Epoca de vinil

Anul marilor schimbări, 1989, a fost, pentru mine, mai ales anul ieşirii din epoca de vinil şi intrarea în era CD. Prin ’90 CD-urile erau rare şi scumpe, dar dacă erai magnetofonist serios ( aşa se chema secta la care aderasem – o adunătură de trăzniţi care nu se mulţumeau cu muzică bună, voiau şi sunet de calitate) trebuia să treci pe CD. Revoluţia asta, despre care vorbesc, m-a prins cu o colecţie de câteva sute de LP-uri la care nu aş fi renunţat nici dacă ar fi trebuit să dau un rinichi. Ani buni după ce ne-am dus de-a berbeleacul în era CD, am păstrat convingerea că, totuşi, pe discurile alea de vinil sunetul avea un dichis anume.

Colecţia asta de discuri era şi un mic atlas, o mică enciclopedie. Nu toate discurile erau la fel – şi nu mă refer la muzică. Dacă luai un disc la pipăit, aflai câte ceva şi despre ţara de provenienţă. Ale noastre conţineau exclusiv muzică românească ( excepţiile erau un Cornel Constantiniu cu melodii de ale lui Joe Dassin cântate în româneşte sau “5T” cântând în româneşte albumul “Super Trooper” al celor de la ABBA). Ba greşesc. Prin ’87, ’88, Electrecord a scos, sub licenţa, vreo 4 discuri cu nişte olandezi de care nu auzise nici dracu’. Astea costau 40 de lei ( faţă de cele româneşti, de 26 de lei) şi aveau o copertă ceva mai acătării.

La discurile Electrecord, coperta era o mare problemă. Şi eticheta de pe disc ( de multe ori ilizibilă). Coperta era, de regulă, realizată din cea mai proastă hârtie imaginabilă, prost lipită şi cu o grafică, de cele mai multe ori, ridicolă. Alexandru Andrieş – pe care cu toţii îl iubim- realizase grafica pentru mai multe albume, de la Sfinx la Alifantis şi cele două LP-uri ale sale, apărute în acea epocă ( “Interioare” şi “Rock’n’ roll”). Ei bine, cum să vă spun… grafica aia era… e totuşi vorba de Andrieş, aşa că apelăm la eufemisme şi spunem “modestă”. Faţă de celelalte, erau totuşi o mare ispravă- dar termenul de comparaţie erau discurile lui Dolănescu. Dincolo de copertă, era discul, muzica. Aici, lucrurile erau simple. Ştiai dinainte la ce să te aştepţi. Muzica era aia de la radio, iar calitatea sunetului, de cele mai multe ori execrabilă. Cel mai nenorocit exemplu rămâne “Zalmoxe” al Sfinxului lui Dan Andrei Aldea – poate cel mai bun album rock românesc. Calitatea sunetului sub orice critică.  În fine, discurile noastre dădeau impresia de sărăcie, de încremenire în timp.

Discurile bulgăreşti nu erau mai breze. Dar aici exista avantajul ca dădeai de muzică străină. Bulgarii scoteau sub licenţă tot ce era mai de soi pe afară. Hârtia coperţii era tot de rahat, dar sunetul, grafica de copertă erau luate de la sursă aşa că, una peste alta, era ok. Dacă voiai să asculţi un Deep Purple sau un Pink Floyd, te scoteai cu bulgarii, chiar dacă hârtia coperţii era făcută din ziare reciclate.

Discurile poloneze erau ceva mai de soi. Am avut câteva. Polonezi de-ai lor. Marek Bilinksi era un fel de Jean Michel Jarre polonez. Coperţi civilizate, sunet bun, muzică ok. Nu exista termen de comparaţie cu ce aveam noi.

Apoi erau discurile ungureşti. Când mi-a picat pe mână un “Neoton Familia” ( albumul se numea “Monte Carlo”, cred) am avut senzaţia că tocmai am părăsit spaţiul Tratatului de la Varşovia. Grafica de copertă impecabilă, calitatea hârtiei fără cusur, discul era tras într-o anvelopă care conţinea inclusiv versurile cântecelor ( asta nu mi-a fost de niciun folos), calitatea sunetului absolut uimitoare, iar muzica n-avea nicio treabă cu ce se cânta la noi. Era, cum spuneam pe atunci, vest curat. Când am dat şi de primul album Omega ( ce trupă!) am luat-o complet razna.

Discurile ruseşti erau ok. Muzica, de la caz la caz, de la foarte proastă, la foarte bună. Dar calitatea sunetului era fără reproş. Coperţile ok. Când venea vorba de discurile de muzică clasică, discurile casei de discuri ruseşti “Melodia” erau piese de colecţie. Coperţile erau geniale.

