Maestru’

Pe vremea când mă fuduleam că am fost făcut pionier şi umblam prin prăvălii să caut inel de cravată din ăla de plastic, cum aveau şmecherii din clasa a şaptea, am fost extras, împreună cu alţi purtători de cravată roşie şi muci sub nas, de către nişte tovarăşi şi tovarăşe şi distribuit ca aplaudac la nu’ş ce festival de folclăreală. Indicaţiile erau clare: “când aplaudă tovarăşu’ Mircea aplaudaţi cu toţii, că dacă nu se scade nota la purtare”. Nu cred că ştiam ce e aia diateză reflexivă, dar formularea aia cu “se scade” mi se părea că ascunde mari primejdii. Iar tovarăşu’ Mircea, un dobitoc, puţea foarte tare a parizer şi a naftalină. Ori combinaţia parizer-naftalină am socotit-o mereu fatală.

Am fost căraţi la nu ştiu ce cămin cultural, din nu ştiu ce localitatea şi depuşi pe scaunele rebegite cu misiunea de a-l acompania pe tov. Mircea în aplauze. Misiune simplă. Plicticoasă, dar simplă. Partea mai complicată era legată de evenimentele care aveau loc pe scenă. Acolo tot felul de june şi mai puţin june piţigăiau lii-ciocârlii, gemeau, miorlăiau, scârţâiau, scheunau. Nu conta. Aplauda tov. Mircea, aplaudam şi noi. Chiţăia aia despre bădiţă cu tractorul, noi aplaudam. Băga una din gâtlej despre porcăriile întâmplate noaptea la portiţă? Aplaudam. Rahaturi din astea.

Chestia simpatică era că la fiecare intrare de folcloristă, o agitată care servea drept prezentatoare, ne amintea spre băgare la cap, că va fi acompaniată de ansamblul Floricica, “dirijat de maestrul Rogojină”. De câte ori i se pronunţa numele, maestrul Rogojină, unul negricios, chel, gras, năduşit, speriat şi plin de aluniţe, tresărea de parcă îl anunţau ăia că a venit duba. Pe urmă începea cântăceala. Maestrul Rogojină buhăia la acordeon şi bâţâia din cap când catre ţambalagiu, când către ăla cu vioara, când spre ăla cu contrabasul. Pe urmă hlizea, introducând dinţii de aur în programul festivalului. Când şi când îl vedeai cum mai înmuia un genunchi şi mişca din piciorul respectiv, mai într-o parte, îndeajuns cât să cracăne bucile şi să poată slobozi, probabil, vreo băşină. După fiecare aerisire din asta îl vedeai privind agitat împrejur şi mutându-se doi metri mai încolo. Era un deliciu maestrul.

În fine, ca să nu mă lungesc, fără rost. Se termină panarama, la sfârşit se strâng toţi pe scenă, bagă o Aseară ţi-am luat basma cu all stars, ca la USA for Africa, maestrul Rogojină mai aeriseşte instalaţia de vreo patru ori şi gata, la autobuze.

Se înserase. Stăteam ca tembelii şi aşteptam ca tov. Mircea să-i găsească pe şoferii de autobuze. Undeva în colţul clădirii, la un copac, maestrul Rogojină se pişa. Cu acordeonul în cârcă. La  câţiva metri de noi. Treceau folcloroaicele pe lângă el… “Bună seara, maestre!” Iar maestrul le răspundea salutând cu mâna liberă, fără să se simtă stânjenit, cu privirea fixată pe jet. Mai trecea careva şi-l saluta, iar ridica mâna, dar ochii stăteau lipiţi de jet. Şi chestia asta a durat mult. Tare mult. Pe urmă a mai repezit o băşină din repertoriul tradiţional şi şi-a încheiat recitalul. Tocmai atunci a apărut şi tov Mircea cu şoferii.

Activistul îl vede pe Rogojină care tocmai îşi deşertase dinlăuntrul şi ne ia pachet să mergem să îl cunoaştem şi să-i strângem mâna lu’ maestru’. Nici mai mult, nici mai puţin. Râgâie tovu’ nişte vorbe, Rogojină se învineţeşte chinuindu-se să nu mai scape o băşină. La sfârşit se termină ceremonia şi suntem poftiţi la autocar după ce îi strângem mâna lu’ maestru’. Evident ăla a rămas cu mâna întinsă. Am trecut toţi pe lângă ea, dar unul nu s-a încumetat să o strângă.

La întoarcere, tot drumul, tov Mircea ne-a ţinut o predică despre respectul pe care îl datorăm “păstrătorilor autenticelor tradiţii româneşti” şi despre lipsa celor şapte ani de acasă, de care cu toţii dădusem dovadă.

Leave a comment

Filed under Portrete

0 responses to “Maestru’

  1. Ina

    Nici cravata n-o meritai, darămite inel de plastic.

  2. “mestere , mestere raul e în crestere” vorba lui Baiesu
    bine bre nu s’a gasit vreo unul sa’i spuna “maestre esti mare !”
    altfel cînd vrei poti , sau invers ; genial!

  3. Fericitule … eu am luat doua palme de la invatatoare ca nu imi venea sa pling cind am fost la inmormintarea tovarasuli Stalin il vedem la telejurnal cu clasa ,nu pricep nici acum de ce .. aveam 10 ani .. si acum am boala pe tovarasul Stalin !!!.🙄

  4. Și ne mai plângem de tineretul din ziua de azi!
    Nț, nț, nț!…

  5. Toate trec, toate se schimbă, până şi autenticele tradiţii româneşti se schimbă, numai maeştrii sunt veşnici. Pun pariu că şi astăzi se găsesc nişte “maeştri”, din cei “păstrători” (mai întâi, “strângători”) care se pişă pe lege, cu caterinca politică în spate, care flutură din când în când către noi mâna liberă şi care, când şi când, trag câte un vânt căruia îi spun “de schimbare”.
    Şi cu care nici mort nu ai da mâna … cei şapte ani de acasă …

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s