Vânzătorul de poveşti

Îl ştiu de ceva vreme. Nu cerşeşte. Vinde poveşti. E neîngrijit, prăpădit, străin de surâs, dar nu cerşeşte. Îl vă mereu în acelaşi loc. Stă pe scări, tăcut, privind la trecători cu ochi mijiţi, de parcă ar pândi ceva. Îmi e greu să-i ghicesc vârsta. Nici nu încerc. Ştiu doar că îl găsesc mereu acolo, cu aceeaşi mohorâtă expresie, aşteptând muşterii pentru poveştile lui. Preţul e fix: 5 lei. Nu acceptă mai mult, nu primeşte mai puţin.

Uneori n-am vreme de zăbovit, aşa că, trecând pe lângă el, îl întreb din mers:

-Azi ce ai?

Şi-mi răspunde simplu, sec, negustoreşte: Odiseea şi Karenina. Asta se întâmplă mai rar- de obicei neguţătorul meu vinde câte o singura poveste pe zi, dar uneori se întâmplă să fie câte două. Altă dată îmi spune: Bătrânul şi marea. Sau Ion. Ori Codin, Regele Lear, Raskolnikov ( e numele dat de el poveştii). Mai sunt şi zile rele, când…

– Azi n-am nimic. Treci mâine!

Cândva l-am întrebat:

Richard al III-lea nu ai?

-Acum nu, dar o să aduc zilele astea!

Vinde poveşti. Aţi greşi închipuindu-vă că vinde poveştile altora. Nicidecum! Sunt poveşti pe care, poate, alţii le-au scris înainte, dar pe care el le ştie altfel. Şi de multe ori le ştie mai bine.

Obeliscul negru îl ai? îl întreb.

-Nu. Pe asta n-o ştiu. Dar dacă îmi aduci cartea, ţie ţi-o spun gratis. Şi-ţi zic şi Micul Prinţ. Tot gratis!

Aşa am aflat că, într-o noapte, micul prinţ s-a prefăcut în floare, o floare care nu înceta să se laude unui şarpe cu frumuseţea ei.

-Azi am Hamlet, vrei? mă întreabă.

-Sigur. Vreau! răspund cu bucurie.

-5 lei!

Plătesc preţul. Aşa e drept. Doar nemernicii aşteaptă să primească poveşti fără să plătească. Începe:

– Povestea o ştii până la momentul în care actorii ajung la curte. În timpul reprezentaţiei, prinţul îşi dă seama că a fost trufaş, copleşindu-i pe actori cu poveţe (cum ne arată Shakespeare în monolog). Chiar dacă, poate, vorbele lui erau înţelepte, iar sfaturile chibzuite şi rostite cu gând bun, Hamlet realizează că a fost o necuviinţă ca el, un prinţ, pe care toţi ceilalţi sunt obligaţi să îl asculte cu respect, fie că vor, fie că nu, să dea sfaturi unor actori care tocmai din jocul lor îşi câştigă existenţa. Aşa că, la finalul spectacolului, Hamlet se alătură trupei de actori şi pleacă mai departe cu ei, pe drumurile bătute şi nebătute ale lumii.

În rătăcirile sale întâlneşte oameni feluriţi şi descoperă că lumea e mult mai încăpătoare decât bogatul Helsingor şi multe se întâmplă dincolo de zidurile castelului Kronborg. Se întâlneşte cu sărăcia, cu boala, cu mizeria, dar în acelaşi timp descoperă frumuseţea unui cântec simplu, al unei fete care într-o seară scotea apă din fântână. În târguri, în sate ori în marile burguri, pretutindeni pe unde ajunge află câte ceva nou despre lume. Într-un oraş îl întâlneşte pe foarte bătrânul tată al lui Yorick, care îşi câştiga acolo umila existenţă vânzând poveşti pentru cinci bănuţi.

Apoi într-o bună zi ajung la curtea regelui Norvegiei. Regele e peste măsură de încântat de jocul şi vorba aleasă a celui care joacă rolul prinţului, în piesa care tocmai fusee jucată şi nu mică îi e mirarea să îl recunoască pe chiar Hamlet, prinţul Danemarcei. Norvegul hotărăşte că Hamlet va rămâne ostatic la curtea sa, până când regele Danemarcei se va închina şi îi va promite supunere. Iar dacă regele Danemarcei va refuza, atunci Hamlet va fi ucis.

Deşi ostatic, Hamlet e privit şi tratat ca un prinţ. Petrece multă vreme în tovărăşia regelui, iar cu timpul ajung să se simtă legaţi de o dreaptă şi trainică prietenie. Ba mai mult ca nişte fraţi – deşi, între cei care conduc popoare, asta nu înseamnă mare lucru. Multă vreme petrec împreună la sfat, chibzuind la binele, dar şi la strâmbătatea lumii. Iar Hamlet nu se simte prizonier, ci oaspete în casa unui frate.

