindu-l, realizez că apoplexia e mereu în proximitate, gata să ne salute. E dincolo de teritoriul calm al furiei, pătruns cu totul în canioanele demenţei. Cel pe care îl stropeşte cu norii de salivă-invectivă i-a luat lui faţa, un nenorocit. Tocmai când filmau ăia de la televiziune. Şi se chinuise două ceasuri bune să deseneze pe pancartă o chestie plină de tâlc, să scrie cu litere mari: Săl ia naiba de dictator!  Şi exact când să-l vadă naţia, ţara, Europa, planeta… poftim, apare bărbosul ăsta cu ochelari. I-a luat faţa. O matahală! Un comunist!

Zbiară:

- Comunistule!

Bărbosul e impasibil.  Furiosul ar trece la repertoriul strămoşesc: mame, sfinţi, invocaţii genitale, evocări ale unor nefireşti împerecheri… Dar nu se face. E în pardesiu. Are şi cravată, pe sub fularul de mătase. E îmbrăcat de televizor. Doar că n-au apucat să-l filmeze şi pe el, din cauza bărbosului… Ai dracului cu opoziţia lor. La mitingu’ de susţinere a lu’ băse l-au filmat. I-au luat şi declaraţie. Acum…

- Eşti un comunist! Asta eşti!

- Sunt. Aşa e.

Bărbosul admite, într-un târziu, calm, de parcă i s-ar fi făcut un compliment. Furiosul supralicitează, valorificând momentul prielnic:

- Securistule! Eşti un securist!

- A, nu. Securist nu sunt. Greşiţi.

Furiosul e perplex. Amestecă silabele în gură, se bâlbâie, priveşte zăpăcit împrejur. Nu înţelege nimic. Deschide gura să zică ceva… scapă doar un norişor de salivă. Mai frământă nişte sunete nearticulate între gingii şi dinţii îngălbeniţi. Râma de pe tâmplă se umflă din nou primejdios. Simţi cum se adună presiunea în el, ca într-un boiler. Într-un târziu nu mai rezistă şi expulzează şuierat, printre dinţi, vorbele izbăvitoare:

- Te bag în pizda mă-tii!

Metamorfozat, vremelnic şi ridicol, într-un fel de tataie pleznit în spatele urechii de grebla lui Moromete, nea Băsescu a exersat puţină înţelepciune tradiţională, numai bună pentru bodega din sat: “Ce vreţi să lăsaţi copiilor? O casă sau un credit?”. Nu e minunat? Nu ne bucurăm cu toţii să descoperim că, după atâta tulburare, după atâtea proteste, monumentul naţional al tupeului e intact, băleşte de acolo, de pe soclu?

Casa din Mihăileanu n-avem cum o lăsa noi copiilor. Nici vânzări anterioare n-avem. Nici şmenuri cu Căşuneanu n-am exersat. Nici cu Luxtenul n-am avut mişmaşuri. Aşa că rămâne creditul. Dar şi aici e o problemă. Pentru că şi la capitolul ăsta tot el e piua întâi! Avantajul tupeului din colecţia vară-iarnă (unde vara nu-i ca iarna!) e că anulează recursul la memorie.  Nu e nevoie de geniu aritmetic pentru a socoti cum stăm cu creditele şi cine ne-a pricopsit cu ele. Şi uite aşa retorica rurală a lui nea Băsescu devine inteligibilă: copiii lui cu casele, ai noştri cu  creditele. S-a ocupat el de ambele aspecte.

Ţâşnind avântat spre piscurile retoricii, precum roaba spre groapa cu nisip, oratorul a dizertat apoi despre politicieni. Tagmă din care, fireşte, s-a extras, modest şi prudent. Cu detaşare suverană şi fermentată înţelepciune a putut astfel cuvânta despre relele moravuri ale politicienilor: corupţie, lipsă de morală, demagogie, tupeu şi câte şi mai câte. Cum pomenea de corupţie, te gândeai la politicianul X. Cum zicea de demagogie, pracă îl vedeai pe Y. Când le strângeai grămadă pe toate, vedeai unul chel, cu privirea cruciş şi beat mangă. Numele îmi scapă.

Un discurs serios, ambiţios, greu de principii, prea-plin de adâncă înţelepciune şi enunţuri ale unor înalte valori morale, nu avea cum omite chestiunea fundamentală a reducerii numărului de parlamentari. Care e o mare prostie, dar pe care el şi-a asumat-o. Fireşte că cei din opoziţie au primit dreaptă mustrare pentru că nu au dus la împlinire acest angajament al puterii.

