Să ne întoarcem, joia, la popor

Una dintre cele mai vechi amintiri, legate de felul în care ar funcţiona raporturile dintre stat şi cetăţean, îmi vine din primii ani ai copilăriei. Ca mulţi alţii, mă bucuram de zilele petrecute la ţară, la bunici. Dincolo de tăvăleala în glod, joaca pe maidan şi raidurile prin grădină, mă fascinau discuţiile celor bătrâni. Aveau ceva distinct, atât de diferit de discuţiile pe care le auzeam, la oraş, în casa părinţilor. Relativul, dubitaţia, logica argumentelor şi constanta raportare la evidenţa cotidiană din discuţiile „urbane”, ale părinţilor şi celor care ne treceau pragul, mă plictiseau, îmi păreau neinteresante. La ţară, la bunici, sporovăiala acestora cu vecinii avea ceva spectaculos, o dimensiune în plus. Acolo nimic nu era inexplicabil, totul era uşor şi repede rezumabil şi, la fel de iute, explicabil, în propoziţii simple, dar atât de pline de fantezie.

Pentru bătrânii de la ţară nu putea exista ceva de ne-explicat. Exista o ierarhie a explicaţiilor de tot acoperitoare, care veneau şi rezolvau orice dilemă, oricât de ermetică, la prima vedere. Pe treapta cea mai de jos, în această ierarhie, era:  s-a hotărât la Sfatul Popular. Explicaţia asta acoperea orice taină, orice problemă de interes local. Pentru chestiunile mai complicate, de anvergură, exista teza numărul doi: a dat Ceauşescu decret. Asta era şi cel mai frecvent invocată. Evident, explicaţia, perfect satisfăcătoare acolo, era frauduloasă, dar asta conta prea puţin, logica aceasta funcţiona „la oraş”, nu acolo. În fine, pentru lucrurile, puţine, care depăşeau chiar şi zona explicabilă prin invocarea lui Ceauşescu, exista explicaţia absolută, definitivă, imbatabilă: Dumnezeu. E drept, Dumnezeu era mult mai rar invocat decât Ceauşescu.

Îmi amintesc, spuneam, o astfel de discuţie a bătrânilor. Sporovăiau, în legea lor, despre nu mai ştiu care cântăreţ de muzică populară, care era un fel de idol în spaţiul acela. Părea de notorietate – aşa conveniseră babele strânse să-l vadă la „Viaţa satului”- că îşi ucisese soţia. Şi totuşi, iată-l, liber, cânta „la televizor”. Fireşte, asta a fost următoare enigmă supusă dezlegării de către sfatul babelor. Iar explicaţia nici nu a zăbovit prea mult, fiind rapid adoptată, printr-un deloc surprinzător consens: „l-a graţiat Ceauşescu, la cererea publicului”.

Explicaţia era fascinantă. O astfel de explicaţia ar fi fost imposibil de găsit în casa părinţilor, în cercul lor de cunoştinţe. „la cererea publicului”, Ceauşescu… Între Dumnezeu şi Ceauşescu, iată, exista un nivel intermediar, o forţă de care până şi Ceauşescu trebuia, chipurile, să ţină seama: publicul! Poporul carevasăzică. A fost prima şi singura dată, până în’89, când m-am întâlnit cu această ipoteză.

Continuarea aici.

Advertisements

2 Comments

Filed under Camera de garda

2 responses to “Să ne întoarcem, joia, la popor

  1. lol

    Nu iti face griji ,dupa ce stabileau cu voce tare “a zis ceausescu” taranii aveau un semn al lor ,isi faceau semnul crucii cu limba in cerul gurii ,in speranta ca o sa il ajunga sa se duca pe pustii ,obiceiurile bune se pastreaza ,pe ceasca la ajuns .Basescu il urmeaza indeaproape pe Ceausescu ,taranii isi pastreaza obiceiurile ……

  2. lol

    Raby am o rugaminte ,sa le spui la Ghimpele pe pagina de prezentare sa scrie numele celui care scrie articolul ,nu de fudulie dar trebuie sa cauti in tot ziarul autorul preferat ,daca se poate ,daca nu tastam …….

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s