Apoi vine răspunsul de la curtea Danemarcei. Iar răspunsul e rău şi sfidător. Deşi făgăduise că, în lipsa unui răspuns potrivit, îi va lua viaţa lui Hamlet, regele norveg îşi schimbă hotărârea. Prinţul îi devenise drag şi pentru nimic în lume nu s-ar fi despărţit astfel de el. Dar Hamlet îl imploră să îşi ducă până la capăt vorba. Pentru că oamenii de rând îşi pot schimba cuvântul, iar făgăduielile lor nu au arme în spate, nici ziduri de castele. Când un om simplu nu-şi ţine făgăduiala, se leapădă vorbe de ocară şi atât. Când un principe îşi ia vorba înapoi se prăbuşesc ziduri, pacea se preface în război, iar lumea se opreşte din mers. Când un principe promite mărinimie, împlinirea făgăduielii e semn că puterea se poate însoţi cu bunătatea. Iar când principele hotărăşte că preţul pentru nesupunere e viaţa unui om, atunci acea viaţă trebuie luată, pentru că altfel preţul acela, neplătit la timp, creşte. Nimeni nu cere unui rege să dea viaţă, căci asta numai Creatorul o poate face, dar cu toţii se aşteaptă ca regele să poată lua vieţi, mai ales când astfel făgăduieşte. Căci puterea se împlineşte în bunătate, dar se ţine cu teamă şi împlinirea făgăduielilor.

Bună vreme îşi urmează Hamlet vorba, încercând să îl convingă pe regele norveg că trebuie să-i curme viaţa, aşa precum a zis. Dar regele nu se lasă convins. Hamlet îi e mai mult decât un frate, iar dacă nu poate arăta îndurare nici măcar celor dragi, atunci la ce foloseşte puterea unui rege?-se întreabă regele. Dar Hamlet reuşeşte, într-un târziu, să-l convingă pe rege, arătându-i că astfel ceva se va schimba. Că poate poporul Danemarcei, care atât de mult îşi iubea prinţul, poate se va ridica împotriva regelui, tatăl vitreg al lui Hamlet, care pune mai presus trufia sa decât viaţa prinţului Danemarcei. Şi astfel, o singură viaţă, plătită ca preţ, ar îndrepta, poate, multe. Un singur lucru îl mai roagă prinţul pe regele norveg, bunul său prieten: ca el însuşi, regele, să-i ia viaţa cu mâna sa.

Cu nespusă durere, regele acceptă. Pumnalul se împlântă în inima tristului prinţ al Danemarcei. Dormi în pace, dulce prinţ!

….

Omul a tăcut. Nu mai era nimic de zis. Preţul fusese plătit. Povestea livrată.

4 Comments

Filed under Rabbi zice

4 responses to “Vânzătorul de poveşti

  1. VictorCh

    MULTI am avea nevoie (si – din pacate – nici eu nu reprezint intotdeauna o exceptie) de un asemenea “povestitor” intelept…
    Initial, citind titlul si inceputul articolului, ma dusese mintea la un fel de… “scripcar literar”, care foloseste cunostinte superioare pt a prezenta modestului sau public (“modest” atat socio-economic cat si intelectual) cate-o lucrare mai complicata sub o forma sub care acesta pe de o parte sa aiba bunavointa / rabdarea s-o asculte si pe de alta parte s-o inteleaga, sa-i fie mai accesibila, cam ca un violonist care prezinta mahalalei o transpunere lautareasca a unei lucrari geniale, dar prea “grele” pt acel public.
    MARE mi-a fost mirarea (bucuroasa) descoperind intorsatura pe care au luat-o lucrurile si modul cu totul neobisnuit in care acel povestitor istoriseste o poveste – anume presupunand cunoscuta povestea initiala, “originala”, si istorisindu-i continuarea (in spiritul povestii initiale)…
    (M-ar bucura sa aflu ca acelasi intelept povestitor ar putea sa procedeze si altfel – sa ia o poveste la fel de cunoscuta / renumita si sa-i povesteasca (in acelasi spirit) o varianta alternativa: CE si CUM s-ar fi intamplat daca (spre ex) la un moment dat o anumita hotarare cruciala ar fi fost ALTFEL luata, sau daca (spre alt ex) destinul / hazardul ar fi hotarat nu ca unul dintre personajele pozitive sa moara, ci ca un altul, negativ, sa se “pocaiasca” (sau sa fie facut prizonier de dusmani)… Ceva in genul “What if”.)

  2. Ne indreptam cu totii catre esenta noastra umana, cea de co-creatori….

  3. Superb, ca de obicei, maitre!😉

  4. alice

    Superb, povestitorule…

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s