Zi de odihnă – Sombolia

Azi e, zice-se, zi de odihnă. Aşa că ne putem îngădui, relaxaţi şi cu tenul odihnit, să revedem un text mai vechi, despre Sombolia.

 

Marii iniţiaţi ar spune că dacă nu vrei să fii dezamăgit de răspunsuri e de preferat să nu pui întrebări. O altă taină despre care, spune tradiţia orală, nu e bine să cercetezi e cum şi-au făcut miliardarii primul milion. Prin extensie, experienţa mea de azi îmi spune că un corolar al acestei axiome este acela că nu e deloc indicat să cercetezi prea amănunţit de unde vine bunăstarea unei ţări.

Despre Sombolia auzisem şi citisem destul de multe. Multă vreme se vorbise pe la noi despre celebrul model sombolez, aşa că, atunci când am primit invitaţia de a vizita acea ţară, nu am avut nici cea mai mică ezitare. Mi se oferea ocazia de a vizita câteva din marile întreprinderi somboleze, de a cunoaşte miracolul prosperităţii somboleze la faţa locului, de a discuta cu reprezentanţi ai autorităţilor de acolo, aşa că, debordând de entuziasm, am sărit în primul avion cu destinaţia Bandora.

Zborul a fost unul enervant de comod şi monoton aşa că nu am nici un motiv să vi-l descriu. Singurul lucru care mi-a rămas în minte din acest zbor de şase ore este bustul extrem de generos al stewardesei care m-a aprovizionat constant cu ceai de sfeclă, o specialitate somboleză. Ceaiul de sfeclă este o băutură extrem de greţoasă. Dar atunci când îţi este servit de o stewardesă cu… Mă rog, asta are mai puţină importanţă.

La aterizarea pe aeroportul din Bandora, capitala Somboliei, eram aşteptat de Elomia S., cea care avea să îmi fie ghid, translator şi…companion pe perioada vizitei mele acolo. Elomia, aveam să aflu, lucra în cadrul ministerului sombolez pentru relaţiile cu ceilalţi. Ceilalţi eram noi. Non-sombolezii. Surâsul graţios al Elomiei şi decolteul ei prietenos m-au făcut să trec repede peste formalităţile obişnuite de la punctul de trecere al frontierei, din aeroport: amprentare, scanarea retinei, prelevarea de ţesut epitelial pentru proba ADN şi… prelevarea probei de spermă. Această din urmă formalitate mi s-a părut excesivă, dar nu neplăcută. Şi asta mulţumită Elomiei, care m-a ajutat să trec destul de rapid prin această formalitate, cu pricepere şi nespusă delicateţe.

De la aeroport am fost condus la hotel, pentru primenire şi câteva ore de odihnă. Un duş rapid şi o repriză de… consultări cu Elomia m-au adus în formă, aşa că am trecut la primul punct din program. (Ulterior aveam să aflu că … ceea ce eu numesc „consultări cu Elomia” era de fapt primul punct din programul gândit de gazde, dar acesta e un detaliu nesemnificativ).

Prima vizită a fost la una din companiile emblemă ale Somboliei: Metalox. După un scurt popas în biroul managerului companiei, unde mi-a fost prezentată familia sa – respectiv soţia  şi cei cinci copii- şi unde am avut ocazia să gust din nou interesantul ceai de sfeclă, am fost invitat să vizitez fabrica. În prima secţie am văzut topitoriile. Locul unde metalul era topit. În cea de a doua secţie era turnătoria. Aici metalul topit era, evident, turnat în diverse forme care mai apoi erau prelucrate în următoarea secţie: prelucrare. În fine, a urmat secţia finisare, unde, este lesne de dedus, produsele erau finisate. În următoarea secţie se realiza etichetarea şi ambalarea. O întreprindere ca oricare alta aş fi fost tentat să cred.

Aici gazdele mele au decis că e momentul pentru o pauză. Aşa că am fost invitat la masă, împreună cu managerul întreprinderii şi familia sa. Abundenţa preparatelor din sfeclă sfidează orice descriere. După desert şi a treia porţie de ceai de sfeclă am acceptat că alimentaţia bazată pe sfeclă este extrem de sănătoasă. După masă, managerul întreprinderii, extrem de amabil, m-a întrebat dacă aş vrea să îl privesc în timp ce face sex cu soţia sa. Buimăceala mea a fost, probabil, greşit interpretată de amabilele mele gazde, aşa că simpaticul cuplu a trecut deîndată la fapte. Spectacolul nu a fost dintre cele mai plăcute, dacă ţinem seama de vârsta şi corpolenţa celor doi, dar participarea celor cinci prichindei ai familiei, care aplaudau şi îşi izbeau tăticul peste fund cu tamburina, m-a emoţionat profund.