Apoi erau discurile indiene. Dacă aveai pile la magazinul “Muzica”, puteai pune mâna pe vreun disc de import, made in India. Muzica occidentală, scoasă sub licenţă în India, în condiţii decente, foarte apropiate de cele din Vest.

Primul disc franţuzesc a fost un Gainsbourg în concert. Foarte apropiat, calitativ, de cele ungureşti. Dar sound-ul era… altceva. Ok. Apoi a venit primul meu Pink Floyd, made in UK. Ăla a fost momentul în care am devenit anti-comunist. Clar. Nu avea nicio legătură cu ce îmi imaginam eu că ar trebui să fie un disc de vinil. De la copertă la sunet, de la muzică la…ce vreţi voi.

Apoi a venit experienţa finală. Un disc made in Cuba. Eram convins că ăia din Cuba sunt mai nenorociţi decât noi. Coperta era un plic alb, din hârtie mai proastă decât cea folosită de Electrecord. Pe plicul ăla era tipărit  sau… ştampilat, nu ştiu, că era aproape ilizibil, cerneala se întindea peste tot, cu litere de o şchioapă: Lionel Richie. Celălalt disc cubanez, tot copertă albă, aceeaşi cerneală roşie, de ştampilă era: Michael Jackson- Thriller. Adică, embargo, coperţi de rahat, dar înăuntru marfă americană de export. În fine, un disc cubanez la care coperta chiar era ceea ce trebuia să fie era un album de jazz, cu Dizzy Gilespie, cântând la Havana ( da-da!) alături de o trupă cubaneză.

Discuri nord coreene nu mi-au trecut prin mână.

Advertisements

29 Comments

Filed under Oy-oy!

29 responses to “Epoca de vinil

  1. nu bulgaresti – sarbesti – RadioTeovija Beograd si nu stiu ce Zagreb.

  2. Da, alea bulgaresti erau… desi eu am avut unul bulgaresc (Dire Straits) care avea coperta lucioasa! Si le-ai uitat (sau nu ai avut) discuri iugoslave: Occident curat la ochi (de muzica nu pot spune nimic, n-am fost sound freak). Am avut un dublu-LP cu “The Wall”; m-a costat 1500 de lei, caminul si cartela pe o luna!

    • N-am avut parte de discuri sârbeşti. Ba mint, cred că am avut unul, împrumutat. Cu “The Wall” m-am descurcat mai bine: 100 de lei, un bulgăresc cu Joe Cocker şi o bandă BASF. 🙂

  3. ciupico

    Vinil am avut peste suta, toate din america (SUA) . Albume unu si unu. De la un student american ( taica’su era originar din Timisoara). Le-am vîndut cînd am plecat din tara ( pe nimic) Primul lucru pe care l-am facut cînd am ajuns la bani afara mi le-am cumparat sub forma de cd. Trebuie sa recunosc ca sunetul pe vinil e special. Ori poate e doar nostalgia. Dar cunosc un tip care avea mii si numai crema plus o biblioteca de benzi. Ce s-or fi ales de ele nu stiu dar stiu ca tipul a bagat cam tot ciubucul pe care îl facea taica’su ca doctor în LP-uri. Deh , placeri (pasiuni) din vremuri comuniste.

