“Mi-era ruşine să vin acasă fără aur!”

Nu am stofă de fan. Sunt prea cârcotaş, greu de mulţumit, enervant de mofturos, greţos de pretenţios.  Mi se întâmplă, cu toate astea, să mă entuziasmez uneori în faţa unei scrieri iscusite, să mă las sedus de un cântec grozav ori de jocul unui actor. Fără a fi un snob, de regulă, arta, în variile ei forme de expresie, îmi poate stârni admiraţia, uneori calmă, moderată, alteori extatică aproape. Dar n-am stofă de fan. Nu sunt capabil de devoţiuni necondiţionate, compulsive.

Când vine vorba de politică, “exerciţiile de admiraţie” – ca să folosesc sintagma lui Cioran- au respiraţie scurtă şi expiră extrem de rapid. În sport, pentru care nu am o pasiune ieşită din comun, termenii admiraţiei sunt şi mai relativi, mai volatili. Puţine sunt lucrurile cu valoare de unicat, în sport, care să merite legământul admiraţiei definitive. Performanţele cutărui sportiv pot intra în coliziune cu accidentele vieţii personale sau chiar cu ideea de fair play. Unicatul e greu de găsit, legendele sunt rapid substituibile, marii gladiatori de ieri devin trofee facile ale campionilor de azi, care la rândul lor vor ieşi din uralele arenei în faţa celor de mâine. În artă lucrul ăsta nu se poate întâmpla – iertaţi-mi comparaţia- , Mozart nu poate fi înlocuit de nimeni. În sport până şi recordul lui Bob Beamon, incredibil, fantastic, de ne-egalat- cum părea cândva- a fost doborât într-o bună zi de Mike Powell.

Cu toate acestea, dacă ar fi să mă declar fan al cuiva, acesta ar fi tocmai un sportiv, oricât de suprinzător îmi pare mie însumi. Ivan Paţaichin este, pentru mine, monumentul sportivului desăvârşit; campion fără pereche, întregit de un om admirabil. Titlul acestui articol este dat de o declaraţie a lui Ivan, făcută într-un interviu dat, anul trecut, celor de la Adevărul. Ivan a participat la 5 ediţii ale Jocurilor Olimpice, a obţinut aurul la patru dintre ele, a concurat cu pagaia ruptă, a mai luat argintul de 3 ori şi la 11 ediţii ale campionatelor mondiale a obţinut 22 de medalii! Şi a rămas acelaşi om de o admirabilă modestie, de un extraordinar bun simţ.

Ne pregătim de cea de a treizecea ediţie a Jocurilor Olimpice şi îndrăznesc să spun că, noi românii, avem privilegiul de a-l fi dat pe unul dintre cei mai mari sportivi ai olimpiadelor, un adevărat simbol pentru ceea ce ar trebui să însemne competiţia sportivă şi olimpismul. Pe durata JO, autorităţile londoneze au decis ca numele staţiilor de metrou să fie schimbate cu numele unor mari campioni ai olimpiadelor. Una dintre staţii va purta numele lui Ivan. Alte patru vor avea numele unor români: Nadia Comăneci, Elisabeta Lipă, Iolanda Balaş şi Georgeta Damian.

Asta e tot. E tot ce am avut de scris despre bacalaureatul olimpicilor.

5 Comments

Filed under Rabbi zice

5 responses to ““Mi-era ruşine să vin acasă fără aur!”

  1. Fluieratorul

    Frumos din partea englezilor, ca pe-acasa…

  2. macar cineva le aduce numele in discutie aratandu-le importanta pentru sport…

  3. VictorCh

    “Pe vremea mea” adevarata eroina nationala prin numarul si diversitatea probelor castigate si prin “salturile” de valoare si frecventa cu care modifica recordurile, credeam ca de Iolanda Balas, presupusa hermafrodita, nu-si va mai aminti nimeni acum, cand deja recordurile si-au schimbat ordinul de marime. (Vorba fluieratorului: noroc cu inglisii…)

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s