Băsescu are nevoie disperată să recucerească masele, dar îi lipsesc mijloacele şi mai ales credibilitatea. Tupeul nu e îndeajuns. Nici dezgropare temelor vechi, pe care tot el le-a compromis şi apoi îngropat. Promisiunile nu mai conving, apelurile nu mai interesează. Dar disperarea lui există şi e autentică. Şi primejdioasă. Îl văd capabil de rolul pompierului piroman.

În privinţa moştenirii, că or fi case, că or fi credite… asta n-ar trebui să fie treaba urmaşilor lui Traian, Traian Băsescu?

De data asta studiem titlul şi fotografia.

Cum, tati, “lover boy” ? Bre, pe cine agăţa ăsta? Cât de distruse erau alea care se lăsau agăţate de caltaboşul ăsta?

Bineînţeles, aşa cum ne-am obişnuit la “Adevărul”, abia undeva mai jos, în articol, descoperim că nu el era loverboiu şi nu de el se îndragosteau parapantele. Dar aşa, pentru titlu, merge că e cu senzaţional. Mai ales dacă pui şi poză.

Aflăm din articol următoarele ” Costel a început de jos”. Aha. Şi acum, după criteriile celor de la Adevărul, a ajuns sus? Ca Gregoar?

Tot în gazeta la care scrie şi Pleşu ( sau scria) mai citim despre:

De data asta trebuie să lipesc citatele, pentru că sunt adorabile.

Ion Hâncu (42 ani) este cunoscut în Galaţi pentru teribilismele şi aroganţele lui, care l-au adus în conflict chiar şi cu ceilalţi interlopi. La un moment dat, el a primit din partea clanului lui Marian Ivan „interdicţie” să mai treacă prin centrul oraşului cu limuzina lui decapotabilă

În barul lui cartierul „Dunărea”, frecventat în special de indizi controversaţi, au izbucnit nu o dată bătăi crâncene.

Ion Hâncu şi-a făcut averea în Germania (nu este clar în ce circumstanţe), dar a investit în ţară. El este proprietarul unei firme de transport urban şi interurban care acoperă o bună parte din judeţul Galaţi. Toate maşinile lui au un număr special: HIV (denumirea englezească a virusului care provoacă SIDA).

Vila lui Ijdileanu este în cel mai select cartier al Galaţiului (zona Arcaşilor), la strada Traian. A fost construită acum câţiva ani, iar proprietarul a simţit recent nevoie să posteze zeci de fotografii cu interiorul casei, care este un amestec de lux şi de prost gust. În centrul pozelor tronează chiar el, stăpânul, în ipostaze care denotă multă aroganţă.

Presa românească în etapa gregoarizării.

Continuarea.

UPDATE: Acum vine şi condamnarea lui Năstase. Profet, bre!

Toţi greşim. Eu sunt campion la tastat bezmetic. Diferenţa e că eu nu sunt plătit de nimeni, o fac pe barba mea, atunci când o fac. Şi că, în ce mă priveşte, mă străduiesc să scriu, atât cât pot, despre ce îmi bese mie mintea, nu să transcriu, în 3 rânduleţe, rahaturi deja scrise de alţii. Iar găoaza adevăristă nici transcrierea nu o poate face fără se facă de rahat. Linkul, proba şi flegma!

Dacă m-aş fi grăbit să răspund acestei invitaţii încă de ieri, probabil că răspunsul ar fi fost cu totul altul decât cel pe care îl dau azi, acum, după cele câteva declaraţii venind dinspre UDMR. Lucrul ăsta arată, o dată în plus, cât de imprudentă este orice previziune, la acest moment.

Pentru că am pomenit de declaraţiile de la UDMR, în care este pentru prima dată evocată şi ipoteza alegerilor anticipare, cred că putem porni de aici. Pentru un neavizat, tipul acesta de anunţ de intenţie, ca cel formulat de domnul Borbely, poate indica o posibilă direcţie de acţiune pentru formaţiunea din care face parte domnia sa. Experienţa ne-a demonstrat, nu de puţine ori, că relativa aşezare a posteriorului în două luntri ascunde, întotdeauna, o agendă proprie, urmată cu mare asiduitate. Cred că şi de această dată UDMR doar deschide drumul negocierii cu un PDL extrem de slăbit, fragilizat şi dispus la orice compromis pentru supravieţuirea la putere. Ar fi fost şi de mirare ca UDMR să nu profite de această slăbiciune a democrat-liberalilor. Iată de ce n-aş fi tentat să iau foarte în serios declaraţia lui Borbely şi să îmi imaginez că perspectiva alegerilor anticipate este mai apropiată ca altă dată.