După această scurtă, dar interesantă pauză am văzut atelierele de proiectare – unde evident erau proiectate produsele realizate în fabrică. Apoi am revenit în fabrică unde am văzut şi ultimele două secţii: cea de dezambalare şi cea de tăiere. În cea de dezambalare erau dezambalate produsele ambalate de secţia precedentă. Iar în cea de tăiere acestea erau tăiate pentru a putea fi topite în prima secţie.

Recunosc, circuitul închis în care funcţiona această întreprindere şi ciclul acesta neobişnuit de producţie mi-au produs o anume perplexitate. Dar starea aceasta avea să mă părăsească a doua zi, după ce aveam să vizitez şi alte firme somboleze.

După o noapte de odihnă şi… consultări în compania frumoasei Elomia, a doua zi mi-am putut continua programul.

Următoarea vizită a fost la cea mai mare companie a Somboliei. O uzină enormă, în care, aveam să aflu, erau angajaţi peste douăzeci de mii de oameni. O scurtă vizită în biroul directorului unde am putut face cunoştinţă cu managementul companiei şi familiile din dotare, urmată de o scurtă degustare a aperitivelor din sfeclă a fost preludiul acestei vizite. Directorul economic, extrem de prietenos şi amabil, m-a invitat să pipăi sânii soţiei sale. Lucru pe care l-am şi făcut, după ceva ezitări. Dacă am acceptat a fost doar pentru că nu cunoşteam obiceiurile locale şi nu aş fi dorit să rănesc în vreun fel sensibilităţile gazdelor mele. Gestul meu a fost foarte apreciat de către cei prezenţi. Aşa că imediat m-am trezit înconjurat de o mulţime de doamne cu bluzele ridicate şi sânii extraşi din sutien. Iar soţii acestor doamne mă îndemnau plini de deferenţă să încerc şi sânii soţiilor lor. Recunosc, m-am simţit depăşit de situaţie. Doar zâmbetul prietenos al Elomiei m-a ajutat să depăşesc cu bine această încercare. După încheierea acestei ceremonii am fost poftit să vizitez întreprinderea. Managerii companiei s-au scuzat pentru faptul că nu mă puteau însoţi, explicându-mi că urmau să petreacă următoarele două ceasuri făcând sex în grup, pentru mărirea coeziunii colectivului. Am fost asigurat că Elomia cunoaşte foarte bine întreprinderea şi mă poate călăuzi fără nici un fel de probleme. Aşa că am pornit.

Înainte de a părăsi clădirea managementului, Elomia m-a poftit într-un birou extrem de şic amenajat, plin de pernuţe roz de pluş, pentru a mă ajuta să mă elibereze de tensiunea acumulată în ceremonia de mai devreme. Ideea ei a fost binevenită.

Străbătând întreprinderea am văzut hale enorme, în care echipamente complicate stăteau într-o perfectă stare de nemişcare. Şi cam la fel şi mulţimea de muncitori. Nimeni nu făcea nimic. Era un repaus total. Am întrebat-o pe Elomia dacă e cumva pauză. A râs, lămurindu-mă că nu. Pretutindeni oameni adormiţi, somnolenţi. Nimeni, absolut nimeni, nu făcea nimic.

– Elomia – nu m-am mai putut abţine şi am întrebat – ce se produce în această întreprindere ?

– Nimic – mi-a răspuns pectorala Elomia. Absolut nimic.

Răspunsul ei lămurea doar parţial lucrurile aşa că am întrebat mai departe:

– Atunci de ce nu închideţi această întreprindere ?

– De ce am face aşa ceva ? În întreprinderea aceasta totul este perfect. Nu avem greve. Nu există nemulţumiri ale salariaţilor. Nu există accidente de muncă. De ce am închide-o ?

