45

Tusea înfundată a piticului de iarnă lovea zidul îngheţat pe care erau scrijelite nume de păsări imaginare, urca încet pe tavan şi de acolo se prabuşea, întărită de zimţii ecoului, desfăcându-şi sunetul, bucată cu bucată, până când nu mai răsuna ca tusea unui om bolnav, ci ca râsul frigului batjocorind iedera. Îşi lipea palmele de fereastra îngheţată şi aştepta până când fierbinţeala palmei se lipea de geamul rece, iar frigul sticlei se prindea de pielea uscată. Privea conturul palmelor, două ţări miniscule în mijlocul hărţii imperiului. Aştepta, apoi, să vadă cum, încetul cu încetul, oştile reci ale imperiului cotropeau cele două ţinuturi şi atunci îşi lipea din nou palmele de fereastră, născând revoluţii, războaie de independenţă şi vremelnice limpezimi.

-Ce simţi? a întrebat glasul.

Glasul exista dintotdeauna. Nu avea trup, pentru că nu avea nevoie de trup, aşa cum, de cele mai multe ori, trupul nu are nevoie de glas. Fluturele de pâslă şi-a dezmorţit aripile, i s-a aşezat pe umăr şi s-a ghemuit, prefăcându-se în mic ghem de scai, aşa cum mai făcea uneori.

Încăperea nu avea nicio uşă. Doar patru pereţi de gheaţă, iar în unul dintre pereţi era potrivită fereastra pe care se întâmpla răzmeriţa măruntelor ţari ale palmelor împotriva imperiului gheţii. Din când în când, în încăperea îngustă şi rece, se stârnea vânt cumplit, plecat de nicăieri şi istovindu-se în niciunde. Alteori ploua, picăturile se porneau de la o palmă de sub gheţurile tavanului, coborau lin, prefăcându-se în fulgi de cenuşă sau mici sicrie zburătoare, apoi la jumătatea distanţei către zăpada pardoselii se schimbau toate în chei minusculei, care se topeau înainte de a atinge zăpada. Uneori, prin aer mişunau gâze ciudat, inginerii durerii, care se pricepeau de minune să sape în carne şi să muşte din oase. Se strângeau în roi alb şi înainte de  a se topi în aerul îngheţat, pentru o clipă, doar pentru o clipă, umpleau încăperea cu roşu – singura licărire de culoare care se întâmpla acolo uneori.

-Nimic… – i-a răspuns, după o vreme, glasului. Era mereu aceeaşi întrebare şi întotdeauna acelaşi răspuns. Aşa cum sunt mereu aceleaşi întrebări şi întotdeauna aceleaşi întrebări. Aşa cum lumina e istovire şi doar întunericul odihnă.

– Nici dor, nici furie, nici amar, nici departe… Nu simt nimic. Nu am amintiri, iar dacă nu ai nicio amintire, nici simţăminte nu poţi avea.

Nu avea amintire. Doar sălăşuia între pereţii de gheaţă, aşezând, mereu, iar şi iar, palmele pe sticla îngheţată a ferestrei şi nădăjduind, de fiecare dată, că poate îndrăzneala micilor ţări ale palmelor va birui frigul imperiului.

Peretele opus ferestrei păstra semnele zilelor. Care erau toate asemenea, fără noapte şi fără zori, doar încruntate intervale între momentele când, invariabil, glasul punea aceeaşi întrebare- acelea erau zilele lui. Iar astfel de zile nu aveau nevoie nici de nume, nici de numărătoare. Erau toate asemeni. Peretele purta doar semnele:

Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi Azi

Şi-a pipăit fruntea, căutând semnul că începe să se transforme în unicorn. Apoi umerii, iscodind dacă acolo încep să creasca aripi. A oftat şi şi-a aşezat repede palmele pe fereastra îngheţată, înainte că legiunile gheţii să acopere cu tot micile regate, din care doar două sătuce minuscule mai rămăseseră. Atunci a simţit. Neputinţă. Şi nu a ştiut de ce o numeşte neputinţă, pentru că nu îşi amintea nimic, despre nimic, niciodată, deci nu ştia dacă acum simte ceva sau e doar clocotul sângelui ostenit de prea mulţi Azi sau e cu adevărat neputinţă. “Neputinţă” e un cuvânt, iar el nu îşi amintea să fi învăţat cuvinte. Nici când le-a născocit nu-şi amintea.

A rămas cu palmele lipite. Nu le-a mai desprins. Şi-a făgăduit că nu le va mai desprinde niciodată. Palmele sale vor topi harta imperiului mai întâi. Căldura trupului său va face asta, irosindu-se, în parte, dar biruind imperiul  îngheţat. Apoi va topi, unul câte unul, pereţii de gheaţă. Ba nu. Unul singur va fi de ajuns pentru a vedea ce se ascunde dincolo. Şi poate căldura trupului  va dura cât să poată împlini asta…

 

 

… copila, surâzând, privea mica sferă de sticlă, în care se învolburau fulgi mărunţi. În centrul sferei, un mic sloi, o mogâldeaţă îngheţată, cu formă omenească, cu ochii închişi, stătea cu mâinile întinse şi palmele împingând în faţă un perete invizibil, iar ţurţurii care îi atârnau de braţe se clătinau ori de câte ori copila scutura sfera.

 

 

6 Comments

Filed under Uncategorized

6 responses to “45

  1. frumos , trist
    45 ? sa vezi 54 !
    p.s. ai mail

  2. Mihai Hristea

    Da, frumos text.
    La multi ani, maitre!

  3. alice

    Multa sanatate iti doresc, Rabbi! Si multe si frumoase amintiri!

  4. Excepţională poveste! A fost ziua ta? La mulţi ani!
    O poveste atât de meşteşiugită, încât aş citi 150 de pagini din ea. Adică aş citi-o roman, tot cu sufletul la gură.

  5. Pingback: Poveste de Iarnă | Gara pentru noi

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s