Justiţia lăutărească

Nu discut vinovăţii. Nu stau să socotesc probe, nu audiez martori, nu fac încadrări şi nu dispun pedepse. Nu e treaba mea. Teoretic, cu toate chestiile astea ar trebui să se ocupe justiţia. Practic, la noi, justiţia e mama lăutărelii. Madam Themis e o curvă care umblă mereu mangă, iar slujitorii ei sunt lăutari sadea. Lăutari! Nu cântă lăutarul exact ce-i comandă naşul, starostele? Nu prestează lăutarul pe placul celui care-i lipeşte, cu o flegmă, suta în frunte? Nu prestează lăutarul după ureche, improvizând, cu mult tralalala, ca să fie consumatorul mulţumit?

Într-un concert la filarmonică programul e strict cel de pe afiş. Partitura e respectată cu rigoare, singura variabilă e talentul instrumentiştilor, sclipirea dirijorului. Într-o cântare de bodegă la “Trei sergenţi” lăutarul e flexibil, se adaptează. Acolo esenţial e ce-i place şefului de cârciumă. Şi beţivului care se clatină pe picioare, descheiat la prohab, dar care plasează suta potrivită pe burduful acordeonului. Partitura nu contează, important e să scoată refrenul, mai cu “la-la-la” , mai cu “aoleuuuu”. Ca în justiţia română: mai improvizăm la motivaţie, important e să iasă hotărârea pe placul muşteriilor.

În justiţia lăutărească nişte criminali pot scăpa cu o amendă penală, escrocii şi tâlharii devin “cumpărători de bună credinţă”. Repet, nu judec vinovăţii, nu administrez probe. Nu ştiu dacă a fost arestat şi reţinut pe nedrept sau eliberat pe nedrept, dar doar într-un sistem de justiţie lăutărească e posibil ca cineva să plece din pârnaie direct la şedinţele Senatului – ca în cazul lui Cătălin Voicu. Sau la Parlamentul European – Gigi Becali.

Examenul de intrare în magistratură ar trebui să conţină obligatoriu probele de ţambal şi acordeon.

Advertisements

7 Comments

Filed under Oy-oy!

7 responses to “Justiţia lăutărească

  1. Petronius.

    Primit pe mail:

    Gina Camelia Roman:
    ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
    ELEVĂ ÎN CLASA A X-A.
    LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI. CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA”

    Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei…
    Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.
    Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
    Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case… construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.
    Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.
    Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră… să nu ajung şi eu ca ei.
    Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…
    Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”… Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau… nu ştiu… Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.
    Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?
    Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…
    Gina Camelia ROMAN
    Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui

  2. feodor

    Ce pretentii sa ai de la o tanti oarba ?
    Insusi numele inseamna “legea naturii”.Un fel de circuitul a ceva, in natura. Cred ca il putem numi, troc.

  3. Cristina Trăilă preşedintele ANRMAP: “Credeţi .că bugetarii trăiesc doar din salariile lor? Sunt mult prea puţini în această situaţie”. pare a nu se lega, dar se leaga. pe de-o parte sunt stupefiat, a nu stiu cata oara de uriasul adevar ce exista in zicala: satului nu crede alui flamand. Deci viermii astia chiar nu isi pot inchipui, sau prefera sa nu isi inchipuie, ca marea majoritate a bugetarilor CHIAR traieste din salariul ala. Cel putin la oras. si ne face cu ochiul complice: las’ ca stiu ca si voi furati ca si mine, doar ca mai putin, ca nu aveti de unde. Iar de aici ajungem la justitie. Ce dreaq sa le mai faci? Sunt inamovibili, sunt bine platiti, nu regeste, dar decent, de ce pun botu ca niste curve? pentru ca e de la sine inteles? Ca nu se poate sa traim doar din salarii?
    Cati tineri, nu insetati de dreptate, dar macar interesati, la modul ideal, s/o infaptuiasca intra in facultatile de drept? Sau la medicina, doritori sa salveze vieti? sau, in general, cati oameni isi doresc sa fie doar foarte buni in meseria care si-au ales-o, cum se spunea de doctorul Pesamosca (sper din tot sufletul ca era si adevarat, imi plac povestile frumoase). Daca e in linia generala ca viermi ca blejnar TREBUIE sa slujeasca, altfel .n-ar putea nici sa adune gunoiul in parc, ce-l FORTEAZA pe un judecator sa fie un slugoi? Stai si te intrebi ca gigi becali: ce dracu sa mai fac ca sa mearga?

  4. Desi o doza de aproximativ, de neprofesionalism, de amatorism, de lautareala a impartitorilor de justitie exista, nu aceasta sta la cauza alegerii, prin vot direct, universal si secret, a parlamentarilor si europarlamentarilor de care faci vorbire. Pe de alta parte, parlamentul Romaniei nu este creditat cu prea multa onorabilitate de catre opinia publica, deci nu este deloc o fractura de logica sa pleci din parnaie si sa ajungi in Parlament (e chiar o onoare), despre majoritatea parlamentarilor se poate sustine, cu oarecare temei, ca sunt in coliziune cu legea – uitati-va, de amuzament, la cheltuielile pe care le deconteaza sau la declaratiile de avere si interese. Apoi, Parlamentul european e institutia EBei sau a lui Severin, deci despre ce onorabilitate sa vorbim …
    Nu, nu cred ca e justitia de vina pentru situatii aberante. Ea este o victima a clasei politice, ca si sanatatea, invatamantul, armata, politia etc etc.

  5. lol

    Rabi ,matele cu Petronius si Camelia mi-ati taiat cheful de vorba si de viata ,incotro ,unde sa o iau ,pe cine sa iau de git si sunt asa de batrin ……Mai fac haz de necez dar nu foloseste ,pleaca Carmen drum bun …

  6. Poate vom vedea și reversul medaliei și, de la ședințele Camerei Deputaților, Roberta va merge direct la zdup….

  7. Daca ai bani si influenta, in Romania nu prea ai ce sa patesti. Justitia e o gluma la noi, cine s-a lovit de ea stie ca dreptatea e irelevanta, comanda politica primeaza.

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s