Fiecare dintre noi ar trebui să aibă cel puţin un prieten numit Gogu. Gogu! Sau măcar o cunoştinţă, un vecin. Mai mereu când povestim despre un ghiolban şi căutăm un nume generic, care să descrie cu forţă însuşirile personajului, atunci îi zicem Gogu. Dacă e Gogu totul e limpede.
Gogu al meu, îmi dă mesaje:
“Bey, m-a duk la sala sami lucrez abdominali”
Îi răspund:
“Treci şi pe la bibliotecă, să-ţi lucrezi şi neuronii”
Nu durează mult şi primesc răspuns:
“Adik?”
Nu-i răspuns. După ceva vreme sună. Îî răspund doar pentru că ador să pot spune:
-Goguleeee! Ce faci tu, Goguleee?
– Ce-ai, bă? (Transcriu ce spune el aşa cum ştiu eu, nu cum presupun că ar fi scris el)
-Nimic, Goguleeee!
– Adică de ce să-mi lucrez neuronii? Sunt prost adică?
-Nu, Gogule! Gogule, nu tati. Nu eşti!
-Şi dacă vrei să ştii… eu fac la integrameee! Şi alea e mai bune pentru intelect, ca să ştii!
-Aşa e, Gogule!
Nu mă interesează absolut deloc ce spune, atâta vreme cât conversaţia durează şi eu am şansă să pronunţ “Gogule!”.
-Bine, mă, eşti tu deştept!
– Iartă-mă, Gogule!
-Gata că mă duc la sală! Pa!
-Pa, Gogule!
Ah, ce bine e să ai un Gogu.
Moshe Mordechai 