Spre iarnă

Despărţirea de iarnă  îmi naşte întotdeauna aceeaşi nelinişte, o stare apăsatoare, greu de povestit. Se întâmplă, despărţirea asta, de fiecare dată, ca o alungare; de parcă aş fi târât, împotriva voinţei, dintr-un teritoriu în care aş vrea să încremensc pentru totdeauna, bântuit de frig şi cotropit de poteci prin zăpadă. Plecarea din iarna e ca alungarea din propria-ţi ţară, în care ţi-ai clădit un iglu mărunt şi fragil, dar îndeajuns adăpost ca să te ferească de curioasa scrutare a celorlalţi şi să păstreze înăuntru comorile de frig pe care le-ai agonisit. Venirea primăverii e ca o alungare. Întotdeauna.

Trepidanta primăvară, cu orgiile ei vegetale, cu obscena revărsare de verde, zgomotoasă, vibrând de iluzorie şi trecătoare vitalitate, e doar o înşelăciune, un ţinut schimbător, prin care cu toţii trec, lăsându-se ademeniţi de făgăduinţa rejuvenaţie, dar în care nimeni nu poposeşte decât vremelnic. Primăvara, apoi vara şi la urmă toamna, sunt doar poteci ale rătăcirii, în drumul spre statornicia frigului. Şi de fiecare dată despărţirea de iarnă e ca o alungare în pribegie.

Urmele paşilor se topesc odată cu ultima zăpadă. Şi pleci din iarnă ca dintr-o ţară. Luând cu tine numele celor rămaşi pentru totdeauna în frigul iernii, nume pe care de acum le vei rosti tot mai rar, chemări pe care nu le vei mai striga niciodată.

Un prieten, despre care mai ştiu că iubea oamenii de zăpadă, îşi mângâia pribegia prin ţinuturile schimbătoare ale celorlalte anotimpuri cu nădejdea că, dacă ridici ochii spre cer, într-o zi înfierbântată de august, şi dacă îţi e neasemuit de dor de solemnitatea rece a iernii, atunci, acolo, ar putea ninge. Apoi, într-o primăvară, s-a hotărât să nu se mai lase alungat. Şi a rămas acolo. Într-un colţ de cândva, unde la umbra unei turle înalte un om de zăpadă nu a mai vrut să se topească.

Nimic nu îmi pare mai înspăimântător decât topirea zăpezii. E întotdeauna semnul alungării. Şi întotdeauna mă încearcă teama că ar putea fi ultima zăpadă din care îmi clădesc iglu. Că în pribegia care urmeaza nu voi mai găsi drumul spre iarna ce va să vină. Şi îmi plămădesc ziduri de nămeţi şi suflări îngheţate să mă apere de urgia verde.

Am văzut, în seara asta, într-un colţ de parc, sub un copac, bucată din trupul mort al ultimei zăpezi. Ascunsă la umbra copacului, frământată cu noroi şi cenuşi, îşi trăgea sufletul acolo, aşteptând să-şi dea ultima suflare. Am luat în palmă un bulgăre şi l-am strâns. Era atât de multă ţărână şi atât de puţină zăpadă. Am aruncat ţărâna ca la o înmormântare. Apoi am plecat. Pasul e tot mai greu, respiraţia tot mai chinuitoare, zgomotul de nesuportat. Dar am de străbătut drum lung. Şi am să păşesc. Un pas. Înca unul. O respiraţie. Încă una. Uneori caut părţi ale trupului care nu dor şi nu găsesc niciuna. Încă un pas. Pe palmă încă sunt urme de ţărână. Şi rece de zăpadă. Şi încă un pas. Spre acolo. Spre iarna ce va să vină. Spre zăpada care sigur va veni. Înainte să devin un nume pe care îl veţi rosti mai rar. Şi mai rar. Din ce în ce mai rar. Apoi deloc.

Advertisements

9 Comments

Filed under Portrete

9 responses to “Spre iarnă

  1. Foarte emotionant scris. Iarna sufletului e cea mai grea, speram sa nu ne apuce, sa nu ne cuprinda, sa nu ne indreptam spre asa ceva. Pentru ca atunci suntem chiar in pragul inghetului, al celui moral, al celui spiritual, al nostru ca oameni!

  2. feodor

    M-ai intristat.

  3. cherie

    Ai scris aşa de frumos încât am ezitat dacă să scriu sau nu ce simt eu când vine primăvara.
    Pentru mine iarna a fost totdeauna asociată cu şcoala, prima perioada de restricţii din viaţa mea. Este perioada de munca. Primăvara este asociată cu examenele, verificarea celor acumulate, si abia astept vara, mereu aştept vara când de fapt sunt liberă să trăiesc. :))
    Chiar si cand am inceput serviciul, iarna a fost asociata cu munca, iarna se câştigă banii, primăvara se încheie activităţile şi abia aştept vara, totdeauna abia aştept vara, cand cheltuiesc ce am adunat iarna…
    Hm ! Nu prea semăn a furnicuţă…. :))

  4. Andrei

    ” În zădar mă mai jelesc
    Vara vine, codrii cresc,
    În zădar m-aş bucura
    Iarna iar i-a scutura… ”
    ( Eminescu )

  5. barbarul

    Rabinule trandafirule e o simpla astenie primavaratica ,nici prima nici ultima !

  6. ana_idu

    mi-am adus aminte de o alta postare de pe acest blog, cea cu Romania, tara oamenilor zapezii.

  7. Inspaimantator de …frumos! :))

  8. mary_lou

    Deja mi-e dor de iarna, de un om al iernii…

  9. gigi_praf

    Nu stiu daca Rilke a scris proza… daca da, i s-ar fi ofilit petalele trandafirului de invidie citind acest pastel de suflet. Einfach wunderschön!

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s