La trecerea lui Marquez

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Unii gândeau că încă de pe vremea uriaşilor, când soarele răsărea două sprâncene mai departe de colina lui Duarte, nu ca acum când pare să fiarbă, în zori, ierburi sălbatice, amestecate cu farmece, în cazanul vrăjitoarei pe care unii spun că o văd uneori făcând descântece în coliba părăsită din vârful colinei. Alţii spuneau că pravila a fost lăsată de Duarte însuşi, atunci când, în anii de sus ai vieţii, a simţit că puterile îi pleacă, iar mintea încâlceşte gândurile într-un fel pe care niciun muritor nu îl mai poate desluşi. Doar Senebal, cel născut cu un singur ochi, care în tinereţe părăsise ţinutul pentru a cutreiera lumea, iar la întoarcere, mulţi ani mai târziu, se lăuda că lucrase în atelierul unui meşter de viori surd, care vedea muzica, aşa cum alţii spun că văd strigoi, noaptea, în cimitirul de la poalele colinei lui Duarte, doar Senebal credea că pravila se născuse atunci când Hernando cel Sur o răpise pe Isabela, care mai apoi îl născuse pe Isidor, despre care se spunea că vorbea cu fiarele.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Dar la împlinirea vârstei de 30 de ani, fără excepţie, toţi cei născuţi acolo erau chemaţi să îşi aleagă ziua morţii. Ziua era scrisă cu cerneală pe hârtia care era apoi împăturită, închisă cu pecete şi lăsată în grija notarului. Iar în ziua de ei aleasă mureau. Cei care nu-şi respectau legământul, se mai spune, rătăceau veşnic în labirintul lui Borges.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila, dar de când exista, acolo nu mai murise niciun om de rând. Doar cei care spuneau poveşti mureau uneori, iar atunci notarul rupea pecetea şi le arăta tuturor că cel mort respectase pravila.

4 Comments

Filed under GÂNDITORUL

4 responses to “La trecerea lui Marquez

  1. DAD

    Domnule, nu fac niciodată chestia asta, să pun la comentariile unui blog postarea de pe blogul meu, dar de data asta fac o excepţie. O acceptaţi sau nu:

    Cronica unei morţi inacceptabile
    Vi s-a întâmplat să puneţi ochii pe o mare persionalitate şi să nu acceptaţi în sinea voastră că ea ar pute muri cândva? Ba bine că nu!

    Este cazul meu cu Gabriel Garcia Marquez, că nu-mi permit în vecii vecilor să-l scriu Gabo, cum era diminutivat. Nici măcar nu l-am văzut vreodată de la câţiva metri cum l-am văzut întâmplător în 1996, paralizat de emoţie, pe Mario Vargas Llosa într-o cabană de la Bâlea Lac. Marquez mi-a luminat adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Ce scriitor minunat! L-am citit în “ordine”: minunatele şi prodigioasele povestiri, Veacul de singurătate – roman absolut genial, celelalte cărţi – romane, cărţi de memorii etc. – care iniţial mi s-au părut facile, după ce citisem romanul ce l-a consacrat -, dar pe care le-am (re)ascultat vreo sută de mii de kilometri în maşină, pe nişte Cd-uri înregistrate de o colegă de redacţie. M-am trezit azidimineaţă la 02:35 şi prima veste a fost moartea lui Marquez. Am plâns.

    Cu Marquez a murit tinereţea mea de cititor, maturitatea mea şi bătrâneţea mea de lector ipocrit.

    A murit Marquez. Trăieşte Macondo. Îmi închipui cum îl va primi milostivul Dumnezeu şi cum îl va pune să-i povestească o eternitate, că-n Rai e timp, întâmplările de-a mirărilea din satul nemuritor din Columbia. Vai, vai, vai!

  2. ” Doar cei care spuneau poveşti, mureau uneori “… căci nimănui nu ii este permis, să refuze să exprime viaţa.

  3. Ioana

    Spuneti-mi va rog din ce roman face parte pasajul acesta. Va multumesc anticipat!

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s