Sinonimele conversaţiei

Har Domnului, limba română are o admirabilă supleţe şi o bogăţie de nuanţe care îi pot îngădui, celui care se împrieteneşte cu ea, să exprime ideile cele mai subtile, conceptele cele mai sofisticate, fără grimase, năduşeală sau desen. Chiar dacă nu e fără temei o anume îngrijorare legată de sistematica siluire a limbii, de neîncetata schimonosire a ei, avem, acolo, de a face, mai degrabă, cu un fenomen social, decât cu unul care ţine strict de involuţia limbii. Prospera imbecilitate, copleşitoare, omniprezentă, e fără îndoială semnul bravei lumi noi, dar din fericire pentru curăţenia limbii române, aceasta încă îşi găseşte refugii îndeajuns de sigure.

La români se “stă de vorbă”. Românii nu-şi vorbesc unul altuia, pur şi simplu, ci stau de vorbă. Vorbitul presupune suspendarea oricărei alte activităţi, universul înţepeneşte, big bang-ul se amână, pentru că acum ei stau de vorbă, iar vorbitul e o întreprindere complexă, consumatoare de enorme resurse, care nu admite lipsa de totală devoţiune. O rafinată şi neastâmpărată semantică face ca acest “stat de vorbă”, conversaţia, să fie arondabilă, cu atenţie la nuanţe, unui termen anume, dintr-o uluitoare varietate.

Avem mai întâi dialogul, care e oarecum sobru, dar în orice caz formal, expiră un aer oficial, un exces de rigoare neprieten cu firea slobodă şi răstită la reguli a românului. Există discuţia, în care tonul nu mai e plat, ca în cazul dialogului, iar chingile rigorii sunt descheiate mai lejer. În discuţie se mai ţipă, se mai bate cu pumnul în masă, tonul devine mai ascuţit, verbul mai contondent. Spre deosebire de bârfă, unde totul e în şoaptă, colportarea de porcărele fiind un demers conspirativ, în care, spre deosebire de cele de mai înainte, vorbirea e exclusiv la persoana a treia. Deşi prietenă cu bârfa, trăncăneala e mai sprinţară, îi lipseşte discreţia de codoaşă, ba se făleşte cu o anume ostentaţie, pentru că prostiile pe care le pulverizează cât să încapă în silabe e musai să fie cât mai sonore, îndeajuns de prostii pentru a fi trăncăneală, dar nu îndeajuns de lipsite de importanţă pentru a deveni flecăreală. Flecăreala fiind, la mintea cocoşului, traficul de fleacuri.

Taifasul e mai prietenos. Deşirat a lehamite pe un colorat divan levantin, se însoţeşte întotdeauna cu fum de tutun şi abur de cafea. Taifasul e expresia absolută a nepăsării neliniştite, a indiferenţei preocupate sau, dacă vreţi, a îngrijorării relaxate. Pentru că în taifas se vorbeşte despre orice, în taifas pot fi înghesuite şi trăncăneala, şi flecăreala, şi bârfa, dar bolta se desenează mereu cu sarcasm, morala e schimbată pe vorba de duh, iar concluziile se bricolează din reziduuri de băşcălie. Taifasul, atât de drag mie, preface totul în lehamite şi în glumă, cu bonomie şi hlizită nepăsare. Are însă reguli de la care nu acceptă derogare: derizoriul nu poate fi tratat derizoriu, stilistica nu poate fi aproximată, iar umorul e canavaua pe care se aşează toate celelalte. Frivolitatea e obligatorie, dar şi ea trebuie supusă unei anume rafinări.

Flirtul e o specie mai năpăstuită. De cele mai multe ori nu e înţeles ca atare, pentru că, de cele mai multe ori, nu e executat ca atare. Ambiguitatea lascivă înşurubată pe umorul de şantier, gâfâiala dansului de împerechere şi sărăcia intelectuală transformă, adesea, totul într-o ciudată şi de neînţeles înghesuire a personajelor între pereţii de carton ai frazelor fără sens.