Răspunsul ei m-a buimăcit şi mai tare. Atunci când am vrut să ştiu de unde are, totuşi, acea întreprindere bani pentru a plăti miile de salariaţi, Elomia mi-a răspuns, mirată parcăde ignoranţa mea: de la tipografia naţională de bani.

Următoarea companie vizitată a fost „Fabrica naţională de etichete extraordinare”. Despre care aveam să aflu că este cea mai mare producătoare de etichete din lume. Am acceptata inevitabila vizită în clădirea managementului, dar am refuzat cu hotărâre propunerea de a mai pipăi sânii vreunei soţii. Inutil. Gazdele mele erau extrem de insistente. Aşa că după încă o oprire în încă un birou dotat cu pernuţe roz de pluş, unde Elomia m-a… în sfârşit, am putut vizita fabrica.

De la atelierele de design, unde erau concepute etichetele, până la tipografie, totul era impecabil organizat. Iar fabrica era dotată cu o tehnologie tipografică de excepţie. Am rămas surprins, totuşi, citind textele de pe câteva astfel de etichete. „ Dulceaţă excelentă de leuştean”. Sau „Şerbet imponderabil de stejar”, „Muştar neliniştit cu zeamă de var”, „Aspirină cu aromă de clor şi putregai”, „Vermola- bătură răcoritoare pe bază de plutoniu”. Eram stupefiat. Am întrebat, fireşte, cine fabrică asemenea produse ca cele descrise pe etichetele tipărite acolo. Gazdele mele au râs extrem de amuzate şi m-au întrebat dacă vreau să pipăi nişte sâni. Am insistat să mi se răspundă. Mi s-a explicat că nimeni- indicându-mi-se, totuşi,  designul excepţional al etichetelor. Cu asta eram de acord, aşa că n-am putut să nu întreb de ce nu produc şi etichete pentru nişte produse care chiar există. Managerul companiei mi-a răspuns, amuzat de ignoranţa mea: „pentru că nu avem capacitate de producţie disponibilă”. Eram stupefiat. Întrebând cine cumpără trăznăile lor de etichete mi s-a răspuns simplu: Statul.

Vizita aceasta în Sombolia devenise deja o adevărată expediţie într-o lume bizară şi de neînţeles. Un scurt popas la hotel şi grija Elomiei m-au ajutat să depăşesc această stare şi m-au pregătit pentru întâlnirea din acea seară, cu ministrul sombolez al finanţelor.

Ministerul finanţelor ocupa doar două încăperi în enormul palat al guvernului sombolez. Spre deosebire de ministerul comenzilor de stat, care ocupa trei etaje. Sau ministerul eternităţii, care ocupa o întreagă aripă a palatului. Despre rostul acestui din urmă minister nu am reuşit să aflu mare lucru. Cum spuneam, ministerul finanţelor ocupa doar două încăperi, pe etajul repartizat ministerului economiei desăvârşite.

După o gustare de sfeclă şi prezentarea familiei ministrului, nu am mai aşteptat invitaţia şi am purces din proprie iniţiativă la desfacerea nasturilor bluzei soţiei ministrului, extragerea din sutien a sânilor enormi şi pipăirea de complezenţă. Gestul meu a fost extrem de apreciat de ministru care m-a întrebat amabil dacă nu aş dori să pipăi şi altceva la soţia sa. M-am grăbit să-l asigur că nu. „Poate să faceţi sex cu ea?” s-a interesat şeful sombolez al finanţelor. L-am asigurat că nu. A ridicat din umeri şi s-a declarat gata să răspundă întrebărilor mele. Prima mea întrebare se referea, logic, la spaţiul extrem de mic alocat ministerului său în palatul guvernului. Răspunsul său a venit fără întârziere, franc:

– Nu avem nevoie de mai mult spaţiu. Pentru activitatea noastră e de ajuns.

Răspunsul acesta m-a surprins, vă puteţi lesne imagina. I-am explicat că, în opinia mea, doar pentru centralizarea datelor legate de impozitele plătite de sombolezi ar trebui să fie nevoie de…

– Nu e cazul – m-a întrerupt iute ministrul – nimeni nu îşi plăteşte impozitele.

– Adică nu aveţi impozite în Sombolia ? – m-am arătat surprins.

– A, ba avem, dar nu le plăteşte nimeni.

– Şi nu faceţi nimic pentru asta ? mi-am continuat mirările.

– Ce ? a râs extrem de amuzat ministrul pipăind sânul soţiei.