  4. Rabbi, eu dupa ratacirea numita CD am revenit cu amoarea la vinil. Vinilurile bune – ma refer la cele facute din plastic de calitate, ceea ce dupa criza petroliera din ’73 pare sa fi devenit din ce in ce mai scump si ceea ce explica de ce discurile Electrecord erau atat de proaste – au intr-adevar sunet minunat, mai bun decat CD-ul, parca.
    Sa ma explic : am cumparat inainte de Revolutie discuri Eterna, made in DDR, cu simfonii de Carl Philipp Emmanuel Bach, digital recording, cu plastic subtire, elastic – deci rezistent la ac – imprimate prin Direct Metal Mastering – inregistrarea digitala se imprima direct in matrita. Ce suneeet, iar reproducerea stereofonica la o scula decenta te facea sa te simti in studio, atat de spatializat, proaspat si clar era sunetul. Ultimul disc Eterna cu Ph. Em. Bach (simfoniile berlineze) l-am cumparat chiar pe 22.12.1989, de la un magazin Muzica de la Capitol, in Constanta – discul ala a devenit simbol pentru sfarsitul a doua epoci pentru mine. Ce amuzant ca si altii leaga sfarsitul epocii vinilului de Revolutie …
    Acum cativa ani, am achizitionat si CD-ul cu absolut aceeasi inregistrare. Desi l-am ascultat pe Dolby ProLogic Surround 5.1, DBB si nu mai stiu cate panarame de tehnologii, CD-ul a fost o mare dezamagire pentru mine – nici urma de sunetul cristalin, clar si spatializat de pe vinil. O fi scula mea CD de vina, mi-am zis. Nu era, pentru ca si digitalizarile inregistrarilor vechi ale Electrecord cu George Georgescu sau Nicolae Herlea erau la fel de fade si anoste in comparatie cu vinilurile mele cele obosite de zeci de ani de ascultare. Iar in Bruxelles am gasit viniluri multe, bune si relativ ieftine la anticari si ascultand am inteles ca, desi poate imperfecte tehnic, cu zgarieturi sau urme de praf, emotia pe care ti-o pot transmite vinilurile bine facute nu poate fi intrecuta nici de mama si tatal tehnologiei SACD, HD, Blue-ray sau cum dracu’ s-or numi ultimele dracarii din ziua de azi.
    Nu stiu, poate ca SACD, pluricanal, se justifica pentru reproducerea unui motet de Bach pentru opt voci si orchestra, dar pentru rock-ul clasic vinilul asigura cel mai stralucitor sunet pentru chitara (the media of choice) Vaaai, cum se aude pe vinil rock-ul cu sclipici al anilor ’70! Nicaieri mai bine ca pe vinil. Parerea mea!

    • Nostradamus

      Corect ! “Caldura” sunetului discurilor de vinil de calitate NU am auzit-o nici la cele mai performante CD – Playeruri si asta , asa cum zici , nu atat din cauza Playerului CAT A INREGISTRARII ORIGINALE DE PE CD (am descoperit , cu tristete , ca foarte putine CD-uri originale , chiar de la case de discuri mari , au o calitate pe masura – iar de “caldura” vinilului NICI VORBA ! 😦 ).
      De asemenea cu un pick-up cu doza de calitate , cu o conversie RIAA pe masura si un magnetofon bun , ai sanse mari sa poti prelua pe banda magnetica acea calitate si “caldura” a vinilurilor . Din pacate si vremea magnetofoanelor a apus de mult … 😦

      • Mmmm … Parca nu as fi de acord. Calitatea CD-ului este indiscutabil mai buna decat a vinilului, este imposibil dpdv tehnic sa fie mai slab CD-ul decat vinilul. Insa emotia transmisa de vinil est emai puternica, iar emotiile nu se pot rationaliza.
        In plus, vechiul meu pick-up avea amplificarea pe baza de tuburi catodice – despre care lumea este unanim de acord ca sunt cele mai bune in reproducerea fidela a sunetului, deci de-aia se auzea poate vinilul pe un pick-up cu lampi mai bine decat CD-ul cu circuite integrate de azi.
        Eu visez sa am obscen de multi bani pentru un CD player meserias, un amplif pe lampi (usturator de scump, o avere) si difuzoare pe masura. Si atunci sper sa ma vindec de melancolia pick-up-ului cu lampi si a sunetelor miraculoase din copilarie/adolescenta.

  5. lol

    Ati imbatrnit ,da ce frumos …… eu ,nu ,vorba sa fie !!. 🙂

  6. lol

    Am rasturnat bibleoteca cu susul in jos ,Elvis Presley 85′ ,Sugar ,sugar Barry Kimm ,Sergeant pepper’s lonely hearts Lennon si McCartney 71′ ,Mondial De va veni la tine vintul ,Phoeniz Canarul ,si mai sunt multe ,repar picapul in seara asta ….. 🙂

  7. Nu am prea prins perioada discurilor de vinil, pe cand am dat eu cu nasul de muzica erau casetele anilor `90. Si acum le am (ma rog, o parte din ele), dar nu mai am la ce le asculta. Nu-i bai, ca le am pe CD si… no, pe net! Si cum mi le rupea casetofonul… Din ala luat de la “rusi” din piata, cu beculete pe la difuzoare! Deja dezvoltasem un stil propriu de lipire (intai cu scoci!)- ciordeam oja mamei si le lipeam cu stil, p`orma le lasam vreo ora sa se usuce oja. Cand se incalcea banda era mai tragic. Pana s-a infuriat padre, m-a luat de aripa si m-a dus la… Ce drac era pe vremea aia? Cred ca aparuse Domo. Si mi-a luat casetofon cu CD (erau scumpeeee), un fel de cogeamite hardughia. Si CDuri. Printre care si Thrilleru` cu pricina. Singurul album pe care l-am ascultat si ascult si acu` cap-coada fara sa fie vreo melodie care “scartaie”.

