Sticluţa

Acum câţiva ani, prietenul Andrei Crivăţ m-a rugat să-l miluiesc cu una bucată text pentru blogu-i, ca să-i servească de “guest-post” -cum se zice pe limba stăpânilor. Lucru pe care l-am şi făcut, comiţând textul pe care l-am regăsit azi şi pe care îl reprimesc în găzduire.

Normal
0

false
false
false

EN-US
X-NONE
X-NONE

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin-top:0cm;
mso-para-margin-right:0cm;
mso-para-margin-bottom:10.0pt;
mso-para-margin-left:0cm;
line-height:115%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
font-family:”Calibri”,”sans-serif”;
mso-ascii-font-family:Calibri;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Calibri;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;}

            Pe 24 februarie legea era adoptată.  Cu unanimitate de voturi. Astfel, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, înjurătura devenea ilegală. De mamă, tată, mătuşa sau cumnat de frate. Simplu, scurt şi clar. În republică înjurătura devenise ilicită. Pomeneai de ce stă o palmă sub buric mergeai frumuşel la pijamale în dungi. Erai recidivist- legea era neîndurătoare: descopereai mişcarea electronilor din poziţia aşezat pe scaun. Iar scaunul avea un design special.

            Existaseră obiecţii legate de asprimea pedepselor, dar cu toţii căzuseră de acord că situaţia era dramatică şi impunea acţiuni pe măsură. Aşa că pe 24 februarie legea a fost adopatată.

            A doua zi a fost publicată în Monitorul Oficial şi a putut intra în vigoare. Efectele s-au simţit instantaneu. Limbajul folosit chiar şi în păturile cele mai de jos ale societăţii, chiar şi în situaţiile cele mai tensionate, era unul de un puritanism surprinzător şi, să recunoaştem, plicticos.

            Oameni care aveau ceva de împărţit renunţaseră la obişnuitele invitaţii la revizitarea maternităţii, mulţumindu-se să îşi declare, scrâşnind din dinţi: te urăsc! Te detest!

            După doar o lună de la intrarea în vigoare a legii, înjurătura fusese eradicată. Crescuse în schimb, într-un mod îngrijorător, numărul infracţiunilor săvârşite cu violenţă. Specialiştii reputaţi consultaţi au indicat cu certitudine că părerile care susţin că între creşterea numărului acestor infracţiuni şi legea care interzicea înjurătura si limbajul considerat obscen nu avea cum fi nicio legătură.

            Se spune că prima dată s-ar fi întâmplat pe 6 mai. Doi şoferi au avut un incident în trafic. Conform cutume,i ar fi coborât din maşină pentru a recurge la cuvenitul şi strămoşesc schimb de adrese materne şi provocări orale. Din fericire, legea adoptată pe 24 februarie i-a oprit pe cei doi cocoşi de la îndeplinirea ritualului naţional, protejând sensibilele urechi ale martorilor ( doi şoferi de taxi, un aurolac şi o curvă aflată în orele de  program) de acele scandaloase ( şi acum ilicite)  elaborări orale.

            Unul dintre cei doi contribuabili implicaţi în accident ar fi scos o sticluţă de tărie- susţine mitul urban- şi , scrâşnind din dinţi, cu o expresie încărcată de sinceră şi devotată ură, a arătat-o adversarului său de ocazie. Apoi a tras cuvenita duşcă.  De acolo se presupune că ar fi pornit totul.

            Ulterior gestul arătării sticluţei in trafic a devenit unul extrem de comun. Cu certitudine sticluţă nu avea un aspect de natură să ultragieze morala publică. Iar cuvântul „sticluţă” nu avea nimic obscen în sine.

            La scurt timp arătarea sticluţei devenise un gest comun, întâlnit pretutindeni, mult mai frecvent chiar decât plicticosul „bună ziua”. Cum sticluţa nu era întotdeauna la îndemână, iar situaţia impunea invocarea ei, cineva a simţit că în lipsa sticluţei un simplu strigăt „Sticluţă, băăă!” era suficient.  Începând din acea zi „sticluţă” a devenit cuvântul cel mai folosit în limba naţiei. Cu variaţiunile sale: sticloi, sticlă, sticloanţă etc.

            Vecini care de ani de zile nu se înghiţeau se salutau cu:

            -Sticla, bă!

            -Ba sticloi ţie, bă!

            În trafic cuvântul „sticluţă” era mai des folosit decât „semafor”, „prioritate” şi „trecere de pietoni” luate la un loc. Polemicile de presă se încheiau, inevitabil, cu invitarea preopinentului la sticluţa. În politică, cred că e limpede, sticluţa devenise argumentul decisiv, cel mai frecvent invocat.

            Căderea semnalului la cablu în timpul disputării derbiurilor din campionatul naţional năştea strigăte uriaşe de „Sticluţa, băăă!” din apartamentele blocurilor patriei. În cuvinte puţine, „sticluţă” devenise un cuvânt atât de des folosit (şi în atâtea ocazii) că se ajunsese la saturaţie. Un negustor hotârăse să schimbe etichetele produselor, protejând astfel ochii minorilor de vederea acelui cuvânt atât de scandalos. Astfel, pudibonzii puteau cere la magazin „coniac, la recipient de mic dimensiuni”.

 

            Situaţia devenise insuportabilă. Pe plan internaţional prestigiul ţării avea de suferit, iar locuitorii săi erau porecliţi „sticlari” tot astfel cum, de exemplu, italieni sunt numiţi de către cei cu prejudecăţi lipsite de fundament „macaronari”

             Îngrijorat de această situaţie, într-una din seri, şeful statului şi-a întrebat consilierii:

            -Cum sticluţă s-a ajuns, bă, aici?

            -Eu de unde sticloiul meu să ştiu, dom’ preşedinte? A răspuns şeful aparatului de consilieri.

            -Aşa a votat parlamentul, în sticla mea.- a mormăit un alt consilier.

            Preşedintele a cerut imediat consultări cu partidele politice. Opinia unanimă a fost că:

            „S-a ajuns prea departe, dă-o în sticluţă de treabă !”.

            Reunit de urgenţă, parlamentul a amendat legea votată anterior, pe 24 februarie. Efectiv imediat, cuvântul „Sticlă” şi formele sale derivate au fost scoase în afara legii. Preşedintele, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, primul ministru, preşedintele Curţii Consituţionale, patriarhul şi alte personalităţi au ieşit în balconul Palatului Parlamentului de unde au anunţat, cu mândrie şi bucurie, noua măsură, poporului strâns în piaţă.

             Preşedintele, a citit cu voce tremurând de emoţie, noua formă a legii. Au urmat câteva secunde de tăcere mormântală. Apoi din piepturile celor strânşi în piaţă, din pieptul enorm al poporului s-a auzit un strigăt care a cutremurat blocurile, buticurile şi Palatul Parlamentului:

            -Sugi pula !

2 Comments

Filed under cacatul in arta

2 responses to “Sticluţa

  1. VictorCh

    Neglijand limbajul… “frust” folosit, am ras una buna citind (si apoi recitind (cu voce tare) – in beneficiul doamnei mele) articolul! Felicitari!

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s