Niciodată niciodată

“Să nu spui niciodată… niciodată”. Prostia asta, probabil, l-a făcut pe boul care a rostit-o pentru prima dată să treacă drept un mare înţelept. Enunţul se vrea isteţ, sinteză de calcul probabilistic, rezumat al hazardului şi o viagra cât toate zilele pentru erecţiile speranţei. Cantitatea de rumeguş de înţelepciune din propoziţia despre care vorbim nu depăşeşte 2 ebe. Dacă, în loc, am zice: “Să nu spui niciodată iahnie”, nivelul ar creşte brusc la 3 ebe. Iar dacă am deveni şi mai îndrăzneţi, reformulând şi zicând “Să nu spui niciodată acid dezoxiribo-nucleic”, ne-am afla brusc în faţa unei realizări, cântărind o udre şi 3 ebe (insuficient, desigur, ca puiul de găină să traverseze strada, dar îndeajuns de mult pentru a spera la performanţa marii înţelegeri a faptului că apa e udă).

Tipul de optimism pe care îşi propune să-l picure în ceai zicerea despre care vorbim iese binişor de pe derdeluşul “gândirii pozitive” şi intră în tarlaua lui Mendeleev, în zona substanţelor care se dau doar cu reţetă. “Să nu spui niciodată… niciodată”. Bine, să spunem că vreau să mă contaminez de optimismul ăsta lipsit de suport. Apoi trec la enumerarea câtorva ipoteze şi descopăr din nou că e aiurea. De exemplu:

– şansele ca eu să devin căpitanul naţionalei de fotbal a Braziliei sunt zero

– ipoteza că L.A. Lakers să-l ia pe Boc, pentru postul de pivot, în locul lui Shaq sunt, de asemenea, nule

-Băsescu un preşedinte democrat – aici calculul e mai încurcat, că nu se ştie pe geamul cărui wc iese Neamţu, nici cum se calculează viii

-şansele ca Elvis să cânte live, la balul bobocilor de la Spiru, la toamnă, sunt, să admitem, neglijabile

– probabilitatea ca timp de 24 de ore pe FB să nu apară nicio poză cu pisici sau să nu se spună nicio tâmpenie, veţi admite, e mult mai scăzută decât ipoteza cu Elvis la balul bobocilor

– ne putem imagina scenariul în care, la Washington, congresmenii americani cedează presiunilor lobby-ului românesc, speriaţi de ameninţările cu sancţiuni din partea Bucureştiului, şi dau undă verde exploatării gazelor de şist la Disneyland, de către compania controlată de Cocoş, dar probabilitatea e, din nou, zero

-fizica cuantică admite chiar şi cele mai năstruşnice ipoteze, lua-l-ar naiba pe Schrodinger şi pe mâţa lui; totuşi, şansele ca, în pârnaie, Gigi să rezolove ecuaţiile câmp care închid teoria unificată a câmpurilor sunt nule

N-are sens să merg mai departe cu enumerarea. S-a înţeles ideea. Nici nu e nevoie să merg cu gândul atât de departe. Există o sumedenie de lucruri mărunte, care în aparenţă se lovesc cu firescul, pe care nu le voi vedea întâmplate în cursul existenţei mele. De la un trafic civilizat, până la o Românie a respectului. Iar refrenul “să nu spui niciodată…” nu îmi oferă nicio consolare. Ba nădejdea în lucruri încă şi mai de nimic e imposibil de hrănit. Îmi doresc, de exemplu, să pot vedea Omanul, pe îndelete, pe săturate. Zero şanse. Sau să găsesc forţa pentru a termina de scris toate acele lucruri pe care le-am început şi măcar o parte din cele pe care le am în proiect. Slabă nădejde. La o vârstă la care, deja, cea mai mare parte din energie se consumă pentru a-mi menţine biologia în stare de relativă funcţionară, când toate resursele se risipesc pentru a cârpi un organism care se prăbuşeşte, prizele astea de optimism de enunţ nu-mi folosesc la nimic.

Am învăţat, în schimb, după o viaţă, că nu am greşit procedând pe dos. Şi încăpăţânându-mă să cred că sunt lucruri în faţa cărora, dimpotrivă, întotdeauna trebuie să spui “niciodată”.

P.S. Finalul a ieşit cam aiurea, grohăind un patetism fără rost, dar mi-e lene să-l schimb.