Poveste fără început şi fără sfârşit

Un petic de pământ jilav, pe care câteva fire de iarbă răzleţe abia cutezau să-şi ridice colţii mici şi verzi. Un cer alburiu, de primăvară sfioasă, pe care nori impertinenţi îşi vânturau bărbile neîngrijite, ciupite când şi când, fără bob de răutate, doar cu inconştienţa zborului, de câte o pasăre fără nume şi fără destin, atârnată de văzduh ca o şapcă veche de cuiul din perete. Foiţe subţiri de brumă se topeau tot aşa cum o nălucire se topeşte sub genele unui clipit. Şi multă linişte. Crescând din ziduri, din întunericul asfaltului, din aer şi din fierul forjat al gardului vechi, cu ţepuşe ascuţite potrivite deasupra, pătat de rugină şi de nepăsare. Linişte cuminte ca un psalm, crestată doar de sunetul paşilor vreunui trecător.

Două mâini împreunate aproape ca în rugăciune, dar fără a se atinge altcumva decât la varfurile degetelor, fac streaşină vie petecului acela de pământ încă năduşit de goana ultimei ploi. În prelungirea mâinilor creşte un trup de bărbat. Privirea fixează creasta aceea de streaşină ivită din întâlnirea degetelor celor două mâini. Aproape nu clipeşte. Stă încremenit, precum un călugăr budist cufundat în cea mai adâncă meditaţie ori poate înlăuntrul gândului sau nimicului – cine poate şti?

Chipul îi e senin ca cerul din cea de a doua zi de după potop. Un surâs fără taină şi fără veselie stă desenat la încreţitura din colţul buzelor. Nu spune nimic. E neclintit. Încremenit ca un ciot. Abia respiră, iar când o face pieptul abia  i se ridică, uşor, sub cămaşa prea subţire pentru a păzi de frigul încă înţepător. Mâinile mai prind să tremure uneori; atunci trupul pare să i se încrânceneze de părerea unei suferinţe neştiute sau de oboseala muşchilor constrânşi la prea îndelungată nemişcare.

Streaşina închipuită de cele două mâini subţiri, străvezii aproape, lasă umbră moale, mişcătoare după obrazul soarelui. Iar soarele e deja la amiază şi mâinile sunt tot acolo, împreunate la vârful degetelor, acoperind cu un scut minuscul şi fragil un petec de ţărână. Pe chipul bărbatului trece iute ca un gând bun o undă de crispare.  Un grăunte de sudoare i-a încolţit pe frunte, sub o şuviţă căruntă. Sudoarea se prelinge, străbătând podişul aspru al frunţii, strecurându-se apoi prin pasul dintre cele două sprâncene, iar după aceea zorind pe o parte a nasului, alunecând pe obrazul stâng, abia poposind sub cearcănul vineţiu. În curgerea ei lasă o dâră albă, spălând obrazul de praf. Nici nu mai ştii dacă a fost bob de sudoare sau lacrimă.

Trecătorii îl priveau cu nedesluşită mirare, ca pe o ciudăţenie, întorcând capul doar preţ de o clipită, ca pentru un lucru îndeajuns de neobişnuit pentru a merita o privire grăbită, dar nu îndeajuns pentru a i se cuveni zăbava unui gând. Câte unul încerca să îi prindă surâsul de nodul petrecut prin colţul buzelor şi să-l dezlege ca pe o aţă de mărţişor, gândind că poate vor găsi acolo rostul vreunei taine. Dar nici aceştia nu zăboveau preţ de prea multe respiraţii, grăbind spre lucruri mai lipsite de taină, dar mai bogate în cele ce pot fi numărate.

La căderea nopţii, o mogâldeaţă întunecată, topită în întunericul încă şi mai încăpător al nopţii, încremenită, nemişca sub licărul nestatornic al lunii, în colţul acela prăpădit de oraş. Vântul s-a întărâtat iute, suduind şi promiţând blestem de ploaie, risipindu-şi apoi pornirea în câţiva stropi leneşi, fără vlagă şi fără pofta de a se aduna dânşii laolaltă cu îndeajuns măsură pentru a naşte ploaie. De undeva o bufniţă îşi vestea cu glas înţelept şi omniscient veghea. Pe sub cărarea lunii, ochiul deprins cu întunericul putea desluşi, înţepenite în aceeaşi nemişcare, cele două mâini alcătuind din întâlnirea lor plăpână streaşină.

Apoi au venit zorii. Şi el se afla tot acolo, neclintit. Ochii negri, istoviţi şi fără lumină acum, priveau fără clipire streaşina aceea născută din atingerea degetelor. Tot aşa, încremenit, până la amiază.Apoi până către seară şi din nou până în zori. În ziua următoare din nou, tot astfel, mereu acolo, nemişcat, ca o formă bizară de relief încremenită în locul ei de pe hartă.

După câteva zile trecătorii s-au obişnuit cu statuia aceea încă vie, împietrită în stranie închinare, cu mâinile adunate în streaşină deasupra unui petic de pământ jilav.  Se obinuiseră să-l vadă acolo şi nu mai găseau mirarea noutăţii în vedenia aceea. Hâtrii închipuiţi, cu suflarea grea şi chipul pocit de râsul poticnit, îi aruncau câte o vorbă de batjocură, veselindu-se peste măsură de încremenirea bărbatului şi de pozna vorbelor lor. Alţii îi aruncau vorbe de ocară, găsind scandaloasă şi de neacceptat transformarea din om în mâini şi din mâini în streaşină, lipsind astfel lumea de flecăreala încă unei guri. Ba unul tânăr, îndemnat de semeţia pe care doar belşugul prostiei o ştie naşte, l-a scuipat din fugă, grozăvindu-se apoi cu aşa fără de pereche ispravă.