În privinţa puterii cred că, pentru prima dată, PDL şi Traian Băsescu ar trebui luaţi separat.  Chiar dacă o decuplare explicită nu pare iminentă, este evident că Băsescu este preocupat, la acest moment, exclusiv de problema propriei supravieţuiri. Stupida şi total deplasata declaraţie a ambasadorului american poate sugera direcţia pe care ar putea-o urma Băsescu. Astfel de scandaloase declaraţii de sprijin vin întotdeauna cu un preţ! Vom afla destul de repede, cred, care este preţul pe care ne cere Băsescu să-l plătim pentru a-şi asigura el sprijinul extern care socoteşte că l-ar mai putea salva.

În anii anteriori, orice situaţie de criză era un bun prilej de ieşire la rampă pentru “preşedintele jucător”. Micro-criza meteorologică din ultimele zile a fost, de această dată, lăsată exclusiv în grija miniştrilor PDL. Băsescu a preferat să se izoleze, să evite contaminarea la care l-ar fi expus previzibila prestaţie lamentabilă a autorităţilor. Mai mult, acum aproape zece zile Băsescu promitea ieşiri publice în care să furnizeze explicaţii, precizări si comentarii – probă a lipsei laşităţii. Au trecut zece zile şi explicaţiile au lipsit. Şi apariţiile tv. Avem deci proba. Proba laşităţii.

Laşitatea preşedintelui poate fi demnă de dispreţ, dar e posibil ca tocmai aceasta să îi asigure supravieţuirea politică. Cred că la acest moment Băsescu pare dispus să renunţe la PDL şi ar putea accepta anume formule de coabitare cu actuala opoziţie, dacă asta i-ar oferi garanţii că va fi lăsat să-şi încheie mandatul şi va beneficia de imunitate după încheierea acestuia. Mai cred, totuşi, că Băsescu aşteaptă rezultatul alegerilor locale. Chiar dacă scorurile obţinute la alegerile locale pot fi extrem de diferite de cele de la generale, rezultatele obţinute aici reprezintă un indicator, măcar al tendinţei.

Foarte probabil, Traian Băsescu  acceptă că la toamnă, pentru a evita puternice mişcări populare, va trebui să accepte un guvern USL. N-aş fi surprins ca, acceptând, această ipoteză, Băsescu să lucreze de acum la scenariul de avarie: o opoziţie puternică şi uşor de controlat, capabilă să valorifice imediat orice tensiune care ar putea apărea în sânul USL şi, într-o etapă următoare, ruperea USL şi cristalizarea unei noi majorităţi care să includă PDL. Dar până acolo e drum lung.

Previziunea care mi se cere are un orizont de timp clar delimitat: o lună. Aşa că, fără a mai vizita alte poteci, fără a mai analiza starea opoziţiei şi fermentaţia din PDL, mă hazardez să spun că, probabil, peste o lună de zile vom fi exact unde suntem şi acum. O parte din presiunea acumulată în societate a fost evacuată, cu ajutorul protestelor; zona critică pare a fi fost depăşită, fără ca opoziţia să fi arătat că poate valorifica un context prielnic. Mitingul de protest în care s-a anunţat intrarea în PNL a lui Roşca Stănescu şi la care a delirat Gheorghe Zamfir a avut eficienţă unui scărpinat la calorifer.

Peste o lună de zile, dacă  nu apar evoluţii spectaculoase, mă aştept să fim exact unde suntem şi acum. Ba poate cu un PDL care şi-a revenit din pumni şi a inceput distribuţia de pomeni electorale. Singura previziune cu ridicat grad de certitudine, pe care o pot face, este aceea că, peste exact o lună, ne vom pregăti de mărţişoare.

