Punct şi contrapunct

Se pare că a devenit un fel de obligaţie, pentru orice traficant de cuvinte, să scrie ceva despre Pleşu. Tot astfel cum, se vede treaba, e obligatoriu să mormăi întotdeauna câte ceva despre orice subiect luat la mestecat de fleanca publică. N-ai voie să omiţi nimic din ce molfăie gura târgului. Nu poţi invoca lipsa de interes – cum, monşer, să nu te intereseze? Nu-ţi e îngăduit să n-ai o opinie – cum, monşer, să n-ai părere? Sunt somat să îmi precizez poziţia, avertizat să îmi livrez opinia, să explic, să comit, să zic, să bodogănesc, să bifez cumva subiectul. Cum nu am repertoriul necesar pentru a mă putea consacra ca lăutar, răspund cu o anume dificultate solicitărilor consumatorilor. Uneori o fac, din amuzament sau din plictiseală. De cele mai multe ori nu. Azi nu e vorba nici de amuzament, nici de plictiseală. Poate, puţin, de nevoia de a evacua ceva din umirea pe care o trăiesc observând ce enorme resurse de ingeniozitate pot cheltui oamenii atunci când vor să îşi facă rău unii altora.

E o prostie să conteşti inteligenţa domnului Pleşu. Şi am auzit astfel de contestări, venite din partea unora care ei înşişi au relaţii de rea vecinătate cu inteligenţa. Tot o prostie e să pui în discuţie calitatea de intelectual a domnului Pleşu. Nu scoatem definiţii din joben, precum iepuraşii de la circ, defrişând semantica pentru a servi unei demonstraţii stupide. E greşit să pui la îndoială priceperea lui Pleşu în a cotrobăi prin cotloanele limbii române. Un ligament, o scăpare de corectură, astea sunt accidente de care nimeni nu e ocolit. Nu poţi contesta stilistica lui Pleşu, există la el o dibăcie a epitetului cu adevărat remarcabilă. Să spui că e un porc e primitiv. Să constaţi că e o matahală păroasă, mă rog, poate funcţiona în registrul observaţiei, funcţionează şi mai abitir în registrul mojiciei şi e, oricum, irelevant. Dar! Conjuncţie. Pauză. Respiraţie.

La fel de greşit este să socoteşti că Andrei Pleşu este, azi, văzduhul intelectualităţii româneşti. Că tot ce-i iese pe gură sau din condei e verset de evanghelie, că domnia sa reprezinta reperul moral absolut, farul cărturărimii române. Există o sumă de intelectuali şi aspiranţi la statutul ăsta care încearcă să-i fabrice domnului Pleşu acest statut. Pentru bunul motiv că, având acest statut, atunci judecăţile domnului Pleşu, despre dânşii, lăudătorii, capăta alta greutate, deci, pe cale de consecinţă, atunci ei înşişi, încep, parcă, să însemne ceva.

Domnul Pleşu şi cei din jurul domniei sale, cu buni şi răi, cu bune şi rele, par a alcătui mai degrabă un fel de grup de sprijin. Un fel de Alcoolicii Anonimi, rău înţeles. Pentru că nimic nu le repugnă mai mult decât anonimatul. Dar ritualul e cumva asemănător:”Bună ziua, sunt Cutărică şi sunt de dreapta!” “Bună ziua, Cutărică! Deci eşti de-al nostru şi inevitabil eşti intelectual şi încă unul valoros!”. Nimic rău în apartenenţa şi laolală adunarea celor care împărtăşec o ideologie ori un sistem de valori comun, dar nu există nimic mai greşit decât să îţi imaginezi că lumea se rezumă la acea adunare, că adevărul are domiciliu obligatoriu în acea incintă, iar tot ce vieţuieşte dincolo de zidurile acelea, fragile şi rău îngrijite, e mediocru şi demn de dispreţ.

Nu sunt un admirator al domnului Pleşu, din motive pe care n-am niciun chef sa le explic. Dar nu înseamnă ca nu-l citesc, că nu contează, ori că nu respect ceea ce merită respectat la domnia sa. Ceea ce cred eu că merită respectat. Dispreţul cu care domnia sa se simte dator să-i trateze pe toţi cei care văd lumea altfel decât el însuşi, nu e semnul superiorităţii intelectuale, ci altceva. Că domnia sa se vede aşezat alături de Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, mi se pare ridicol şi lipsit de simţul măsurii, dar cine sunt eu să judec? Domnul Pleşu e stăpânul propriilor cuvinte, proprietarul judecăţilor sale, tot astfel cum, încă, mai avem şi noi dreptul de a fi.

“Protestul” de solidaritate imaginat de două personagii care ar trebui să faca eforturi colosale pentru a avansa în registrul superior, al ridicolului, Neamţu şi Pora, reprezintă demonstraţie perfectă că, deseori, oamenii deştepţi sunt înconjuraţi de prostălăi. Nu e vinovat Pleşu pentru ca publicul său e alcătuit şi din sferto-docţi, şi din mediocri. Dar i se poate, cu drept cuvânt reproşa, că a îngăduit o asemenea stupidă manifestaţie. Aici nu era vorba de Sadoveanu, căruia legionarii îi ardeau cărţile în piaţa publică. Nici de Vasile Voiculescu aruncat în puşcăriile comuniste. Ci de un intelectual, viu, robust, bine -merci, care a aruncat nişte vorbe şi a primit îndărăt altele. Nici Eminescu, nici Brâncuşi, nici Enescu nu au avut nevoie să fie apăraţi de nişte Neamţu, de nişte Pora. De fapt ei erau ocupaţi să îşi alcătuiască opera.

