Tigaia şi suveranitatea

A existat în anii din urmă un soi de dezbatere, fără vlagă, de ochii tărgului, despre suveranitate şi imperativul cedării unora dintre atributele suveranităţii către instituţiile europene. În pantomima dezbaterii s-a omis un detaliu: înainte de a livra structurilor suprastatale ale UE o parte dintre atributele ei, ar trebui să ne asigurăm că avem măcar ce ceda. Că pomenita UE nu prea are idee ce are de făcut cu ceea ce-i cedăm noi, asta e deja o altă discuţie. De fapt, întreaga poveste numită “noua construcţie europeană” e cam în felul acesta: nu există proiect, sunt prea mulţi arhitecţi, fiecare cu părerea lui, constructorii aşează materialele după cum îi taie capul şi după chef, când şi dacă au poftă de treabă, materialele de construcţie sunt puţine, dar s-a făcut o serioasă aprovizionare cu scule de grădinărit, sisteme anti-furt şi corpuri de iluminat; pe lângă toate acestea, cei care ar trebui să se mute în viitoarea construcţie nu vor nici în ruptul capului.

Nu despre bufeurile bătrânei Europa vreau să vorbesc, nici despre derutele şi mofturile ei de trecută curteaznă, devenită între timp babă acră, ci despre acele elemente ale suveranităţii pe care nu ar trebui să le cedăm, pe care nici măcar nu avem cum le ceda, pentru bunul motiv că nu le avem. Orice discuţie despre viitorul unei ţări şi aspiraţiile sale la prosperitate, înainte de calcul geopolitic, gimnastică dimplomatică şi inserare în găşti militare, ar trebui să înceapă cu două concepte esenţiale: suveranitate alimentară şi suveranitate energetică. Independenţa alimentară sau independenţa energetică, despre care se mai vorbeşte uneori, cu aceeaşi lipsă de entuziasm, reprezintă limitări ale conceptelor de suveranitate, mai ales în limbajul UE, admiţându-se nevoia statelor de a-şi asigura prin resurse proprii satisfacerea nevoilor, dar nu şi dreptul acestora de a-şi defini acele nevoi şi calea de satisfacerea a lor, ceea ce, până la urmă, e esenţial.

România e dependentă, în acest moment, de importul de produse alimentare. Discuţiile despre potenţialul agricol enorm al ţării sunt deja fascicule dintr-un curs de retorică. Agricultura românească produce insuficient, îndustria alimentară e mediocră. Comerţul cu produse alimentare e controlat de mari grupuri internaţionale, pentru care suveranitatea alimentară a României e nu doar un moft, dar un impediment. Pe o piaţă cu putere de cumpărare scăzută, marii comercianţi, pentru a-şi satisface nevoia de profituri uriaşe, preferă importul de produse ieftine, de calitate proastă şi foarte proastă, la limita standardelor, investind câte ceva în marketing. Producătorii autohtoni, puţini şi greu competitivi, în jocul condus după regulile marilor comercianţi, ajung cu dificultate la consumatori, iar nevoile lor de dezvoltare nu au cum obţine resursele necesare. Consumatorul e “re-educat”, consumul de produse ieftine, mediocre, dar în cantităţi mari şi într-o relativă diversitate de sortimente, fiindu-i indicat ca model de civilizaţie şi prosperitate.

Există deja exemplul clasic al “roşiei româneşti”. Se importă tomate de te miri unde, de fapt nişte recipiente cu apă, de culoare vag roşie, fără gust, cu valoare nutritivă zero, dacă nu chiar nocive. Lanţurile de supermarket-uri sunt pline de aşa ceva, 12 luni pe an. În sezonul lor, roşiile româneşti sunt aproape inexistente sau sunt tot mizerii de import, prezentate drept produse autohtone, ori, în cel mai fericit caz, produse autohtone, dar soiuri de import “ameliorate”, cu acelaşi gust de carton presat, dar care oferă producţii superioare celor cu care eram cândva obişnuiţii. Consumatorul dornic de a-şi satisface pofta de “o roşie cu gust” are doar opţiunea de a lua pieţele la rând. Cu puţin noroc există posibilitatea ca, printre tarabele năpădite de bombe chimice turceşti, stăpânite de mafia pieţelor, să dea peste un producător autohton şi peste râvnitul produs.

Pare un cerc vicios. Discuţia e lungă, complicată şi ar merita să fie făcuta pe îndelete. Avem nevoie de o agricultură puternică, orientată spre nevoile pieţei interne. Avem nevoie de o industrie alimentară serioasă, care înseamnă o multitudine de mici producători şi nu un oligopol, cu câţiva mari procesatori, care lucrează în special cu materie primă de import. Iar pentru ca asta să se întâmple, trebuie început cu educarea consumatorului şi localizarea! Consumatorul trebuie ajutat să redescopere micul producător local, care e obligat să păstreze calitatea pentru a-şi păstra muşteriii. În locul mezelurilor dubioase, importate in Germania de nu ştiu ce lanţ de magazine, ar putea descoperi micul al producătorului local. Tot astfel ar putea redescoperi brutarul, cofetarul, patiserul etc. Care la rândul lor, pentru a asigura calitatea produselor, vor trebui să descopere micul producător local de materii prime. Asta se întâmplă în Italia, Franţa sau în alte ţări europene pe care le pizmuim pentru prosperitatea lor.