  8. luci

    Cateva completari care poate intereseaza

    1. Electrecord a scos si discuri cu straini, nu multe, dar bune si bunicele. La unele dintre ele inregistrarile veneau de afara. Cele mai multe dupa ce vedetele aveau recitaluri la Cerbul de Aur
    Cateva exemple: Betty Curtis (1967), Udo Jurgens (2 in 1969 – raritate si 1970), Caterina Caselli – raritate (1968), Bobby Solo (1968), Rika Zarray (1968), Gigliola Cinquetti (1969), Connie Francis (1970), Sergio Endrigo (1971) Riccardo del Turco (1971) – toate astea erau MP-uri. Adica disc cu maxim 8 piese (rareori 10), cate 4 pe o fata, viteza era 33.
    Tot MP au mai scos cu trupa Italiana I Dik Dik (cu celebra piesa “Senza Luce) – 1969, cu Tony Bolton & The Federals (1968) – Toty era o copie bunicica a lui Tom Jones, Van Vood 1967 – o trupa olandeza de muzica beat.(Au mai fost inca vreo 10 discuri MP dar nu le mai tin minte)
    Pe 45 turatii adica discuri EP (cate 2 piese pe fiecare parte) au fost intre 1965 si 1975 cca 30-35 de interpreti. Amintesc o raritate din 1965, Remo Germani, o Rita pavone (1970), s.a.

    Electrecordul a scos cca 25 de EP si 3 MP cu solisti din tarile socialiste. Cateva nume, Emil Dimitrov, Lili Ivanova (Bulgaria), Janos Koos, Katty Kovacs (Ungaria), Valdemar Matuschka, Josef Laufer (Cehoslovacia), “2+1” si Czeslaw Niemen solistul lor separat (Polonia), Muslim Magomaev, Edith Pieha (URSS), Lola Jovanovic (Yugoslavia), Regina Thoss, Dagmar Frederic (DDR)

    La importuri am stat foarte slab, dar a existat un dublu LP de senzatie, raritate (cel mai tare import) adus din Cehia. Se chema Cerna Galaxy si avea numai nume grele ale casei de discuri Tamla-Motown. Pentru a va spala pe ochi, aici totul despre disc http://www.discogs.com/Various-%C4%8Cern%C3%A1-Galaxie/release/1288973
    Intre 1961 si 1965 s-au importat EP-uri din Polonia, in general cu interpreti americani sin francezi de rock’n’roll. Dar serii limitate si numai in Bucuresti.
    Primul LP importat a fost in 1958 unul “napolitan”, Renato Carosone e sui Orchestra (continea si hitul anului 2010, “Tu vuò fà l’americano”.
    Din Bulgaria s-au importat 7 titluri (ok toate), 4 au fost in “serie” (cele cu coperti visinii) intre 1973 si 1975 cu hituri cantate de Sweet, Slade, Bay City Rolles, etc. A mai fost o compilatie prin 1976, dar piese mai vechi americane, britanice si germane, un LP “live” cu inregistrari radio a unui program de revelion de prin 1984 sau 1985 (foarte bun si cu un DJ de exceptie) si a mai fost unul – ultimul prin 1986, tot compilatie cu hit-uri din vest.
    Discurile indiene au fost intr-adevar o gura de oxigen, dar – asa cum se arata si in text – doar pentru cei care aveau relatii la librarii (in provincie) si la Muzica (in Bucuresti).

    Nu mai retin daca inainte sau imediat dupa “dansurile” din decembrie au aparut la noi porcariile sub egida unei case de discuri fantoma “Black Panters. Eu nu am luat plasa decat cu un Hendrix. Inregistrarile inascultabile si erau mai proaste decat cele facute in sura.

    Preturi antedecembriste oficiale

    LP / romanesc – 26 lei, LP / bulgaria – 40 lei, LP/indiene / 42 lei ulterior 80, Cerna Galaxy 2LP, casa Opus a costat 82 lei.

    MP /romanesc-interpret strain – 20 lei
    EP/ (si singles-uri mai tarziu – primul a fost Olympic ’64))romanesc-intepret strain – 10 lei, ulterior 14 lei.