Bombănelile domnului Pleşu, de multe ori încântătoare stilistic, devin, cu o supărătoare frecvenţă, răbufnirile unui copil pârâcios. Are Pleşu un parapon pe Gâdea? Se apucă şi povesteşte o discuţie privată, avută cu acesta, în maşină, pe drum către casă. Îl apucă dracii pe Daniel Barbu (detestabil personaj, de altfel!) îşi aminteşte domnia sa nişte întâmplări pe care le-a avut cu personagiul. Îi pute, subit, Petre Roman, memoria e acolo şi se apucă să-l pârască, amintindu-şi, din nou, lucruri care până atunci locuiseră în spaţiul privatului. În genere, când cineva are nechibzuinţa de a avea alte păreri decât Pleşu, acela devine demn de dispreţ, iar memoria domnului Pleşu livrează imediat, în text, o mică pâră.  Astea sunt lucrurile care ar trebui să i se reproşeze lui Pleşu, şi nu că, poate, făptura lui nu respiră graţie de nimfă.

Există, la noi, azi, un rău soi de fanatism, care pare să ne exonereze de obligaţia dreptei judecăţi, să ne scutească de recurs la raţiune şi, nu rareori, de bună creştere. Iubitorii de Băsescu sunt ingăduitori cu orice mojicie a acestuia, dar sar ca arşi la epitetul excesiv al unui oponent al idolului lor. Admiratorii fanatici ai lui Crin Antonescu sunt gata să împroaşte fără discriminare orice şi pe oricine îl jenează pe cel pe care ei cu atâta sârg îl iubesc. Iubitorii de Ponta văd în acesta martirul trăitor într-o fără de sfârşit asceză, pe care duhuri rele cată a-l nedreptăţi. Tot astfel, fanaticii admiratori ai domnului Pleşu se revoltă la orice respiraţie care ar putea aburi soclul idolului lor. Există un fel de cult al infailibilităţii, o credinţă superstiţioasă că cel admirat, iubit cu fanatism, e fără de păcat.

V-am spus de la început. Articolul de azi a plecat de la uimita constatare a faptului că oamenii pot investi incredibile resurse atunci când vor să îşi facă rău unii altora.

6 Comments

Filed under Rabbi zice

6 responses to “Punct şi contrapunct

  1. Puțini au sesizat cheia situațiunii:”a aruncat nişte vorbe şi a primit îndărăt altele” …
    Respect, bunule Rabbi!

  2. constantin

    excelent ,echilibrat ,de referință!,Mulțumim!

  3. ANONIMUS

    Si ca unul norocit de pronie cu talent este un nenorocit fara caracter care scuza doar pe cei de care se pot folosi in interesul sau.Un sofist cu abilitati deosebite dar nu vad sa se auda de el peste 100 de ani.Simpatici sunt cei doi ,Plesu si Liicianu cand fac un exercitiu de autoadulare de-a dreptul induiosatoare cand se admira singuri de parca ar face o ipsatiune in grup.

  4. Fluieratorul

    Eu m-am hotarit sa ignor gilceava cu pricina. Dl. Plesu a deraiat de mult in ochii mei, si vorba Colibrilor, se vede treaba ca e asa cum nu-mi explic. Antena3 nu mai e nici ea ce-a fost. Avea, pe vremuri, rost, logica, verva, prospetime, energie, idei, veneau oameni interesanti si vorbeau lucruri interesante, dar si ea si-a supravietuit, si ce-i acum, cu practic aceiasi oameni, plus ceva adaugiri de calitate (la Carmen Avram ma refer), e tot mai nefrecventabil. Din pacate in zona televiziunilor nici altii nu sint altfel, e mare jale. Cit despre onorabilii demonstranti pro-Plesu, s-a vazut, si nu pot comenta. Jale si acolo.

  5. sed lex

    Sunt oameni, care atunci când cântă singur ân baie, se cred Pavaroti. Sunt alţii, care atunci când mimează într-un cor, fără să deschidă corzile vocale, li se pare că sunt demni de Madrigal. Intelectualul nu căştigă inteligenţă datorită corului de adulatori, iar aceştia, are trebui să ştie că inteligenţa nu este gripă, să se ia. În rest, după ” gâlceavă” Andrei Pleşu scrie la fel, respiră la fel, are acelaş caracter.

  6. Fleur

    Pe de o parte, e de apreciat faptul că vocea unuia dintre intelectualii (care contează!) denunță mizeria, mojicia, prostituția presei românești. (Dacă nu ei, atunci cine…?)
    Pe de altă parte, aceleași voci au tăcut asurzitor, cu multe alte ocazii în care ne-am fi așteptat să le auzim. Și, ca să iau doar un exemplu (cel mai la îndemână), n-am să înțeleg în ruptul capului, cum un om de cultură ca Andrei Pleșu, fost ministru al Culturii, n-a sărit în apărarea Galeriilor Romane de la Roșia Montană! Mai mult decât atât, când i s-a cerut o părere despre protestele din toamna trecută, le-a catalogat drept romantisme, teribilisme, infantilisme… (Să fie, oare, adevărat ce spun gurile rele, cum că festivalul „Dilema Veche” este sponsorizat, an de an, de către Consiliul Județean Alba? Care Consiliu Județean este, cu trup și suflet, dedicat RMGC? Dacă da, atunci… s-a mai clatinat un soclu).

    Dar cine sunt eu să judec? Se spune că nici Dumnezeu n-ar fi perfect, dat fiind că OMUL, creat „după chipul și asemănarea lui” e plin de bube…

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s