Imaginaţi-vă că vreme de o săptămână, în oraşul dvs., toate supermarketurile ar sta închise. Aţi fi lipsiţi cu desăvârşire de posibilitatea de a vă procura pâinea, laptele etc. În Italia, de exemplu, nu aţi avea această problemă. Noi o avem pentru că ne-am pierdut respectul pentru producătorul local, lăsându-ne spălaţi pe creier de pliantele colorate ale vânzătorilor de otrăvuri. Iar statul român a privit asta cu bunăvoinţă.

În materie de independenţa energetică, teoretic, stăm mai bine. Avem încă resurse şi potenţial. Îndeajuns ca să depindem în destul de mică măsură de importuri. Suveranitate nu avem. Resursele acestea sunt controlate de entităţi străine care au propriile interese, nu neapărat convergente cu ale noastre. În locul conservării resurselor şi explorării resurselor alternative, regenerabile, am ales soluţia comodă şi păguboasă a explorării intensive a ultimelor resurse pe care le mai avem. Există ceva investiţii străine în energia eoliană, dar sunt modeste şi sunt mai ales străine. În hidro investiţiile sunt zero, în energia nucleară ne-am oprit la cele două unităţi de la Cernavodă. Investiţiile în transport şi distribuţie sunt practic inexistente, giganţii străini care au preluat această afacere sunt interesaţi doar de stoarcerea a maximum de profit, cu cât mai puţine investiţii. Importăm gaz rusesc şi cedăm exploatarea gazelor de şist autohtone!

Practic, în ambele domenii, suntem victimele lipsei de viziune, lipsei de interes. Sau poate e ceva mai rău acolo. Producem rapiţă şi grâu prost, pentru export pe bani puţini, dar importăm unt franţuzesc şi mere din Africa de Sud. Exportăm rapiţă pentru bio-combustibili, am cedat petrolul, dar importăm gaze ruseşti. Apoi ne văităm că avem o balanţă comercială deficitară, că nu ieşim din subdezvoltare.

Dacă azi, acum, în clipa asta, nu începem sa gândim politici serioase, centrate pe interesele noastre, şi nu începem grabnic să le implementăm, mă tem că în anii următori ne vom prabuşi. La nivel global, statele responsabile se mişcă, alarma a sunat de mult, doar noi n-am avut chef să o auzim, fiindcă eram mult prea ocupaţi cu înghesuiala la tigăile de la promoţie. Tigăi de import.

6 Comments

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft, Rabbi zice

6 responses to “Tigaia şi suveranitatea

  1. "sed lex

    Bunica mea avea suveranitate, Aproape totala.. Cumpara de la bolta, sare si gaz de lampa.Eu, sclav al vremurilor, tremur de frica . Daca se ia curentul, iar picatura salvatoare de durere, ce-mi picura in vena, se va opri, undeva in aer?

  2. Mda, da’ se poate trăi şi fără hipermarket-uri. Eu unul nu mi-am făcut niciodată cumpărăturile de-acolo. Pâinea, carnea, laptele, untul, mezelurile, toate de lângă casă, de la micii comercianţi, care le au mai subţire cu importurile. În Mall n-am intrat niciodată, mai servesc doar Megaimage, vecin de cartier. În piaţă, vara sunt legume româneşti, sau cel puţin cultivate în România. Iarna nu mănânc salată de roşii, merg mai bine gogonelele! Vara se mai întâmplă să dau şi peste câte-un soi românesc, veritabil. Dacă caţi găseşti!

  3. Aici nu e vorba de soluții individuale, deși schimbarea cu astfel de soluții se poate porni. Ci de tendința globală, rapid îmbrățișată și de noi, de a ne da libertatea pe un sistem ce l-am crezut comod. Oamenii devin vite furajate ce trebuie să fie obendiente, ușor de mânat și de exploatat. Sincer, nu mai vad loc de o altă revoluție de orice fel, rațiunea doarme de mult în pernele de puf artificial, made in China, create pentru a atenua orice strigăt de revoltă.

  4. Andrei

    Un articol cu care sint complet de acord.

    Iar pe langa partea energetica si aliemntera imi permit sa aduc aminte despre industria farmaceutica si cea a materialelor sanitare.

    Dupa stirea mea, din cele cca 5000 de medicamente aprobate de agentia antionala a medicapentului pentru a fi folosite in tara noastra doar 1000 sint produse local. Capacitatea locala de productie in domeniul farmaceutic apartine in cea mai mare parte unor corporatii din afara tarii. Unele linii de productie functionareaza, in cel mai bun caz, intr-un mod dubios iar ANM-ul nu are nici parghiile necesare si nici logistica pentru a verifica substantele puse pe piata.

    La nivel mondial producerea si comercializarea medicamentelor reprezinta ce mai profitabila industrie licita. Chiar mai profitabila decat industria de armament.

  5. Pribeagul

    Unele texte citite aici imi aduc mare alinare. Mai ales cele asezate, despre cum ar trebui sa fie lucrurile si nu sunt. Mai mult decat acest cuvant de multumire nu ma simt in stare sa las in urma si chiar de-as fi n-as vrea. S-ar interpreta ca ovationez fie o parte, fie cealalta, din rahatii umflati care ne-au guvernat fara capatai.

  6. Monica Lauleanu

    ”în anii următori ne vom prabuşi”… unde mai jos decat nivelul actual?

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s