    PS

    Case de discuri in tarile pretene si fratesti

    Ungaria: Qualitton si Pepita (LP la 45 – 65 forinti interpreti trupe unguresti – 90 forinti interpreti trupe straine); Singles – 20 unguresti, 33 – straine). 1 forint = 0,65 lei (pe atunci)

    Bulgaria: Balkan music (numai pe asta o stiu). 4 leva era LP cu straini. 1 leva = 10 lei

    Yugoslavia: Yugoton si RTB (nu stiu preturi ca nu am fost)
    DDR: Amiga (nu stiu preturi)
    URSS: Melodija, Simphonija si inca una, cea mai buna din RSSLituania (nu-i retin numele). Preturi? Nu stiu. In schimb, in 1991 am cumparat de la Chisinau la preturi groaznic de mici, discuri importate de pe cand mai era URSS. Am luat integrala Beatles, primele 5 Led Zeppelin-uri, primele 4 Pink Floyd-uri. Nu mai retin pretul in ruble, dar un LP revenea in banii nostri antedecembristi cam la 15 lei. Iar un disc de jazz cu Lester Young l-am luat cu “imensa” suma de 1,67 lei.

    PS2

    Preturi in talcioc la Timisoara

    intre 150 – 200 lei LP din Yugoslavia si Ungaria, trupe sau interpreti buni (din vest sau SUA)
    250 lei LP din Yugoslavia si Ungaria cu nume foarte grele din west si SUA
    350 lei, cateodata si 400 lei originale din west si SUA

    Bulgarestile care au aparut la noi se vindeau cu 100 lei, alte bulgaresti cu 120 – 150 lei, iar indienele intre 120 si 150 lei.

    • Multam fain pentru comentariu! Un wiki pe cinste! Foarte bun, multam.

    • LP romanesc Electrecord de muzica usoara era 26 lei, cel de muzica clasica era 28 lei (comunismul subventiona cultura …). Povestile pentru copii erau 20 lei. O opera din trei discuri costa 84 lei. Cata foame am facut pentru Traviata sau pentru Barbier … Imi vindeam cartela ca sa fac rost de bani, ca 84 lei era mult mai mult decat banii mei de buzunar de licean!
      Discurile cehesti Opus se vindeau cu 51 lei (toate discurile din blocul comunist, importate oficial prin CAER costau parca la fel, 51 lei : Melodia rusesti, Opus si Supraphon cehesti, Hungaroton unguresti, Eterna dederiste). De restul nu stiu, ori eram prea mic ori eram prea prost ca sa le bag in seama.
      PS : unde este talciocul unde sunt discuri de vanzare?

      • dana

        Talciocul cu discuri despre care am scris era…inainte de 1989 la Timisoara in “Ociko”
        Discuri de vinil mai gasesti acum in Bucuresti la Universitate la vanzatorii de carti. Dar atentie, inainte de a cumpara un disc, asigura-te ca nu este zgariat sau ca nu este ondulat (buticarii le tin vara in bataia soarelui si se pot distruge). Mai sunt unele magazine specializate pe vanzari de CD-uri unde au inceput sa reapara discuri de vinil.
        In provincie nu stiu unde se gasesc.

        PS

        Nu, discurile cehesti, bulgaresti si rusesti (din Ungaria si Yugoslavia nu s-au importat de loc, din Polonia intre 1961 si 1964, plus doua titluri in anul 1979, din DDR doar prin 1967 cateva singles-uri) nu costau 51 de lei, ci 40 lei bulgarestile, 42 cele din cehia si mi se pare ca 38 cele din URSS. Iti spun sigur pentru ca am si acum o colectie impresionanta de vinil, inclusiv importuri oficiale

      • @Dana

        Pentru anii 1961-1964, de fapt pana mai incoace, pe la mijlocul anilor ’80, nu va contrazic in nici un fel, sunt sigur ca aveti dreptate, pentru ca ori nu existam, ori nu aveam varsta si mintea necesara pentru achizitii de muzica pe vinil. Insa cata foame…. aaa, pardon, austeritate, am facut ca sa imi cumpar vinilurile Eterna dederiste si Opus cehesti, cat costau ele, asta nu voi uita niciodata. Chiar acum am verificat pretul pe discul Eterna pe care l-am cumparat fix la Revolutie, pe 22.12.1989, si nu ma insel. Aaa, si inca ceva, aveam o cunostinta angajata la librarie (asta era sistemul comunist, pentru un disc, o carte trebuia sa cunosti pe cineva ca sa le ai …), discurile de import de care vorbesc nu prea vedeau raftul.

  9. feodor

    Prin ’79 am dat de discul pe care era imprimata melodia asta

    in casa unui vecin. A fost cea mai mare descoperire a mea. Si prima.Bineinteles ca mi l-am insusit desi nu prea aveam la ce il asculta.Abia aflasem cum e sa tii o chitara in brate si il zdranganeam toata ziua. Pentru asta n-am sa-mi uit profesorul de muzica, never.