Decorul fiind precizat, personajele cred că pot fi uşor bănuite. Nea Stere, echipat în ţinuta de “frigul lor, băutura mea”. Pentru neiniţiaţi, un supliment de descriere s-ar putea dovedi util, pentru mine s-ar dovedi obositor. Totuşi, pentru sculptorii sau pictorii viitorimii, care s-ar putea simţi îndemnaţi să evoce figura ilustră a marelui înaintaş, am să adaug că nea Stere era echipat într-o ţinută locuţionară. Spunând acest lucru nu am făcut decât să mă îndatorez cu încă o explicaţie. Dacă la contemporanii noştri de sorginte piţi hainele sunt descrise de etichetă, de brand, ca în exemplul cămaşă “Boss” sau sacou “Armani”, la nea Stere nu există nici brand, nici etichetă. Există câte o mică locuţiune, care ţine loc de aşa ceva. Astfel, pe cap are un fes “prezervativ de lână”. Poartă o pufoaică “eu am lucrat şi pe şantier, dar nu ştiu ce”, nişte pantaloni “pe aici nu se trece” şi este încălţat cu o pereche de bocanci din colecţia 1975 “porcul are piele, fabricile cauciuc”. În fine, în jurul gâtului are înfăşurat un fel de fular, care de fapt este ceea ce poate fi descris ca “ce mânecă am fost cândva”.

Aşa cum Pleşu îl are întotdeauna în preajmă pe Liiceanu, desigur şi nea Stere e  însoţit în agorică de nea Mătreaţă. Echipamentul domniei sale nu necesită descrieri atât de complicate. Şapcă de la un producător de ţigarete, şubă şi nădragi de o culoare neprecizabilă.

Bruma de introducere fiind bifată, să trecem la dialog. Până la urmă e vorba de nea Stere, nu de Ullise al lui Joyce. Conform cutumei, nea Stere mă preia de îndată ce mă ivesc în uşa blocului.

- A, vecinu’! Ce faci vecinu’? Cum zicea franţuzu’ ăla? Sau neamţ. Sau turc, ori ce pizda mă-sii era. Ui săn le nejă dantanu? Că cu astea de acu’ s-a blocat ţara. Poate alea ierea mai cu milă.

- Bună ziua, nea Stere.

- Stăteam şi eu acilea cu alde Mătreaţă…

Precizarea e inutilă şi nesolicitată, dar nea Stere nu e omul care să se încurce în asemenea chiţibuşuri ceremoniale.

- … şi-i ziceam lu’ măgaru ăsta că ar trebui să ne lăsăm dracului de băut.

- Asta e o idee foarte înţeleaptă, nea Stere. Şi pentru sănătăte ar fi mai bine. Şi…

- Că anu’ ăsta a făcut o ţuică infectă părosu’. Şi după ce o termenăm pe-a mea trebe să o dăm pe alimentară şi porcării d’alea.

- Aşa… Eu gândeam că tocmai aţi hotărât să renunţaţi la viciu şi să…

Nea Mătreaţă sughiţă. Îşi astupă o nară cu deştu’ cel mare al mâinii drepte, iar pe cealaltă nară repede iute un muc zdravăn, naţional, verde şi închegat ca budinca la plic, direct în nămeţii de lângă mine. Curăţă, igienic, orificiul mucifer cu mâneca, mă îndatorează  cu o privire chiorâş, apoi întreabă:

- La ce să renunţăm?

- La viciu…

- Mi s-a părut că ai zis vischi. Că nu bem noi căcaturi de alea capitaliste. La vi… ce-i ăla?

- O slăbiciune, un păcat…

Se pun amândoi pe râs. Nea Stere se plezneşte pe genunchi, apoi bagă mâna în buzunarul pufoaicei locuţionare, de unde extrage o cantitate rezonabilă de seminţe. De floarea soarelui. Pentru consum imediat. În vreme ce scuipă la coji de seminţe, mă ia la rost:

- Păcate, vecinu’, hă? Şi adică ce? Că nu mai ajung în rai? Da’ di ce să n-ajung? E discriminare? Beţivii n-are voie?

- Sincer, nu mă pricep, nea Stere. Dar presupun că  nu.

- Aha. Şi dacă nu iereai beţiv când ai ajuns în rai, da’ te-ai stricat acolo?

- Nu văd cum s-ar putea întâmpla asta.

- Păi, n-ai zis că nu te pricepi?

Logica lui nea Stere, recunosc, funcţionează.

- Păi, da vecinu’. Şi pe urmă… treaba asta cu raiu’… Nu ştiu dacă se merită.

-Cum aşa, nea Stere?

- Păi, vecinu’. Uite. Cică ăia, ca să te primească în raiu’ lor, te pune să faci foamea acilea. Nu te lasă să bei, să dai la buci… alte alea. Şi pe urmă cică ajungi în rai. Şi?

