Dosarul Wagner

Ovidiu mă pofteşte la o discuţie despre Wagner. Adică ar fi bine dacă discuţia ar fi despre Wagner, dar nu e. Haideţi să vedem, mai întâi, despre ce e vorba:

Un articol dintr-un hebdomadar francez ne informeaza ca Universitatea din Tel Aviv s-a vazut obligata, in urma unor proteste, sa anuleze un concert Wagner, programat sa aiba loc in Auditoriumul propriu, sub bagheta dirijorului israelian Asher Fisch. Un vicepresedinte al Centrului Supravietuitorilor Holocaustului i-a scris presedintelui Universitatii ca Wagner ar fi fost compozitorul preferat al lui Hitler si muzica lui, cantata in lagarele naziste, ar fi fost pentru detinuti o veritabila „tortura emotionala”. Autorul scrisorii a mai declarat ca exista o „legatura directa” intre Wagner si „solutia finala”.

Discuţia nu e nouă. Există aici două aspecte despre care ar merita vorbit.

Lui Hitler îi plăcea Wagner. Ştim asta. De aici până la a face din muzica lui Wagner ceva odios e cale lungă. Unii sunt tentaţi – din motive care nu pot fi explicate- să pună nebunia lui Wagner lângă demenţa lui Hitler, ceea ce e fundamental greşit. Pentru că nu poate fi alăturare între nebunia creatoare a primului şi demenţa distructivă a celui de al doilea. E una dintre puţinele convingeri de care nu m-am despărţit de-a lungul vieţii, aceea că un creator merită şi trebuie judecat cu o altă măsură decât muritorul de rând. Mai ales când e vorba de un creator de geniu.

Acea noapte a raţiunii, scufundarea în cea mai cumplită oroare a crimei, care a fost Holocaustul, ne obligă la compasiune şi atentă cumpănire, dar nu poate în niciun fel justifica excesele de care, la rândul nostru ne putem face vinovaţi. Naziştii dădeau foc cărţilor! E interzicerea muzicii lui Wagner o dovadă de înţelepciune, doar pentru că lui Hitler îi plăcea muzica aceea? Unde punem zăgazul? Pentru că, vom descoperi, lui Hitler îi plăcea să respire – vom interzice aerul? Interzicem tot ce e suspect de a-i fi plăcut şi lui Hitler? Dacă, dimpotrivă, Wagner ar fi fost un împătimit iubitor de Hitler, atunci discuţia ar fi putut avea sens, dar în condiţiile astea ne aflăm în plină nebunie.

Există apoi susţinerea că Wagner însuşi ar putea fi suspectat de anti-semitism. Susţinere deloc lipsită de dreptate. Scrierile lui Wagner justifică din plin asemenea susţineri. Atacurile mizerabile la adresa lui Mendelssohn (Das Judenthum in der Musik) nu au nici ele cum fi trecute cu vederea. În acelaşi timp, tot infamul Wagner admite că ar avea rădăcini evreieşti, are nenumăraţi prieteni evrei de care rămâne apropiat întreaga viaţă. E un personaj complicat, neocolit de contradicţii şi nebunie. Putem, deci, respinge cu fermitate infamul articol, publicat sun pseudonim, dar asta nu anulează sub nicio formă valoarea muzicii sale.

Wagner nu este singurul creator aflat în situaţia de neîmpăcare a operei cu biografia. Dar la judecata posterităţii doar opera ar trebui să intereseze. Pe timpul războiului rece, ştim sigur, Ceaikovski a putut fi pe mai departe cântat în sălile de concerte americane. Iar Gershwin poate fi auzit în cele japoneze, chiar la Hiroshima.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Oy-oy!

0 responses to “Dosarul Wagner

  1. Fluieratorul

    Mie imi place Wagner, compozitorul. Pe Wagner-omul nu l-am cunoscut, si nu fac parte dintre aceia care sint convinsi ca (auto)biografiile sint adevaruri absolute. Nu l-am cunoscut nici pe Hitler. Stiu ca este posibil ca unii oameni foarte diferiti sa aiba aceleasi gusturi. Nu cred ca gusturile ne fac mai buni sau mai rai ca oameni. Oare Hitler purta culoarea kaki? Ca mie imi place, si o port din plin… Si daca “da”, ce?

  2. Rabbi, îmi amintesc ca prin 1950, deci la putin timp dupa terminarea razboiului, când memoria Holocaustului era usturator de vie, marele Fürtwangler (unul din dirijorii preferati de dement) a avut si el de suferit pentru vina (impardonabila) de a fi preferat de Hitler. A trebuit sa sustina concerte cu Yehudi Menuhin si lumea a înteles mesajul.
    Daca acum nu pricepe nimeni mesajul, poate ca ne tâmpim ca specie si nu mai putem pricepe ce pricepeam acum 50-60 ani. Sau devenim mai ipocriti.
    Banii mei sunt pe a doua ipoteza.

    PS : exemplul cu Ceaikovski ascultat în SUA nu este cel mai potrivit, Sostakovici da. Cu Ceaikovski ar fi mers daca ar fi fost ascultat de Jiji Becali, cunoscut “sustinator” al minoritatilor sexuale.

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s