La trecerea lui Marquez

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Unii gândeau că încă de pe vremea uriaşilor, când soarele răsărea două sprâncene mai departe de colina lui Duarte, nu ca acum când pare să fiarbă, în zori, ierburi sălbatice, amestecate cu farmece, în cazanul vrăjitoarei pe care unii spun că o văd uneori făcând descântece în coliba părăsită din vârful colinei. Alţii spuneau că pravila a fost lăsată de Duarte însuşi, atunci când, în anii de sus ai vieţii, a simţit că puterile îi pleacă, iar mintea încâlceşte gândurile într-un fel pe care niciun muritor nu îl mai poate desluşi. Doar Senebal, cel născut cu un singur ochi, care în tinereţe părăsise ţinutul pentru a cutreiera lumea, iar la întoarcere, mulţi ani mai târziu, se lăuda că lucrase în atelierul unui meşter de viori surd, care vedea muzica, aşa cum alţii spun că văd strigoi, noaptea, în cimitirul de la poalele colinei lui Duarte, doar Senebal credea că pravila se născuse atunci când Hernando cel Sur o răpise pe Isabela, care mai apoi îl născuse pe Isidor, despre care se spunea că vorbea cu fiarele.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Dar la împlinirea vârstei de 30 de ani, fără excepţie, toţi cei născuţi acolo erau chemaţi să îşi aleagă ziua morţii. Ziua era scrisă cu cerneală pe hârtia care era apoi împăturită, închisă cu pecete şi lăsată în grija notarului. Iar în ziua de ei aleasă mureau. Cei care nu-şi respectau legământul, se mai spune, rătăceau veşnic în labirintul lui Borges.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila, dar de când exista, acolo nu mai murise niciun om de rând. Doar cei care spuneau poveşti mureau uneori, iar atunci notarul rupea pecetea şi le arăta tuturor că cel mort respectase pravila.