Vorbeam mai deunăzi cu cineva. Şi ne miram că în ţara în care zboară milioanele de îngeraşi, în continuare, politicheala e principalul subiect de trăncăneală. Cu sau fără aplicaţie. O mai dăm pe fotbal la o defilare de îngeraşi. Pe femei, la o vizită în republica Norvegia. Da’ facem ce facem şi ne întoarcem la politică. De ce ?
Păi s-o luăm pe degete. Mai întâi că nu-s foarte sigur că doar la noi, la români, se varsă timpu-n chiuvetă tocănind vorbe pe tema asta. Nu doar la noi, că mari ni-s Balcanii. Şi mare e lumea. Dar ce e drept, e drept: la noi se discută doar despre asta!
Adică, de îndată ce ajunge un Escu la putere, începe cu grăbire să dezbată despre cum să croim haina constituţiei ca să se potrivească pohtei sale de putere, cea lată-n spete. Şi nicidecum despre cum să-şi altoiască ‘mnealui năravul ca să încapa în haina subtire şi peticită a constituţiunei.
De ce vorbim despre asta, doar despre asta ? De ce mestecăm de dimineaţă până seara doar turta legumită a politichiei ? Pai de aia, că ăsta e singurul subiect despre care poţi vorbi fără să te pricepi. Să vorbeşti despre o carte e mai greu. Ar trebui ca în prealabil să (o) citeşti. Aşa că la români curge voroava despre politichie în dulce ghiers de manele, în vreme ce juneţea visează doar la dixtracţie.
Acum am înţelege mai uşor de ce şi cum dacă am vedea cine ne sunt politicienii. Şi e simplu de distins între genurile nu foarte numeroase. Singurul criteriu de clasificare a acestei curioase specii e atitudinea faţă de ciolan. Ciolanul reprezentând, în politica românească, motivaţia, scopul şi programul.
Astfel, avem ieste categorii:
- undiţarii. Aceştia sunt cei dotaţi nativ cu o abilitate fara seamăn. Aceea de a identifica iute şi fără greş unde se ascunde ciolanul, ciozvârta: funcţii, asfaltări, privatizări, borduri etc.
- măcelarii. Nimeni nu-i întrece în dibăcie. Ăştia, odată dibuită prada, ştiu ca nimeni altcineva cum să o tranşeze: fleici, ciozvârte, ciolane, măduvioare, fudulii. Şi să o distribuie - echitabil sau nu- între carnivorele care privesc cu jind.
- furculiţarii. Specie sofisticată, zice-se. Se dau atinşi de greţuri metafizice şi arsuri intelectuale la lingurică. Nu pot înfuleca poltron, la un loc cu masa largă a ciozvârtarilor ( ciolănarii), rupând carnea cu dinţii de pe ciolan şi azvârlind-o manual în găvanele stomacului. Dânşii au nevoie de şervet, cuţit, furculiţă, orchestră. Musai de firmă. Iar până la ciolan de un aperitiv dichisit şi la final de taman de fructe şi brânzeturi. Asa ca dânşii nu se hrănesc singuri, spre a nu păta manecuţele ori plastronul de firmă, ci prin intermediari.
- ciolănarii. Ăştia-s cei mai amărâţi. Jos de tot in ierarhie. La ei ciolanul ajunge aproape descărnat, aşa că ei au devenit tare dibaci în a suge zeama din os, în a curăţa şi ultima fibra de carne de pe ciolan, tot, tot, tot! Adună tot ce e materie origanică pe ciolănel, lăsând osciorul dezbrăcat în curul, pardon, calciul gol. Adicătelea, dacă nu ajung dânşii la asfalt şi borduri, măcar la un marcaj stradal colea…
Acestea ar fi categoriile majore. Sigur, pe lăngă ei cresc şi categorii parazite la fel de înfometate, dar lipsite de exerciţiul puterii ( ‘telectuali, presari etc.). Cum spuneam sistemul e complex, foamea mare si maţele largi.
Lasând acum râsu-plânsu deoparte şi revenind la întrebare iniţială, mă prind a spune că, de fapt, nimic nu îi îndepărtează mai multe pe politicieni de noi decât tocmai această neîntrerupta vânturare de politichie. Nu ne regăsim în ei ( unii dintre noi) şi cu atât mai puţin în ce spun sau în ce fac ei.
Tare mi-ar plăcea să văd că pot găsi mai mulţi politicieni cu care am ce împărtăşi. Pentru că-s prea puţini. Să citesc despre cărţile care le plac. Despre locurile văzute şi oamenii întâlniţi. Cu alte cuvinte să redevină umani, iar noi să îi recunoaştem ca semeni tocmai pentru că ne recunoaştem în pasiunile lor. Să ne regăsim deci afinităţile reale ( nu neapărat elective). Dar asta e greu. Pen’că nu poate fi pace între pradă şi prădător, între ciolănar şi noi, ăştia cu votul, noi ciolanul, rupţi în cur şi cam nătângi.
Dacă asta s-ar întâmpla am putea descoperi că avem ce vorbi. Şi de ce îi vota. Şi ne-am putea saluta ca vecini. Şi atunci vom descoperi că relaţia politician -alegător e una în care putem sta, firesc, la aceeaşi masă, având subiecte comune, povestind despre o carte fabuloasă ori despre un loc de vis. Iar apoi , ca vechi prieteni, ne putem despărţi, mergând fiecare la serviciul său. Şi făcându-ne bine treaba acolo.