  10. kilroy

    Ce mai mergea Andries in anii aia: “Hai pe la mine, draga, sa asculti o muzica buna. Dar nu iti e cald, nu vrei sa iti dai bluza jos?”

  11. Dli

    Eu unul nu am trait pe vremea aia insa tare as vrea sa ma reintorc in timp sa simt si eu adevarata “energie a vinilului” 😀 super tare

  12. DION

    Daca am fost in viata mea fidel unei ceva anume, aceasta a fost si este pasiunea mea de colectionar de viniluri. Vinilurile nu m-au inselat si nu m-au tradat niciodata. Convietuiesc cu ele (cam 4200 la ora asta) de mai bine de 45 de ani….. old love die hard.

  13. DION

    Chestia cu vinilurile este mai mult decat o “poveste”, este o “istorie”. Vinilurile nu au disparut niciodata de pe piata de la aparitia lor (pe la finele anilor ’50), au intrat putin mai in umbra si sunt sigur ca vor fi cu noi mai mult decat existenta CD-urilor. Este de netagaduit ca auditia pe vinil este superioara celei de pe CD si net superioara surogatelor acestuia. Subliniez asta pentru cei care tin si la calitatea auditiei (de asta nici nu au disparut). Discurile de vinil produse astazi (nu de multe, este adevarat, case de productie si destul de scumpe) sunt si ele superioare calitativ chiar celor antecedente. Reeditarile (audiophile) pe 180 gr vinil pur, ofera o auditie exceptionala, greu de imaginat ca posibila nici pe cele mai performante CD-uri (si ele imbunatatite tehnic de la primele aparitii). Fireste ca este nevoie de linia intreaga performanta de la doza de pickup la boxe pentru a aprecia auditia pe vinil. Istoria discurilor de vinil in Romania se confunda din pacate cu perioada de teroare comunista in care arta a fost facuta sluga unei ideologii inumane. Astfel, director imuabil al casei de discuri Electrecord a fost un politruc imbecil (tovarasul Cartis). Acest “meloman patriot” si comunist pana in maduva oaselor nu aprecia decat ceva Wagner (preferatul si a lui Hitler dealtfel) si mai ales cantecele si marsurile patriotice. Din convingere nu a riscat, ba chiar a interzis, editarea unor reale valori artistice la vremea respectiva. Acest individ ura fireste rock-ul, accepta folk-ul doar cel ce trecea de cenzura textelor si doar muzica populara “saltareata” si “mobilizatoare”. Cu greu unul sau maxim doi redactori muzicali au reusit sa obtina aprobarea editarii unor discuri ce astazi se cauta cu ardoare de catre colectionari si nu numai din Romania. Cu greu au scapat cenzurii comuniste aparitia discurilor Phoenix, Sfinx, Celelalte Cuvinte, FFN, Progresiv TM, Promusica, Mondial, Valeriu Sterian, Andries, Mircea Vintila, Nicu Alifantis, Baniciu, Paul Weiner, Johnny Raducanu, Marius Popp…si cam atat; mult prea tarziu si o recunoastere a merelui Oschanitzky. Consider criminala activitatea tovarasului Cartis pentru ca din cauza lui nu au putut ramane in istoria discografica si exceptionale trupe la vremea respectiva: Experimental Quintet, Olimpic ’64 sau Dorin Liviu Zaharia, Ceata Melopoica a lui Mircea Florian, Curtea Veche si cu siguranta ca si multi altii. Ar fi fost firesc sa se nasca si o emulatie intre artisti daca ar fi fost lasati sa se exprime liber si ar fi fost stimulati cu aparitii discografice. Lasand in afara discutiei calitatea execrabila a copertilor Electrecordului, dpdv al materialului folosit dar si al graficii, trebuie sa remarc insa calitatea destul de buna a vinilurilor in sine (cel putin pana la o anume unitate de timp). Unele inregistrari au fost chiar remarcabile si asta se datoreaza cu prisosinta unui anume om oarecum din umbra – inginerului de sunet Negrescu. Acest om a facut minuni cu un echipament rudimentar ca cel folosit la acea vreme de Electrecord. Dedicatia si probitatea profesionala a acestui om merita tot respectul si admiratia! Cu exceptia catorva trupe occidentale de mainstream cum ar fi Middle of the Road, Electrecordul lui Cartis nu a editat nimic din “afara”. Au existat insa cateva importuri- licente facute prin AREXIM prin anii ’80 venite din India (casa Dum Dum) Queen, Pink Floyd, Police si inca cateva titluri. Acestea s-au vandut dupa o imbulzeala feroce, pe sub mana in cateva ore la magazinul Muzica din Bucuresti. Au mai fost si cateva importuri de la unguri pe casa lor nationala Pepita (Omega, Locomotiv GT, Illes) sau de la cehi Supraphon (Collegium Musicum) si de la polonezi (Muza) Niemen si inca cateva titluri. Discurile occidentale rasareau rar si erau mana cereasca pentru tinerii de atunci. Se imprumutau cu greu si costau o avere. Imi dadeam cam tot salariul pentru a cumpara poate cel mult 4 discuri “originale”. Aceste discuri veneau doar “in pachet” celor ce mai aveau familie ori prieteni in occident, ca de adus la subrat… putini se mai intorceau in lagarul comunist daca scapau. In concluzie, istoria discurilor romanesti e “sublima dar lipseste cu desavarsire”… Astfel, valoarea celor care au ramas este cu atat mai mare. Valoarea discurilor de vinil a crescut in timp asemenea obiectelor de cult.