Mâinile îşi încetaseră cu totul orice tremur, iar negrul ochilor pierduse orice lucire, devenind aproape mat. Degetele însă erau tot acolo, dăruind acoperiş acelui crâmpei de pământ.

Au venit ploile cele mari şi i-au înmuiat carnea împuţinată şi fără vlagă, spălând barba care crescuse în nerânduială. Pe urmă vara a cotropit ţinutul cu arşiţa-i chinuitoare, pârjolind, pârguind rod şi născând culori pe care oricum nu le lua nimeni în seamă. El nu se clintea. Cămaşa îşi pierduse culoarea,  iar la venirea toamnei era doar o zdreanţă fălfâind jalnic peste un trup tot mai firav, aproape o părere.

Uneori, trecătorii îl mai priveau. Unii îl ocărau, ca şi pâna atunci, alţii îl salutau ca pe o veche cunoştinţă. Cei mai mulţi se mulţumeau să ridice din umeri cu nepăsare şi să-şi vadă de drum. Un preot a încercat chiar să-i vorbească, să-i afle rostul şi să cerceteze de poate fi de ajutor omului acela prefăcut în stană, ori măcar sufletul măcinat poate de cine ştie ce ascunsă frământare. Respira tot mai rar şi privea fără încetare, fără clipire, spre bucăţica aceea de pământ deasupra căruia mâini uscate, descărnate, făcuseră streaşină. Cu timpul nimeni nu i-a mai luat seama, obişnuindu-se cu toţii să-i plătească preţul nepăsării şi atât.

La venirea iernii a îngheţat. Nu se mai putea spune dacă nemişcarea venea din uriaşa voinţă care îl aşezase acolo sau din încremenirea dată de gerul crâncen cum de mult nu mai văzuse pământul. Ninsorile l-au acoperit, prefăcându-l în gârbovit om de zăpadă. Când s-au topit l-au îmbrăcat în gheaţă, potrivind sub streaşina mâinilor ţurţuri mărunţi.

Când s-a făcut din nou primăvară , sub palmele împietrite, pe acel petic de loc s-a întâmplat o minune. De sub epiderma pământului, cutezând prin strânsoarea ţărânei, răsărise un firav lăstar, doar o lucire de verde  aşezată pe negrul pământului. Iar chipul încremenit al bărbatului a născut atunci un zâmbet care nu s-a mai pierdut nicicând de acolo.

În trecerea şi curgerea anotimpurilor, plăpândul lăstar se ridica uşor, crescând în înălţime şi vigoare, sporindu-şi verdele şi tuleiul de frunze sub pavăza neclintită a mâinilor împreunate.

Din mâini mai rămăseseră doar oasele, după o vreme. Ploile, vântul şi soarele spălaseră, părjoliseră, dizolvaseră toată carnea de pe mâini şi restul trupului. O alcătuire uscată stătea neclintită acolo, păstrând silueta unui om, doar din oase acum, cu rămăşiţele mâinilor încă împreunate în streaşină.

Crescând lăstarul a atins cu vârful său oasele fragile ale mâinilor, arse de soare şi măcinate de ploaie. La început le-a atins cu blândeţe şi recunoştinţă pentru anii lungi de veghe. Apoi a descoperit lăstarul că oasele acele îi stânjeneau înălţarea şi le-a împuns cu mai multă vigoare. Într-un târziu n-a mai şovăit şi a străpuns cu aprigă ardoare oasele mâinilor, mişcându-le, doborându-le apoi, făcând ca întreg scheletul să se prăbuşească într-un morman de oase în dezordine, care îndată s-au sfărâmat, prefăcându-se în praf.

Prima ploaie a amestecat pulberea de oase cu pământul, dând rădăcinii tănărului vlăstar hrană pentru sevă.

Cu trecerea anilor nimeni nu îşi mai amintea de mogâldeaţa cu ochi negri şi mâini împreunate în stranie rugăciune şi streaşină. Mulţi priveau însă cu bucurie spre copacul care se înălţa tot mai fălos, pe petecul de pământ dintr-un colţ de stradă al unui orăşel prăpădit. Îndrăgostiţii îşi crestau numele pe scoarţa lui, iar păsările îşi clădeau cuib în desişul frunzelor sale. Noaptea, câte o bufniţă, cu glas înţelept şi omniscient, îşi vestea veghea, dintre crengile lui.

Într-o bună zi… de fapt într-o înfrigurată zi de iarnă, cineva a tăiat copacul şi l-a făcut lemn de foc. Doar un ciot gros, dar lipsit de sevă, mai rămăsese din copacul falnic de până atunci. Un ciot pe care copiii învăţau socoteala cercurilor, iar drumeţii obosiţi găseau improvizată masă de popas.

Într-o dimineaţă, un bătrân, trecător pe acolo, a auzit scâncet de prunc. S-a apropiat. Pe ciotul copacului de odinioară se afla un pui de om. Nu plângea, nu striga. Nici speriat nu părea. Ori înfiorat de frigul din aer. Doar privea lumea cu ochi mari, negri. Şi surâdea.

 

Leave a comment

Filed under Portrete

0 responses to “Poveste fără început şi fără sfârşit

  1. Andrei

    Minunată.
    Mulţumesc.

  2. Fluieratorul

    Da, totul se transforma. Ar trebui sa stim asta, doar ca petrecerea prea lenta a acestor lucruri le face nevazute ochilor nostri. N-avem destula rabdare. Sau timpul nu mai are rabdare, vorba lui Maarin Preda.

  3. Dawson

    Inca o data, maitre, superb!

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s