- Cum… şi?

- Păi, bine… ajungi în rai. Da’ acolo ce faci? Dacă te-ai chinuit ca bou’ acilea, pă pământ, şi când ajungi acolo te dă să lucrezi la vreo vulcanizare?

- Hai, nea Stere. Zău aşa! Nu există vulcanizări în rai!

- Da’ de unde ştii? Ba acolo cred că e mai multe ca la noi. Că ăia e ecologişti. Şi mai degrabă reciclează, vulcanizează, alte alea.

- Nu cred că e nevoie de vulcanizare acolo. Presupun că acolo nu există automobile.

- Şi adică faci foamea acilea ca să ajungi în rai şi să mergi pe jos până te apucă pandaliile?

Mă uit la potecuţă deszăpezită, pornită de la uşa blocului şi încheiată la băncuţă şi mă gândesc că pandaliile alea vin, probabil, foarte repede.

- Nu ştiu, nea Stere. Ţi-am spus că nu mă pricep. Dar presupun că acolo transportul…

- Lasă, vecinu’. Uite la nevastă-mea. Ţine post, merge la biserică. Îi tot dă cu popii şi cu toate prostiile. Şi când o crăpa, dacă o primeşte ăia acolo, parcă văd că o dă casieriţă la supermarket.

- Nu cred, nea Stere.

- S-o facă şefă de unitate? Nu cred, că n-are clase.

- Nu, nea Stere. Nu cred că în rai există supermarketuri.

- Ete, na. Şi ăia de unde îşi ia haleala?

-Raiul, aşa cum mi-l pot eu închipui, nea Stere, e desprins de materialitatea cu care suntem noi deprinşi…

Nea Mătreaţă îi face un semn lui nea Stere. Un tirbuşon închipuit, în dreptul tâmplei. La mine se referă, desigur. Îmi duc vorba până la capăt:

- Îmi imaginez că nevoia de hrană nu există acolo…

- Pă dracu’! Adică în rai se face foamea?

- Iar dacă ea există, probabil că în forma de existenţă de acolo… hrana e mai degrabă spirituală. Habar nu am. Poate e o formă de energie.

- Poa’ să fie şi şaorma de energie. Şi clătite cu spirituale, d’alea de care zici matale, vecinu’. Tot tre’ să le cumperi de undeva. Şi acolo de unde le cumperi le trebe casieriţă. Aia e nevastă-mea.

- Nu cred, nea Stere. Vorbim în dodii. Nu ştim dacă raiul există şi ce e acolo, dar îmi pot închipui că acolo hrana nu se vinde, ci e pusă la dispoziţia locuitorilor…

- Aha, ca la cantină?

- Dacă vrei… Fără bani, oricum.

- Aha, ca la cubanezi. Ca la Castro?

-Hai, nea Stere! Dă-o naibii!

-Păi, dacă matale zici, vecinu’, că raişţii e comunişti! Se prea poate. Că e cam comunişti. Că şi ăia zicea la fel: fă aia, nu fă aia, rabdă aia… ca să ajungi în comunism, bă Stere.

-Bine, nea Stere. Hai că plec. Mai am şi treabă.

- Bine, vecinu’. Da’ eu de mult tot încerc să pricep o chestie.

- Ce chestie, nea Stere?

- Bre, deci… în rai… la ăia… Bun. Ai fost sudor acilea, când ajungi acolo eşti sudor. Că s-o sparge şi acolo ţevi. Mai faci un sifon, alte alea. Ai fost tinichigiu, la fel. Ai fost doctor? Bun! Ai ajuns în rai, na şi pune şi tu o ventuză ceva, că mai are lumea reumatism. Ai fost necalificat? La  sapă, dă-te dracu’! Bre… da’ popii?

-Ce-i cu ei, nea Stere?

-Bre, vecinu’… Da’ popii ce pizda mă-sii face ei acolo, ‘tu-i în cur pe mă-sa?

- Cum adică, nea Stere’?

-Păi, da! Că aici, hai, mai treacă-meargă. Mai dai cu tămâie, mai prosteşti o babă, mai bagi o litanie şi le promiţi la proşti că îi bagi în rai. Da’ când am ajuns în rai şi văd că am nemerit la vulcanizare… păi, ce pizda mă-sii îmi mai promite mie popa ăla, vecinu’?

Fireşte, ăsta a fost momentul în care am plecat. Discuţia o luase spre politică.