Argumentul lipsei de argumente

Într-o discuţie, se poate întâmpla să intri în dezacord cu cel din faţa ta. E normal, nu e nimic îngrijorător în asta. În mod normal, într-o astfel de situaţie, urmează licitaţia argumentelor. Fiecare dintre părţi încearcă să-şi susţină punctul de vedere construind o argumentaţie pe măsura resurselor de care dispune. Exemplificări,  comparaţii, fapte, statistici, supliment de informaţii, pe scurt orice ar putea folosi argumentaţiei e luat în seamă.

Există însă situaţii când cel din faţa ta recurge la argumentul suprem, argumentul buldozer, care ar trebui să îţi închidă gura. Cu o singură problemă: acel argument nu există. Pentru că situaţia la care mă refer e aceea în care preopinentul foloseşte joker-ul, adică îţi livrează textul: ” măi, eu ştiu mai multe, dar nu pot să vorbesc! crede-mă pe mine!”. Iar lucrul ăsta se întâmplă surprinzător de frecvent. E şi asta o formă de trişat. E ca participarea lui Diaconescu la licitaţie. Pentru că o polemică, dacă e musai să aibă loc, se duce cu argumente, nu cu prezumţia existenţei unor argumente. Pentru că borcanul de murături – am să afirm eu- a căzut de pe balcon, după ce l-ai atins cu cotul, din cauza sau datorită gravitaţiei. Dacă vrei să mă contrazici nu îmi poţi cere să te cred pe cuvânt, ci e elementar să îţi începi demonstraţia prin a proba că Newton a fost un dobitoc. Nu poţi avea pretenţia să convingi, bazându-te pe simpla afirmaţie că eşti deţinătorul argumentului suprem; e obligatoriu să şi livrezi acel argument.

Cu o variaţiune ciudată a acestei situaţii ne întâlnim, uneori, în dezbaterile televizate. Se întâmplă uneori acolo ca cei doi preopinenţi să recurgă simultan la aceeaşi invocare a aceluiaşi argument invizibil. Aţi fost martorii unei astfel de situaţii, probabil. Vorbitorul A spune ceva de genul: “ştiţi bine că nu e aşa şi ştiţi la ce mă refer! Nu cred că vreţi să vorbim despre asta!” iar vorbitorul B fie tace, fie, la rându-i “ştim amândoi că lucrurile nu stau chiar aşa, deşi nu putem discuta despre asta, da?”. Sau “sunteţi sigur că vreţi să discutăm despre asta”? Acea “asta” invocată de ambii fiind o chestie imprecizabilă, ocultă, care rămâne necunoscută celor care asistă la discuţie.  E o situaţie în care cei doi participă la un dialog public prin definiţie, convin că vor să dezbată o chestiune de mai mare sau mai mică importanţă, în mod public, dar ajunşi la dezbaterea propriu-zisă evadează împreună, invocând acelaşi argument invizibil.

În comunicarea oficială fenomenul a devenit tot mai frecvent. Comunicatorul enunţă nişte teze pe care are pretenţia ca publicul să le accepte ca atare, scutindu-l de obligaţia argumentaţiei, pentru bunul motiv că postura lui oficială instaurează prezumţia accesului la informaţii esenţiale, teribile, care nu pot fi strigate în gura mare, dar care, trebuie să credem asta, îi justifică susţinerile.

O licitaţie, precum cea de la Oltchim, e şi ea un concurs de argumente, nu? Iar reprezentanţii statului român, în această situaţie, au dat dovadă de o credulitate surprinzătoare, acceptând argumentul “mă credeţi pe cuvânt” atunci când chiar nu era cazul.

 

Leave a comment

Filed under Rabbi zice

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s