Îşi aminteşte nea Stere

“Era unu’, Florin Gălăgie. Naiba ştie dacă aşa îl chema sau era doar poreclă. Cine mai ştie? Era nebun, amărâtul. Ziceau unii că se preface, dar el era cu mintea plecată de-adevăratelea. Se oploşise pe aici, pe undeva, pe lângă blocuri, amărâtul. Făcea ca toţi dracii ca să-l bage lumea în seamă, zbiera, behăia, se tăvălea pe jos şi zicea că mai are puţin şi crapă. Când îl apuca ţăcăneala nu se oprea uşor. Alerga după autobuze şi le făcea cu mâna ălora din autobuze – zicea că îi cunoaşte pe toţi.

Când îl plezenea mai rău urla ca un căpiat şi se apuca să cânte imnu’ naţional. Da’ doar melodia, că vorbele le băga de la el şi numai porcoşenii zicea. Urla că pe el l-a trimis Sfântu Petru ca să salveze România. Dar mai întâi, zicea, vrea să-l prindă pe ăla care se cacă în spatele garajelor dintre blocuri.

Cel mai rău făcea la muieri. Făcea rău. Alerga în cercuri dacă vedea vreo muiere, se învârtea în jurul ei şi turuia ca un apucat. Le zicea de-a valma, versuri, prostii, mă rog, nebunii de-ale lui. Dacă vedea că nu-l bagă alea în seamă , eheeei, păi atunci mai tare îl luau dracii şi începea să urle. Îşi dădea jos nădragii şi le fugărea cu nădragii într-o mână şi ţinându-şi puţa cu cealaltă. Atunci era cel mai rău, când nu-l mai băga în seamă nimeni.

Nu ştiu, vecinu’, de ce m-am apucat eu să povestesc despre ăsta, că noi vorbeam de Băsescu… “