Duminică, fără chef

Fiecare dintre noi ar trebui să aibă cel puţin un prieten numit Gogu. Gogu! Sau măcar o cunoştinţă, un vecin. Mai mereu când povestim despre un ghiolban şi căutăm un nume generic, care să descrie cu forţă însuşirile personajului, atunci îi zicem Gogu. Dacă e Gogu totul e limpede.

Gogu al meu, îmi dă mesaje:

“Bey, m-a duk la sala sami lucrez abdominali”

Îi răspund:

“Treci şi pe la bibliotecă, să-ţi lucrezi şi neuronii”

Nu durează mult şi primesc răspuns:

“Adik?”

Nu-i răspuns. După ceva vreme sună. Îî răspund doar pentru că ador să pot spune:

-Goguleeee! Ce faci tu, Goguleee?

– Ce-ai, bă? (Transcriu ce spune el aşa cum ştiu eu, nu cum presupun că ar fi scris el)

-Nimic, Goguleeee!

– Adică de ce să-mi lucrez neuronii? Sunt prost adică?

-Nu, Gogule! Gogule, nu tati. Nu eşti!

-Şi dacă vrei să ştii… eu fac la integrameee! Şi alea e mai bune pentru intelect, ca să ştii!

-Aşa e, Gogule!

Nu mă interesează absolut deloc ce spune, atâta vreme cât conversaţia durează şi eu am şansă să pronunţ “Gogule!”.

-Bine, mă, eşti tu deştept!

– Iartă-mă, Gogule!

-Gata că mă duc la sală! Pa!

-Pa, Gogule!

Ah, ce bine e să ai un Gogu.

Leave a comment

Filed under Portrete

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s