Întuneric

 

Se face a înserare. E la ceasul acela când seara s-a plictisit de tocmeala cu ziua şi se hotărăşte să se prefacă în noapte. E rece. La graniţa aceea imprecizabilă dintre răcoare şi frig. Aşa cum încă nu e îndeajuns de noapte, nu e nici îndeajuns de rece pentru a se numi frig, dar e suficient de muşcător pentru a înfiora carnea şi a grăbi pasul. E o seară care e pe cale să devină noapte, e rece – un rece care aspiră la condiţia demnă de frig- şi e un sfârşit de noiembrie când toamna e şi ea frământată de îndoieli şi pare a tânji să se prefacă în iarnă.

Ceaţa acoperă oraşul. O pâclă umedă, cleioasă, care dizolvă lumina gălbuie a felinarelor, amestecând-o, într-o pastă alburie, cu întunericul. Umezeala ceţii se aşează pe piele ca un praf înmuiat în sudoarea vremurilor, iar respiraţia devine şi ea ceaţă şi se adaugă aburului des, lipicios care îmbracă totul, prefăcând oamenii în năluci şi nălucile în oameni. Grăbesc pasul şi nu ştiu de ce. Pentru că mă simt târându-mă prin ceaţă ca printr-o materie toxică, vătămătoare – îmi spun. Şi gândul se ceartă îndată cu un alt gând, care îmi spune că greşesc. Gândurile au răul obicei de a se sfădi între ele, de a se naşte, de a rătăci şi de a fugi, fără să le chem, fără să-mi ceară încuviinţare, fără să mă salute şi fără să-şi ia rămas bun. Eu sunt doar un culoar de trecere între ele şi orice, între ele şi nimic. Un vremelnic ulcior, un accident. Zidul care le înconjoară, sunt – până când găsesc uşă ori fereastră prin care se strecoară. Grăbesc pasul şi nu ştiu de ce. Iar gândurile au socoteala lor, au dihonia lor şi nu au vreme să îmi nască mie răspunsuri. Doar merg grăbit, să nu apuce ceaţa să mă prefacă şi pe mine în nălucă. Sau, poate, să nu mă prefacă în om.

Undeva, în faţă, la câţiva paşi, un duh. Sau o nălucă. Sau un om. O mogâldeaţă întunecată care se iţeşte din pasta ceţii, alunecând prin lumina gălburie a felinarelor şi prelingându-se pe lângă zidurile umede şi reci, copleşite de neîncetata coliziune cu gândurile în rătăcire, gânduri, toate adăpostite în oameni. Sau în năluci.

Se apropie de mine. Cu pas greoi, obosit. E plecat de spate – în ceaţa asta întunecată nimic nu e cocoşat, doar aplecat de spate sub povara beznei. Târăşte piciorul stâng cu greutate, icnind la fiecare pas. Îi aud geamătul, înmuiat, prin ceaţă; mi se desface în urechi ca un ghem de abur, negură şi durere. Ajungem faţă în faţă şi mă priveşte în ochi. Reuşim, cumva, să ne vedem ochii, în negura deasă. Ne dăm unul altuia, zălog de bună cuviinţă, câte o privire, împingând-o prin aburul ceţii, prin tâmpla frigului şi prin venele oraşului. Era nălucă, acum e om şi e în faţa mea. Când i-am auzit geamătul a devenit brusc om. Schimonoseşte un surâs şi încearcă să se îndrepte de spate, dar ceaţa îl apasă cu tărie pe umeri. Şi miroase rău. A mizerie, a sărăcie, a neîngrijire, a vechi şi a departe de prieteni. Şi a nimănui nu-i pasă. Cu voce răguşită, chinuită, urâtă, îmi spune:

-Vând întuneric…

-Nu cumpăr! mă grăbesc sa răspund, socotind că am găsit un răspuns de duh. Îmi dau îndată seama că am greşit. M-am pripit să-l evacuez din lumea oamenilor, în care îşi făcuse curaj să păşească din nou, sub pavăză întunericului, a ceţii şi a frigului. Îmi pare rău de graba cuvântului şi nu ştiu cum să-l iau înapoi.

Se îneacă în tuse. Apoi schimonoseşte un zâmbet, geme din nou, ghemuit sub uriaşa apăsare. Şi cu acelaşi glas chinuit îmi spune:

-Nu-i nimic. Ţie ţi-l dăruiesc!

Apoi a pornit mai departe. Icnind la fiecare pas. Târând piciorul la fiecare pas. Doar o clipă am zăbovit, apoi am grăbit să-l ajut din urmă. I-am întins un ban. „Pentru pâine” i-am spus. Şi a zâmbit. Ochii parcă s-au luminat de licăr. Ori de lacrimă. Mi-a strâns mână, apoi mi-a zis:

-Pentru pâine. Da… Întunericul însă nu mi-l plăteşti. Ţi l-am dăruit.

Apoi ne-am pierdut fiecare în ceaţa sa. Şi am ştiut de ce mi-e greu, de o vreme. Şi de ce îmi e întuneric.

Leave a comment

Filed under Portrete

0 responses to “Întuneric

  1. Plecăciune, bunule Rabbi!
    Mulțumescu-ți!

  2. Liliana Radulescu

    Darul asta nu-l poti pastra tu! Nu-l meriti! Pune-l in vorbe si arunca-l asupra celor ce sting lumini…M-ai intristat;o sa-mi iau o plapumioara de ceata si o sa ma ascund de intuneric!

  3. Pingback: Literatură « Mihai Hristea

  4. Sa tac este voie !!!.🙄

  5. Maya

    Splendid! Atat!

  6. Aritmetica

    Miroase ” a departe de prieteni”… fara cuvinte.

  7. mar_k

    Bine scrii despre politica si alte cele, dar cand iti scrii “gandurile” o faci superb !
    Textul dvs. mi-a adus in minte niste versuri care nici nu stiam ca le mai stiu. (“Somnul, somnul, doar atat/ Fara vis ,fara trezire,/Dureri toate care au fost /Sa ramana amintire !/Cand tumultul plin al vietii / In odihna il ascult / Ma ascund in valul cetii /Si strang ochii si mai mult !”)
    .Spre rusinea mea nu mai stiu cine le-a scris ,si nici unde le-am citit.
    Stima.

  8. mary_lou

    Sa descoperi dorintele unei persoane dincolo de ceea ce spune ea prin cuvinte, este o arta; sa oferi cuiva ceea ce isi doreste cu adevarat, este o implinire.

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s