Benedict

Probabil că cel mai comentat subiect al zilei de ieri a fost abdicarea papei Benedict al XVI-lea. Într-o ceremonie pentru care nu pot găsi decât un singur epitet, impresionantă, Benedict al XVI-lea a părăsit Vaticanul, intrând, conform propriilor spuse, “în ultima etapă a pelerinajului pe acest pământ”. Momentul a fost preluat de toate televiziunile planetei, comentat în toate felurile cu putinţă, aşa că nu văd ce mi-ar mai fi rămas de spus. Poate că ceea ce a mai rămas de discutat este legat de reacţiile stârnite de această abdicare.

Gestul papei, unul de mare nobleţe şi demnitate, a fost citit în tot felul de chei, răstălmăcirile nu au lipsit, iar fanaticii teoriei conspiraţiei au umplut aerul cu zgomotul lor. Teoria, absurdă, cel mai frecvent ventilată a fost aceea că Benedict ar fi abdicat cedând unui ticălos şantaj sau unor enorme presiuni. Nimeni şi nimic nu îi poate împiedica pe pasionaţii de speculaţii să se avânte în orice fel de teorii ale conspiraţiei vor fi putut fi născute de bogata lor fantezie, dar în cazul de faţă susţinerea că papa ar fi abdicat ca urmare a unui şantaj este nedreaptă şi indică o totală necunoaştere sau neînţelegere a personalităţii complexe a lui Ratzinger.

Mai întâi trebui spus că papa Benedict a fost, în opinia celui care scrie aceste rânduri, probabil, unul dintre cei mai străluciţi stătători pe scaunul Sf. Petru din ultimele veacuri. Benedict a fost şi a rămas, înainte de orice, un cărturar, o conştiinţă frământată. Dacă aveţi şansa de a citi vreuna din zecile sale de cărţi veţi întâlni un gânditor înzestrat cu o uluitoare profunzime, însoţită de o rară supleţe a limbajului şi o rară poezie a expresiei. Eleganta arhitectură a frazei, cuceritoare de multe ori prin simplitatea (dar nu austeritatea!) enunţului nu abandonează nicio clipă rigoarea, logica impecabil articulată. Cărţile lui sunt un perfect exemplu de meşteşugită însoţire a raţiunii şi esteticii. Şi nu e vorba doar despre lucrări teologice! Europe: Today and tomorrow ( de exemplu!) e o carte pe care aş recomanda-o oricui se arată interesat de gândirea politică. Spre deosebire de Ioan Paul al II-lea, ilustrul său predecesor, Benedict al XVI-lea nu a fost un papă trăitor din carismă, nici un om hrănit cu liniştea credinţei, la adăpostul certitudinii planului divin. Benedict a rămas o conştiinţă neliniştită, un om plin de întrebări şi îndoieli, într-o neîncetată căutare de răspunsuri. Fără a-şi propune să revoluţioneze dogma a îndrăznit să atingă subiecte de neatins până la el. Paşii (prea mici- după unele opinii) făcuţi sub pontificatul lui au schimbat definitiv Vaticanul.

Imaginea luminoasă a papei Ioan Paul II a ascuns, până la trecerea sa, marile probleme cu care se confruntă Biserica Catolică: scăderea numărului de credincioşi în lumea occidentală, problemele majore de inadecvare a dogmei cu actualul nivel de cunoaştere, deficitul enorm de clerici din Europa, scandalurile de tot felul şi aşa mai departe. În vreme ce în Asia sau Africa numărul de credincioşi este în creştere, în Europa acesta este într-o permanentă scădere, devenind în schimb tot mai evidenta pătrunderea islamului pe vechiul continent. Acestea au fost problemele cu care s-a confruntat Benedict la începutul pontificatului său. Şi mare parte din ele nu şi-au găsit încă o rezolvare. Marele merit al lui Benedict XVI este acela de a fi acceptat existenţa acestor probleme şi de a fi discutat despre ele, în încercarea de a găsi soluţii.

Încă de la începutul pontificatului său, papa Benedict al XVI-lea a anunţat ca nu va rămâne în scaunul pontifical decât atâta vreme cât puterile îl vor ajuta să slujească acest scaun aşa cum se cuvine. Declaraţii ale sale, în acest sens, au mai existat de-a lungul anilor. Cine l-a urmărit, în toţi aceşti ani, cine i-a urmărit poziţiile şi declaraţiile, realizează că Benedict nu era omul care să poată fi şantajat în vreun fel. Nu cred că are sens să insist asupra acestui aspect. Abdicarea sa de astăzi are o singură evidentă şi regretabilă cauză: boala. Doar citind şi înţelegându-l pe acest om extraordinar care este Joseph Aloisius Ratzinger poţi înţelege măreţia gestului său. Papa Benedict al XVI-lea nu a fost victima niciunui şantaj, nu a cedat în faţa niciunor presiuni, ci simţindu-se slăbit fizic, pregătindu-se pentru marea trecere, a ales să nu facă din plecarea sa dintre cei vii un spectacol şi a preferat să se retragă în rugăciune, între cărţile pe care le-a iubit întreaga viaţă. E un lucru atât de simplu şi totodată atât de măreţ încât e aproape imposibil de acceptat.

Acum urmează discuţii complicate despre succesiune. Întrebarea care se pune este dacă, printre papabili, există vreunul pentru care Benedict să îşi fi exprimat deja vreo preferinţă- lucrul acesta ar cântări enorm. E o întrebare la care nu am răspuns, dar la care aş fi tentat, mai degrabă, să răspund că nu. Favoriţii sunt câţiva cardinali americani, nigerianul Arinze, brazilienii Evaristo sau Hummes ori italienii Tettamanzi sau Scola. Poate exista tentaţia ca acum să fie ales primul papă ne-european, ceea ce cred că ar fi o enormă greşeală. Acum mai mult ca oricând Europa are nevoie de un papă care să o reprezinte şi cred că tipul acesta de corectitudine politică (dacă putem vorbi aici despre aşa ceva) care ar îndemna la alegerea unui papă ne-european este cum nu se poate mai păgubos. În opinia mea, la acest moment, soluţia cea mai bună ar fi alegerea unui papă italian, pentru o sumă de motive pe care nu are sens să le înşir aici. Americanii îşi doresc foarte mult să aşeze primul lor om pe scaunul Sf. Petru şi, probabil, vor juca puternic în această direcţie. Discuţiile despre acest subiect abia au început.

Aş mai adăuga ceva. Papa emerit, Benedict al XVI-lea, se va afla, la momentul marii treceri, în situaţia unicat de a putea primi ultima împărtăşanie din mâna unui papă în exerciţiu.

P.S. Din multe şi complicate motive, discuţiile despre reunirea marii biserici a răsăritului cu biserica de la Roma par să nu se mai încheie niciodată. Nici dogma, nici vanităţile personale ori poliţele istorice nu cred că mai au vreo importanţă şi cu siguranţă nu cred că îi frământă pe credincioşii celor două biserici. Creştinătatea are, mai mult ca oricând, nevoie de unitate.

Leave a comment

Filed under Rabbi zice

0 responses to “Benedict

  1. La sfirsitul celui de al 2-a razboi mondial un tinar hitlerist se pregatea sa impuste un tinar polonez .La oprit Dumnezeu :Fiule acest tinar polonez va ajunge Papa .Hitleristul la intrebat :Doamne si eu ce o sa ajung .Dumnezeu :Tot Papa fiule .Si asa a fost voia Domnului …..

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s