Apoi a început să plouă

Stă încremenit, cu ochii înceţoşaţi privind spre ţoiul de ţuică. Nu spune nicio vorbă, nici măcar nu tresare de larma celorlalţi din crâşmă. Pâcla care i-a coborât pe ochi îl face să clipească, mişcând vălul umed şi subţire care-i acoperă pupilele. Oftează adânc şi îşi trece dosul palmei peste ochi, cu grijă, să nu-l vadă ceilalţi. Îl întreabă Iftimie, cârciumarul, urmând o vorbă a lor:

– … erai acolo, nu? Erai acolo, Ioane?

Nu mai ştie despre ce vorbeau ăia. Nici nu vrea să ştie. Gâfâie de parcă ar fi alergat două ceasuri, dar ştie că e doar necazul care s-a urcat pe el şi-l apasă pe piept. Răspunde cu glas poticnit, sugrumat de tăcută durere:

-Pe atunci aveam cal…

Apoi repede ţoiul de ţuică şi bate cu pumnul în tejghea, să mai vină unul. Iftimie i-l aşează în faţă şi-l priveşte cu înţelegere.

– Lasă, Ioane… Ce să-i faci? Încep copiii şcoala…

-Mi-am vândut calul, Iftimie! L-am dat ţiganului, pe nişte bani…

Îşi duce iute mâna la gât, de parcă s-ar fi sugrumat, parcă ar fi încercat să scape din încătuşarea ghearei care se pornise să-l strângă. Oftează şi se şterge iar, pe furiş, la ochi, unde se pornise apa să rupă zăgazul pleoapei. Mormăie în legea lui, parcă ar cânta. Mai ia o ţuică, încă una, apoi încă una şi prinde a se legăna, precum copiii cei nărozi, ciupindu-se de obraz, încercând să smulgă fire din barba încărunţită, crescută în legea ei. Îşi apasă palma de buze, să-i simtă asprimea, să-i simtă gustul sărat, şi rânced, şi amar, şi stătut. Să simtă gust rău. Să simtă pielea tăbăcită pedepsind buzele crăpate, până când simte durere surdă.

– Lasă, Ioane… -îi zice unul de acolo. Lasă! Că şi fără gloabă tot om eşti… Încep copiii şcoala…

– Încep copiii şcoala – şopteşte şi el.

– Încep copiii şcoala… – întăreşte şi Iftimie.

Îi vine apoi furie tăcută, nu din aceea năpraznică, dar tăcută şi clocotită, din cele care apasă pe carnea inimii, nu din cele care întunecă minţile. E furios pe femeia lui, care s-a găsit să moară, de parcă se termina moartea şi voia să mai apuce şi ea. Şi îi prindea bine furia asta, îl domolea, cum domoleşte mângâierea stăpânului neliniştea câinelui. Chipul femeii nu şi-l mai amintea, dar îşi zicea că stă el bine ascuns prin vreun ungher al minţii şi e trudă fără rost să scormonească acum ca să-l caute. Ba nici chipurile copiilor nu şi le amintea, nici măcar de cum îi lăsase în zori, dormind. Mintea lui vedea doar căruţă goală, rezemată de gard, fără cal să tragă la ea.

– Mai pune… – zice cu voce răguşită, sugrumată de necaz şi obidă.

-Lasă, Ioane… Lasă, că ajunge… Mergi acasă. Du-te la copii, că mâine încep şcoala şi trebuie să te grijeşti…

Lasă capul în piept, ca un învins. Oftează şi cere plata.

-Nimic, Ioane… Nimic -îi zice Eftimie. Mergi cu Dumnezeu!

-Zi cât, ‘tu-i Dumnezeii mă-sii! strigă cu voce răguşită.

Se ridică, aruncă o hârtie mototolită şi iese poticnindu-se. Merge spre casă cu pas şovăielnic, ridicând ochii spre cer, parcă ar fi vrut să trimită blestem… ori rugăciune. Şi i se pare că e cel mai lung drum pe care l-a făcut în viaţa lui. Mai lung ca drumul spre cimitir, de acum doi ani.

În faţa porţii se prăbuşeşte. Suflă greu. E căzut cu faţa în ţărână. Ia o piatră şi muşcă din ea până simte durere. Şi îşi dă drumul. Plânge cu hohote, cum nu se cuvine să facă bărbaţii. Lacrimile se adună cu sângele care-i picură din gură şi se amestecă apoi cu praful şi ţărână. Din curte aude glasurile copiilor, se ridică, se scutură, îşi şterge faţa cu dosul mânecii şi priveşte peste gard, să la vadă joaca.

Când intră în curte, prichindeii sar pe el hlizind şi bucurându-se:

-Ce ne-ai adus? întreabă Ionuţ, mezinul, cu glas de poznă.

Atunci simte că cerul a pornit să se coboare spre pământ, încărcat cu plumb. Şi totul se întunecă. Din braţ îi urcă o durere ascuţită, i se cocoaţă pe umăr şi de acolo se repede în inimă ca o gheară. Lumea se cutremură, iar întunericul se petrece cu durerea ascuţită din inimă şi îl scaldă în rece sudoare.

“Am dat calul… Calul l-am dat! Ţi-am dat şi femeia… Ce mai vrei?” strigă pe dinlăuntrul minţii. Apoi frigul şi întunericul se ridică, iar când lumina i se întoarce în ochi vede ploaia care tocmai s-a pornit şi simte cu prichindeii îl trag spre prispă, la adăpost. Icneşte, ca la un junghi, amintindu-şi, dar goneşte îndată gândul, caută în cufărul minţii amintirea unui surâs, o ia de acolo şi o aşează pe buze, pe urmă întreabă răguşit, mângâind creştetul lui Ionuţ:

– Ia să-mi spuneţi voi mie ce o să învăţaţi la şcoală…

Iar ploaia continuă să cadă, rece şi întunecată, peste casă, peste lume şi peste hamurile spânzurate de gardul de unde o cioară bătrână îi zâmbeşte şi aşteaptă să audă răspunsul copiilor.

5 Comments

Filed under Portrete

5 responses to “Apoi a început să plouă

  1. Loda

    Doamne…si ploaia asta care nu spala durerea …

  2. Urasc caii, iubesc ploaia…

  3. “Am dat calul… Calul l-am dat! Ţi-am dat şi femeia… Ce mai vrei?”

    Crezi că te poţi certa cu….?

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s