Mai avem gargara, ciripeala şi ciripitul. Acestea supravieţuiesc mai mult prin subsolul societăţii. Şi nu, ciripeala şi ciripitul nu sunt aceleaşi lucruri. Junii de azi au renunţat la subtilităţi semantice şi evacuează orice posibilă comunicare în chatuială. Politrucii au schimb de păreri, iar politicienii schimb de opinii. Oricum, schimb, pentru că, în lumea lor, trocul e vital. Conversaţia e o activitate pentru snobi şi cei cu spoiala -doar spoiala- rafinamentului. Bălăcăreala e deja regulă a dialogului ( nu, nu acela de care vorbeam la început!) public, iar cearta e complementul său pentru uz în mass media.

Discursul e baroc, complicat şi inaccesibil, aşa că e în mod frecvent suplinit de răţoială. Care e mai interactivă, spre deosebire de discurs, care e o comunicare uni-direcţională, ieşită în afara nacelei conversaţiei.

Toate acestea sunt substantive lesne de prefăcut în verbe. V-o spune unul care se răsfaţă des cu conjugarea lui a tăifăsui!

5 Comments

Filed under Rabbi zice

5 responses to “Sinonimele conversaţiei

  1. VictorCh

    “Taifasul e mai prietenos. Deşirat a lehamite pe un colorat divan levantin, se însoţeşte întotdeauna cu fum de tutun şi abur de cafea. Taifasul e expresia absolută a nepăsării neliniştite, a indiferenţei preocupate sau, dacă vreţi, a îngrijorării relaxate.”
    In viziunea mea asupra lumii, taifasul are loc INTOTDEAUNA pe indelete (isi poate cineva imagina un taifas purtat cu febrilitate, sau “pe fuga”?), stand comod, confortabil, de regula pe fondul unei tihne domoale, de om satul (si prea plin), un bun inlocuitor pt siesta (ii vine cuiva sa taifasuiasca atunci cand “ii ghioraie matele” de foame? Sau stand in picioare / in genunchi, atunci cand deja il doare de la atata stat?).
    Deasemenea, el are loc intre indivizi care se recunosc reciproc drept fiind aproximativ egali (macar in domeniul / locul / momentul taifasuirii) (isi poate imagina cineva un superior taifasuind ierarhic cu subordonatii?) si oarecum similar formati si informati (macar in domeniul subiectelor aduse in discutie) (“vede” cineva vreun profesor taifasuind de la catedra cu elevii din banca?).
    Ar mai fi si ALTE asemenea amanunte care (consider eu ca) trebuie sa caracterizeze o discutie pt ca aceasta sa poata fi categorisita in mod indreptatit drept “taifas” (spre ex sa aiba loc “cu timp” si intr-un mediu relativ privat si “ferit”, nu intr-o discoteca sau in piata sau in foaier sau pe mijlocul plajei in plin sezon estival), da’ mie mi-a ajuns comentatul si ideea esentiala cred ca-i clara…

  2. sed lex

    Rabbi, când ne chemi la o şuetă, pune şi matale, o cafea, o apă.. că nu merge ţigara fără.

  3. Analizează-l și pe “a taini”. M-aș mira să nu-l cunoști.

    • VictorCh

      EU nu cunosteam “a taini” (folosind diacriticele cred ca este “a tăini”), dar eram familiarizat cu (sper ca relativ inruditul – ca inteles) “a sta de taină”, adica echivalentul actualului “a discuta in privat”.😛
      (Dom’le, nu se “loveste” nicicum limbajul contemporan, precis si rece, cu vorbirea cald-intima istorica… “Se bat cap-in-cap” intre ele aproape la fel de neimpacat, de… vehement ca si perechile de caracterizari contrarii folosite de autor pt a ne pune neuronii la lucru incercand sa imaginam fenomenul cu caracteristici atat de antonimice: “nepasare nelinistita”, “indiferenta preocupata”, “ingrijorare relaxata”…)

  4. Bine, acu’ cu sinonimele e şi aia cu penisu’ care cic-ar fi tot o pulă, da mai mică!

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s