Statui

Mă uit la el de câteva minute. Stă nemişcat ca o statuie, în mijlocul trotuarului de pe partea cealaltă a străzii. Îl privesc de minute bune, în vreme ce mă sfădesc, la o terasă, cu o cafea proastă, dar scumpă şi servită cu dichis, ca o mare ispravă. Moftangii!

Stă nemişcat. Încremenit. De când mă uit la el nu ştiu dacă a clipit. Cred că nu. Nu există nimic care să-l facă remarcabil în felul în care arată. Hainele sunt obişnuite, o cămaşa, nişte jeanşi. Potrivit de statură, un chip comun, neremarcabil. Remarcabilă e lipsa totală de expresie a chipului. Şi încremenirea în care se află de minute bune. Picioarele uşor depărtate, mâinile curgând pe lângă corp -doar mâna stângă e uşor mai ridicată, împietrită parcă din mişcare, ca atunci când ridici mâna pentru a atrage atenţia că vrei să spui ceva.

O statuie în mijlocul trotuarului. Doar mişcarea pieptului, uşoară, regulată, arată că statuia respiră. Trecătorii grăbiţi îl ocolesc făra a-l lua în seamă. Ca şi cum n-ar exista. E redus la statutul de “ceva”, e un obstacol aflat pe trotuar, care trebuie ocolit. Câte unul îi aruncă o privire grăbită, din fugă, apoi îşi vede de drum. O bătrână se opreşte în faţa lui şi-l studiază. Are mersul greu, de om copleşit de ani. Îl împinge uşor, să se dea din drum. Pentru ea e mai uşor aşa decât să-l ocolească. El nu se clinteşte. Nici nu clipeşte. Nimic. Rămâne împietrit.

Puţin mai târziu o puştoaică îşi trece mâna prin faţa lui, încercând parcă să-i testeze mişcarea pupilelor. Chicoteşte şi pleacă. El rămâne acolo, nemişcat. Nişte puşti îl iau peste picior, îi închipuie coarne cu degetele şi se pozează cu bizara statuie vie.

Nu e un mim. Nu e unul dintre aceia care construiesc statui vivante pentru amuzamentul trecătorilor. E un oarecare şi a încremenit în mijlocul trotuarului. Lipsa de reacţie a trecătorilor sau, dimpotrivă, excesul de reacţie mă îndeamnă la o anume solidaritate cu el, pentru că eu îmi imaginez că îl înţeleg, că am dibuit un tâlc în ceea ce face el. Dar n-am dibuit nimic. Şi nici solidaritatea nu ştiu ce fel ar funcţiona. Pentru că nu ştiu ce vrea să spună, aşa că nu ştiu cu ce aş fi solidar. Poţi fi solidar cu semenii doar pentru că ţi-s semeni sau solidaritatea noastră are mereu nevoie de o cauză de care să se agaţe?

Îmi imaginez că m-aş putea duce alături de el şi aş putea şi eu înţepeni, ceva vreme. E o formă de solidaritate. Cu ceva. Nu ştiu cu ce. Apoi realizez că m-aş simţi ridicol. Teama de ridicol poate birui orice impuls profund uman, poate ucide şi dorinţa de a fi alături cuiva. În timpul ăsta îl măsor în continuare din privire.

E tot nemişcat. Împietrit. Căldura e ucigătoare şi o albină îi dă târcoale. O goneşte iute cu mâna, scuturată în aer, atât cât să gonească gâza. Apoi încremeneşte iar. Un strigăt ţâşneşte din mine, fără a-l putea controla:

-Te-ai  mişcat! Am văzut! Te-ai mişcat!

Am rămas cu degetul arătând, acuzator, spre el. Strigătul a sunat ca o crudă imputaţie. Deşi nu ştiu de ce era nemişcat, ce încerca să demonstreze, m-am crezut îndreptăţit să strig, să-i imput mişcarea mâinii. Doar nu sunt primul muritor care judecă lucruri pe care nu le înţelege.

A întors capul spre mine. O enormă tristeţe i se citea acum pe chip. A oftat. A lăsat privirea în jos,  obidit. Apoi a plecat. A făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit. S-a oprit şi a privit spre mine. Cu insistenţă. Cu reproş. Cu poruncă în privire. Şi mi-am simţit vina. Am pus banii cuveniţi pentru cafea pe farfurioară, lângă ceaşcă, am traversat, am ajuns în locul unde stătuse el mai devreme, am respirat adânc, i-am zâmbit şi am rămas încremenit. Ca o statuie. A dat din cap şi a dispărut printre trecători.

