Ningea, cândva…

Seara, târziu, am plecat din piaţă. Ningea. Blând, alintat, ca un cântec de leagăn. Când şi când, ninsoarea se învolbura cuprinsă de o furie blândă, trimiţându-şi fulgii să biciuie faţa trecătorului îngheţat. Îmi împingeam cu greutate fiecare pas, picioarele abia mă mai ascultau. Frigul îmi pătrunsese carnea. Şi oasele. Şi gândurile. Nu reuşeam să mă opresc din tremurat. Respiraţia era ca o povară. Un câine fără stăpân mă urmărea de la o distanţă prudentă. Ud, îngheţat, rebegit, speriat. M-am oprit şi l-am chemat. Am încercat să-l mângâi, dar mâna nu-şi putea domoli tremuratul. Căţelul s-a lipit de mine. Am scos din buzunar un colţ de covrig şi i l-am dat. L-a primit cu sfioasă recunoştinţă şi l-a înghiţit aproape nemestecat.

Am mai mers apoi ceva vreme împreună. La un colţ de stradă, dintr-o gură de canal ieşeau aburi ridicându-se alburii şi amestecându-se cu albul spart în fulgi al ninsorii. Căţelul a mai făcut câţiva paşi în urma mea, apoi a lătrat scurt. Era un salut de rămas bun. S-a întors la gura de canal şi s-a chircit acolo, încercând să îşi încălzească trupul rebegit cu fierbinţeala aburilor.

În cale trec pe lângă un restaurant  cu nume franţuzesc. Prin fereastră curge o lumină moale, caldă, căreia parcă îi simt şi gustul. Şi consistenţa. Ca mierea e lumina aceea. Privesc prin fereastră, din frigul alb al străzii spre galbenul luminos al mierii dinăuntru. O liotă de copii strânşi în jurul unei mese. Unul dintre ei, cârn şi roşcovan, stă aplecat deasupra unui tort şi se căzneşte să stingă toate lumânările dintr-o singură suflare. Nu reuşeşte, iar ceilalţi chicotesc. Câteva clipe, cât am privit spre ei, tremuratul, frigul care muşca din mine, au părut să se domolească. Dulce e lumina mierii. Sau dulce e mierea luminii. Şi frigul ăsta pătrunzător are dulceaţa lui, dacă ştii să îl guşti. De departe, dinspre piaţă, abia mai răzbate zvon de glasuri. Păşesc mai departe, purtând pe umeri povară albă, uşoară şi iute trecătoare.

Strada e acoperită de întuneric. Nicăieri nicio lumină. Toate ferestrele s-au ascuns sub întuneric. Şi lumea toată sub frig.

Deodată aud.

De undeva coboară cântec de violoncel. Mă opresc şi ascult. Apoi le cer paşilor să mă ducă acolo, în locul de unde, în noaptea asta îngheţată şi apăsată de furii, curge cântecul acela. O clădire veche, cu trei etaje. La ultimul etaj e lumină şi fereastra deschisă. Iar de acolo coboară în ţinutul iernii şi al obidei cântec fermecat.

Încremenesc. Ninge. Zăpada mă preface în îngheţat om de zăpadă. Ascult în tăcere. Iar cântecul e mai blând ca lumina mierii. Tac. Ascult.  Mon coeur s’ouvre à ta voix, din Samson şi Dalila. Saint Saens. Cântecul acesta e ca o rugăciune şoptită în vuietul infernului. Fiecare notă pare să apuce câte un fulg de zăpadă şi să îl prefacă în fluture. Tac. Om de zăpadă.

Când violoncelul a tăcut şi s-a aşternut iar liniştea ninsorii nu mă pot stăpâni şi aplaud. La fereastră apare un bărbat, în cămaşă albă, cu părul alb. Cu barba albă. Mă salută cu o uşoară plecăciune.

– Vă mulţumesc- încerc să-i strig, dar abia reuşesc să şoptesc, cu voce tremurată.

-Vă mulţumesc pentru aplauze – îmi răspunde cu voce domoală.

Apoi se prezintă:

– Eu sunt Andrei… cânt.