    • Vaaai, “Middle of the Road” … Imi amintesc! Cred ca era vreun tovaras care iubea “Chirpy, chirpy…” …
      Desi sunt iubitor de vinil – din cauza emotiilor pe care ti le transmite, mai intense decat in cazul CD-ului – nu impart opinia dvs. potrivit careia vinilurile ar oferi o auditie superioara. Sunetul pe vinil este, aproape intotdeauna, machiat de inginerul de sunet pana la nerecognoscibil fata de original, aproape un joc secund, o arta in sine. Nu voi uita niciodata socul de adolescent cand am intrat pentru prima oara la filarmonica ca sa descopar ca sunetul natural al orchestrei nu seamana deloc cu sonoritatile lucrarii respective pe care le stiam de pe vinil. Unele viniluri – si parca as indrazni sa arat spre discurile rusesti Melodia – sunt atat de strident machiate, cu viori lesinator si artificial de ‘calde’ si ‘dulci’ ca te apuca greata de falsitatea si nenaturalul sunetelor respective.
      Eu, personal, parca in epoca CD-ului am descoperit sunetele naturale, basul profund, propensiunea catre sunetul natural al instrumentelor sau orchestrei.
      In plus, amplificarea pe lampi (pick-up-ul meu cel vechi era pe lampi) este net superioara circuitelor integrate de azi, inca un motiv pentru care eu tind sa idealiz un sistem tehnic imperfect cu sunete machiate dar care, in ciuda imperfectiunilor, mi-a transmis cea mai intensa placere a ascultatului de muzica.

      • DION

        Middle of The Road nu a fost o trupa chiar rea. Asa cum ii spunea si numele, era situata ca gen pe la mijlocul dintre disco si rock. Daca tin bine minte parca au concertat si la Bucuresti, unul din rarele concerte cu trupe din afara. Cat priveste perpetua discutie in contradictoriu dintre audiophili cu privire la calitatea sunetului pe formatele audio, cred ca fiecare aude cu propriile urechi si ca doar multele ore de auditie comparativa pe ambele formate pot in cele din urma sa stabileasca decizia subiectului ce ii place mai mult sa auda. Ii pot da insa dreptate maestrului Ioan Holender cand afirma ca inafara sunetului natural din sala de concert, orice reproducere este artificiala daci falsa. Totusi, inginerul de sunet face sunetul mai bun sau mai prost in studioul de inregistrari si nu ulterior. Au fost ingineri de sunet geniali – Brian Eno, ca sa dau doar un exemplu.

    • luci

      Sunt obligat sa te contrazic un pic.

      Olimpic ’64 a avut un singles (chiar primul aparut lla noi) cu piesele “Cantic di haiduc” si “Ziua bradului de noapte”, Experimental Quintet a cu doua piese pe o compilatie – formatii rock. Ceata Melopeica a avut doua aparitii discografice, Curtea Veche 43 una sau doua piese tot pe compilatie.

      Acum trebuie sa fim corecti. Olimpic ’63 si Curtea Veche au avut o existenta de scurta durata, iar Experimental Quintet doar doi ani a fost o trupa de prima mana, dupa plecarea lui Bucaciuc, devenind o trupa second hand.
      In anii 60 si 70 totusi beat-ul si pop-ul romanesc a fost destul de bine exploatat de Electrecord. Ce se poate reprosa Electrecordului este ca nu se inregistrau piese mai “suparate” pe care le auzeai in concerte. De exemplu, Vant hain I si II – Phoenix, Strigoii – Mondial, piese monumentale dar cu texte cam cas, nu au aparut pe discuri. Sau textul de la “Mama,mama” – Phoenix, a fost schimbat la referem, in loc de “ce viata aspra” a aparut “ce vrei cu mine”. Si chestia cu “parazitul” nu era in textul original. Exemple sunt mai multe.
      Daca este o trupa care a fost inregistrata, asta este Sideral. Poate si pentru ca au fugit trei din trupa la vreun an de la lansare si au inregistrat la Europa Libera sun numele de Sideral Quartet Modal.