2 Comments

Filed under Rabbi zice

2 responses to “Statui

  1. VictorCh

    Ciudat cata frumusete descriptiva si cata analiza si filozofie pot fi alcatuite / construite in jurul a “ceva” ce pana la urma nu este altceva decat un simplu act imitativ, o “maimutareala”, cautandu-i cauze, motive, ratiuni de a fi…

    “E redus la statutul de “ceva”, e un obstacol aflat pe trotuar…”
    Din pacate, in mediul ultraurbanizat contemporan cam ASTA suntem toti (fiecare dintre noi) pt ceilalti. Spre deosebire de felul in care stateau candva lucrurile “la tara” (si in care intr-o anumita masura inca mai stau) (unde – macar intr-o oarecare masura – ii cunosti cam pe toti cei intalniti si ai cunostinta (macar superficial) de… stadiul vietii acestora, de bucuriile si necazurile si normalitatea pe care acestia le traiesc, iar intalnirea unui necunoscut este un eveniment curand aflat si “forfecat” de tot satul), la oras (in special in orasele mari) nu prea mai are nimeni… timp / interes / libertate de preocupare / etc pt a analiza – asa cuim faci dumneata in acest articol – (fie si macar subconstient) pe cei cu care ne intalnim, ci acestia reprezinta pt noi intr-adevar doar obstacole pt avansarea noastra (fie ea fizica sau ierarhica) – asta cu exceptia (eventual) a cazului in care cel intalnit este vreo cunostinta apropiata (fie din categoria amicilor, fie din cea a inamicilor).

    “Pentru că nu ştiu ce vrea să spună, aşa că nu ştiu cu ce aş fi solidar.”
    In optica mea, nu este necesar sa fii solidar anume cu ceea ce ar avea cineva de “spus”, ci poti sa fii solidar pur-si-simplu cu dreptul acestuia (de fapt – al oricui) de a spune ceea ce are de spus (atata vreme cat – dupa cum spun americanii – aceasta libertate a sa nu impieteaza asupra libertatii similare a celorlalti).

    “Poţi fi solidar cu semenii doar pentru că ţi-s semeni […]?
    Poate ca raspunsul corect este “depinde”. Depinde in primul rand de imprejurarile concrete: presupun ca fiecare dintre noi se simte macar OARECAT solidar (macar in forul interior, chiar daca poate pt unii dintre noi asta nu se si concretizeaza in actiune) cu cineva care – spre ex – se scufunda si se ineaca (sau care la propriu este pe punctul de a muri de foame) si are nevoie de ajutor, chiar daca MULTI dintre noi n-ar simti nici macar urma de solidaritate cu… sa spunem cu agresivitatea violenta a cuiva, sau cu eventuala nepasare a cuiva in fata cazului precedent (a celui care se ineaca).

    “Am rămas cu degetul arătând, acuzator, spre el.”
    Ca si in “Forrest Gump” si in articolul dumitale, MULTI dintre noi “se simt tradati” si “trag la raspundere” si arata acuzator spre cineva care inceteaza sa mai faca ceva ce acesta facuse (indelung) continuu, chiar daca nici macar nu stim de ce o facuse si de ce anume am crede noi de cuviinta s-o mai faca si chiar daca faptul ca face / ca nu mai face nu ne influenteaza (personal) in nici un fel.

    “Apoi a plecat.”
    DE CE sa nu ne inchipuim ca cetateanul in cauza ABIA ASTEPTA acel strigat care – oricat de acuzator – pt el a fost eliberator, ingaduindu-i (conform unor criterii numai de el stiute) sa se urneasca din loc si sa plece, eliberandu-l de povara nemiscarii?

    • VictorCh

      Erata:
      “…ci acestia reprezinta pt noi intr-adevar doar obstacole pt avansarea noastra…”
      …ci acestia – daca-i remarcam cat de cat, daca nu raman cu totul nebagati in seama de catre noi (de catre cate cineva dintre noi) – reprezinta pt acesta (DACA are vreo influenta) doar un obstacol pt avansarea sa…”

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s