Îi răspund încălzit de un surâs:

– Eu sunt Daniel. Scriu. Şi merg prin ninsoare.

– Bună seara, Daniel. Să scrii şi despre mine.

– Am să scriu- răspund cu glas tremurat de prea mult frig.

Ne salutăm. Păşesc mai departe. Din urma-mi cântecul reîncepe şi mă însoţeşte vreme bună, până ce ne pierdem în noapte. Fiecare dintre noi în noaptea lui.

Advertisements

22 Comments

Filed under Rabbi zice

22 responses to “Ningea, cândva…

  1. preacurviosu

    tot ce pot sa spun e ca ma bucur ca scrii…multumesc

  2. Frumoasa poveste in vremurile astea negre de oameni.

  3. B.deComp

    Am mai câstigat o zi…

  4. pacos

    Pentru asta! Si pentru multe altele, pe care, de-a lungul timpului, le-am citit aici. Pentru toate, prietene, MULTUMESC!

  5. Multumiri si dinspre mine! Superb!

  6. quadratus

    Ce frumos scrii!

  7. Atha

    Haide, mai spune, nu te opri… 🙂

  8. Florian

    Văzând câtă învolburare s-a adunat în noi, Dumnezeu a făcut ca o pană măiastră să-şi dea întâlnire cu un violoncel fermecat, spre a ne dărui o clipă de pace tihnită, un strop de lumină cu gust de miere.
    Plecăciune, maestre. Iţi mulţumesc, prietene.

  9. “multumesc” si niste aplauze de la un “spectator”.

  10. ANONIMUS

    Rabbi,cine poate asa ceva,ne poate arata ca nu totul este pierdut.
    Multumim!Minunat.

  11. cristina

    Aveti atita har…indiferent de tema,va citesc cu multa placere,interes…Dupa dezamagirea lui M Badea pt declaratiile lui V Ponta in emisiunea lui R Tudor a venit ca o alnare….

  12. Pingback: Despre cel ce merge prin ninsoare, ascultă lumina şi scrie cu fulgi | Vultureşti

  13. c.neagoe

    Foarte frumos! Felicitari!

  14. sierra

    De obicei, textele tale sunt un fel de prozac pentru mine. Cand simt ca-mi crapa capul, vin la tine in casa, inghit cateva cuvinte si ma calmez. Realitatea ramane la fel de cacanie, dar mie nu-mi mai pasa. Imi arati degetul si rad la el.

    Textul de azi, insa, m-a dus cu gandul la altceva. Ai vazut filmul “Bee Season”? E ca un magazin de antichitati, spectaculos si plicticos in acelasi timp, dar in care fiecare om poate gasi ceva care sa i se potriveasca, care sa-l oglindeasca. Eu am luat din film conceptul “tikkun olam”, care-i un fel de reparatie a lumii pe cont propriu. Unul dintre personaje isi repara lumea prin cuvant.

    Ca sa n-o mai lungesc si ca sa nu fiu nici confuz, intr-un fel sau altul lumea ta devine a mea, prin cuvant. Uneori mergi mai departe si reusesti sa-mi repari lumea. Prin cuvinte.

  15. zmo

    Foarte frumos scris! Multumim!

  16. mary_lou

    Daca s-ar cere sa se incropeasca o poveste cu 3 elemente date: violoncel, miere, om de zapada, nici n-ai gandi sa fie posibila una care sa le includa intr-o maniera atat de sensibila!
    Daca s-ar cere sa se transpuna in cuvinte sunetul unui violoncel cantand o melodie de Saint Saens, nu cred sa se gaseasca o alta poveste care sa transmita mai bine emotia creata!
    Inima mea se deschide cand citesc aceasta poveste!

  17. Frumos si cu sensibilitate scris. Felicitari!

  18. Nostradamus

    Uauuu , pt. 5 minute m-ai dus intr-o lume feerica , idilica , exact ca o dulce mangaiere sufleteasca ! 😛
    Mersi prietene …! 🙂

  19. Daia Stefan

    Multumim pentru zimbetul pe care ni-l redai.

  20. claudia

    o lume inghtetata si totusi atat de calda…o lume cu aroma de copilarie…

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s