      Omega si Illes nu au fost importate la noi. A fost un singur LGT, dar nu unul din cele foarte bune.

      In rest totul este corect. Cu amendamentul ca in zona Timisoara-Arad, discurile originale din vest erau un pic mai ieftine decat ce ajungea “prin pachet” la Bucuresti..

      • DION

        Nu ma contrazici deloc. Chiar confirmi ceea ce spuneam. Trupele romanesti de psych, rock, prog au fost foarte prost promovate de Electrecord. Pai Olimpic ’64 numai doua piese au fost in stare sa faca?!(am single-ul care este extrem de rar), mai exista in arhive private material sonor suficient); Curtea Veche doar o piesa?; Experimental Q, eu stiu de doar o piesa pe “Formatii rock 2” au fost in stare sa compuna?! (posed o banda cu aprox 40′ Experimental Q inregistrata in radio, deci suficient material pentru un LP); Nu Ceata Melopoica ci Mircea Florian cu doua single-uri si jumatate (unul impartit cu Marcela Saftiuc)…. Materialul sonor a fost mult mai bogat decat atat, macar de un LP si tot iesea de fiecare. Ceva benzi au mai fost descoperite de Doru Ionescu prin praful arhivelor TV si Radio, multe s-au distrus insa. La Electrecord nu se stia nimic de promovare ori de marketing. In timp ce in toata lumea muzica anilor ’60-’70 a fost a fost intens editata si distribuita, la noi aparea o amarata de compilatie ce nici macar nu avea unitate de gen. Sa fim serioasi, Savoy (in ciuda posibilitatilor lor muzicale), a fost o trupa de light pop(ulara) dar cu multe lp-uri editate de Electrecord. A fost o formatie care nu crea probleme ca si alti lalaitori de muzica usoara care aveau usa deschisa la Electrecord.

  14. DION

    Vorbim totusi de doua genuri muzicale diferite. Rockul nu poate exista nici in salile de concert fara amplificare, deci fara “machiaj” asa cum elegant va exprimati. Cea mai fidela insa inregistrare, valabila pentru toate genurile, ramane Direct Cut. Demonstratia perfecta o gasiti pe editiile japoneze si pe cateva germane.

  15. Scrubs

    are cineva primul disc al lui LILI IVANOVA din 1963 ?

  16. Cristian. E.

    In ultimii 10 ani vanzarile de viniluri au crescut cu 50% pe an…cd-ul ramane in top, dar se pare va fi detronat de formatele digitale mp3…o mizerie ..compresie cu sunete zbierate ce se asculta in doape in urechi si provoaca surzirea. Ina nii ’80 a fost la moda caseta, apoi in anii ’90 cd-ul, in anii 2000 a fost cd-ul si vinilul ptr DJ si acum este la moda iar cd-ul, vinilul si mp3-ul. Cat de frumos este ascultarea uni vinil!!! Deja au inceput sa se relanseze rapid vinilul cu multe firme ce produc pickupuri…Ca detinator si de viniluri si de casete MC si de cd-uri si a celorlalte formate ce au aparut si unele au disparut (minidisc, sacd etc), pot spune urmatoarele: vinilurile vechi pana an anii ’80 se aud cel mai bine si cu adevarat analogic, cele noi scoase recent se aud identic ca cd-ul ptr ca au fost masterizate digital. Inregistrariule vechi s-au facut pe benzi de magnetofon ce azi mai exista un singur producator de benziRGB – niste olandezi ce au preluat BASF-ul. Magnetofoane nu se mai fac. Magnetofoane nu se mai fac din 1996 cand Revox a oprit productia.Toate benzile vechi au trebuit transpuse in digital ca se putrezeu, mucegaiau, etc…si astfel vinilurile noi suna ca cd-ul…si sunt si scumpe, poate un pic mai pufos pe bas si le face mai deosebite ca cd-ul. Eu folosesc doza MM , e mai ieftina si nu-mi place doza MC ce suna ca cd-ul metalic. MP3 este cel mai prost formata audio…daca vrei sa savurezi muzica atunci numai vinilul si cd-ul mai poate satisface acest lucru.

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s