– Atunci nu pot să nu vă întreb… de unde are statul dumneavoastră bani pentru salarii, importuri… mă rog pentru toate cheltuielile pe care le presupune existenţa unui stat ca al dvs. Cu atât mai mult cu cât nu pot să nu remarc că în ţara dumneavoastră există o prosperitate, un nivel de trai… de invidiat.

– Vă mulţumesc, ne flataţi. Dar ca să vă răspund, e simplu: banii îi obţinem din credite de la marile bănci internaţionale – mi-a răspuns ministrul în vreme ce o ajuta pe soţia sa să se dezbrace.

– Bine – am continuat cu întrebările, fără a mă mai lăsa stânjenit de deja de acum familiarele preludii sexuale somboliene – dar cum daţi banii aceia înapoi? Cum returnaţi creditele

Aici ministrul şi-a întrerupt dezbrăcarea pantalonilor, lăsându-se cuprins de un enorm hohot de râs.

– Simplu – mi-a răspuns domnia sa. Nu le plătim.

Răspunsul era într-adevăr simplu, dar halucinant. Aşa că următoarea întrebare a venit firesc:

– Bine, dar  atunci băncile acelea de ce continuă să vă mai dea credite ?

– Dragul meu,- mi-a răspuns ministrul în timp ce tocmai îşi vâra mădularul în soţia sa, care se aplecase în unghiul potrivit, peste birou – ce bancă şi-ar putea permite să ne refuze? Gândeşte-te: doar ştirea că o bancă a pierdut un client ca Sombolia, adică o ţară prosperă ca Sombolia, ar pune acea bancă în situaţia în care ar avea de dat multe explicaţii acţionarilor. Acţiunile i s-ar prăbuşi la bursă şi aşa mai departe. Şi apoi, ele fac destul profit pe spatele nostru.

– Profit? Ce fel de profit pot face dacă nu vă plătiţi datoriile?

– Prietene – mi-a răspuns ministrul în vreme ce se încheia la nădragi – Sombolia acordă la rândul său o seamă de credite unor state din lumea a treia. Credite în taleri sombolezi. O monedă fictivă, din care tipografia naţională de bani poate  trage tiraje enorme, laolaltă cu dinari sombolezi, lire somboleze sau franci sombolezi. Monede la fel de fictive şi lipsite de valoare. Dar cu aceşti bani statele respective cumpără bunuri de la alte state, încă şi mai sărace, care nu pot avea acces la creditele noastre. Iar creditele pe care li le acordăm trebuie plătite în marfa sau valută forte. Aşa că totul este perfect. Şi, îţi poţi imagina, toate aceste operaţiuni se pot derula doar cu ajutorul unor bănci. Iar acele bănci au tot interesul să menţină relaţii bune cu noi.

Explicatia era pe cât de bulversantă pe atât de logică. Am strâns mâna domnului ministru, am sărutat sânul soţiei sale şi m-am întors la hotel.

După o cină la lumina lumânărilor, în care am abuzatde vinul de sfeclă, mi-am petrecut o ultimă seară de consultări alături de Elomia.

Zborul de întoarcere a fost la fel de monoton şi abundent în ceai de sfeclă – pe care ajunsesem să-l apreciez la fel de mult cum apreciam dotarea pectorală a sombolezelor.

În două zile am finalizat articolul meu despre Sombolia şi l-am predat redactorului şef. Care, fireşte, avea propriile observaţii de făcut. Am poposit pe la contabilitate, unde am aflat că decontul de la o deplasare anterioară nu era în regulă aşa că respectivele cheltuieli aveau să îmi fie reţinute din salariul şi aşa mizerabil. Am mângâiat-o pe sâni, cu politeţe somboleză, pe supra-ponderala noastră contabilă, dar gestul nu a fost primit aşa cum speram. După două ceaiuri de sfeclă şi câteva palme primite de la colegele pe care le pipăiam pe sâniîn neştire, am hotărât să demisionez. Şi să emigrez. În Sombolia. Din păcate voi avea, se pare, destul de aşteptat. Sperasem să mă pot căsători cu Elomia şi astfel întregul proces să decurgă rapid şi fără complicaţii. Aveam să aflu ca acest lucru este imposibil. Elomia este deja căsătorită. Cu preşedintele Somboliei.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Uncategorized

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s