Tristeţea primitorului de cărţi poştale

Atunci când, prin bortele înguste ale cutiei poştale, zăream petice de albastru, era prilej de mare bucurie. Primisem ceva! Le spuneam “vederi”; cărţi poştale aveam să le spun mai târziu, când deja erau pe cale de dispariţie.

Copil fiind, deschideam cu nerăbdare cutia poştală, scoteam de acolo cartonul colorat şi petreceam clipe lugi cercetând fotografia – locuri pe care nu ştiam dacă voi ajunge să le ating cu pasul vreodată, dar pe care acum le puteam bifa: am văzut şi asta! Cele mai multe erau inundate de albastru. Mă întrebam mereu de ce în toate locurile alea uimitoare, aflate din cărţile poştale, cerul e atât de albastru, atât de limpede albastru, iar în bătrâna şi prăfuita mea Constanţă e ori pitit sub puf de nori, ori îşi decolorează sineala peste măsură, sub apăsarea fierbinte a unui soare aiurea hlizit. În locurile descoperite în ilustrate existau clădiri vechi şi frumoase, cu ziduri îngrijite şi faţade uimitoare, în vreme ce zidurile oraşului meu erau toate asemeni, înecate în cenuşiu şi nisipiu. Prăpădite târguşoare (abia mai târziu aveam să aflu că sunt astfel), descoperite în cărţile poştale, îmi păreau locuri de basm, iar ceea ce cândva fusese grozavul Tomis, iar acum se numea Constanţa, care se întâmpla să fie oraşul în care să vieţuiesc, îmi părea un târguşor prăpădit. Abia când am început la rându-mi să trimit cărţi poştale, am descoperit, în ele, că şi la malul mării cerul e nefiresc de albastru, tot asemeni cum marea, din cărţile poştale, e de un albastru cum nu mi se întâmplase să găsesc aievea. Iar clădirea cazinoului ( ce altceva?) se desena ca un dinte alb, sclipitor, ieşit din albastra gingie a mării.

Când am primit o ilustrată cu Podul Mincinoşilor, din Sibiu, am crezut că descopăr locul unde se nasc poveştile. Pentru că acea carte poştală nu-mi trimitea vederea unui alt loc, ci a unei alte vremi. Cu o mătuşă din Sibiu, lucrătoare la Muzeul Bruckenthal, aveam o straşnică înţelegere: să îmi trimită câte o ilustrată cu câte o reproducere a unei lucrări aflate în partimoniul muzeului, ca răsplată pentru fiecare bună ispravă pe care o voi fi făcut. Cu timpul, credeţi sau nu, s-a vădit că sunt în stare de mai multe bune lucrări decât erau în stare cei ale acelor vremuri să tipăreasca reproduceri de tablouri. “Capul de copil” al lui Veronese, îl păstrez şi acum, ca zălog al cuminţeniei de care eram odinioara în stare.

Cu un vecin, marinar, legasem o altfel de prinsoare: în lipsa lui aveam a-i uda plantele, iar el îmi trimitea de prin locuri nemaiauzite ilustrate cum n-aş fi bănuit că pot exista. Hârtia era de altă calitate, nu întotdeauna era aşa prisos de albastru, pentru că unele se năclăiau în tonuri de roşii, ori violet, fiind panorame de seară… ehei, ce grozăvii! Într-o astfel de carte poştală era doar îmaginea unor dune, în alta un oraş aflat sub ape, o alta mă ducea într-un cer înţepat de zgârie nori…Ce lume grozavă se învârtea, dimpreună cu mine, în jurul soarelui!

Când am primit prima vederea a Voroneţului am petrecut un ceas iscodind după albastrul acela despre care auzisem că e fără pereche. Şi n-am ştiut unde să-l caut; în genunile văzduhului ori în zugrăveala pereţilor? Dar loc mai cald şi mai adulmecat de dumnezeire ca acea casă mică şi cu ziduri albe, cum era casa lui Ionică zis şi Creangă, din Humuleşti, încă nu văzusem, în niciuna din grozavele imagini de te miri unde prin lume. Când pentru prima dată am ajuns acolo, am descoperit că, uneori, cărţile poştale sunt mincinoase nu doar pentru că înfrumuseţează, ci, iată, şi pentru că uneori nu încap în dânsele şi copleşitoarea trăire pe care o poţi avea doar aplecându-te şi păşind în odăile mici şi primenite. De zeci de ori, de atunci, am poposit în tinda acelei case, spre cuminte şi pioasă reculegere, aşa cum un bun creştin, probabil, se va fi simţind păşind la Mormântul Sfânt.

Vremurile s-au schimbat, cârţi poştale greu mai sunt de găsit. Şi, oricum, nimeni nu le mai trimite, să îngreuneze tolba poştaşilor. Iar dacă nimeni nu le mai trimite, nici nu mai e nimeni să le primească. Aşa, parcă, am încetat să mai făurim, în minte, poveşti şi ne mulţumim cu cele pe care le ştim deja.

Acum privind prin bortele înguste ale cutiei poştale, se răstesc la mine culorile ţipătoare ale pliantelor negustorilor. Pozna albastrului a dispărut şi i-a luat locul obrăznicia roşului. Nu mai sunt poftit să văd locuri, să aflu poveşti, ci să capăt, pentru un preţ, lucruri. De care, de cele mai multe ori, nu am trebuinţă. Şi aşa, în fiecare zi, trăgând cu ochiul prin bortele acelea înguste, îmi amintesc bucuria de odinioară şi mă amărăsc de nimicul de acum.

6 Comments

Filed under GÂNDITORUL

6 responses to “Tristeţea primitorului de cărţi poştale

  1. ehei rabbi ce vremuri eu am si azi vderi strinse pe care copiii mei ar fi vrut sa le arunce .m-am impotrivit si le-am zis sa le pastreze caci ele fac parte din istoria noastra dar mai ales ale familiei caci fara asta vom fi ca si inexistenti pt urmasii nostrii. la fel am facut si cu obiecte si acte ca sa nu uite de unde se trag. mi-as dori ca acelasi lucru sa se faca si la nivel national casa stim mereu cine am fost si ai cui urmasi sintem ca natie pt. ca simt pregnant ca se incearca deznationalizarea noastra.iarta-ma dar simt o mare tristete cind vad ce se intimpla cu noi si nimeni nu pare constient ce primejdie ne paste

  2. Vara trecuta, cam pe vremea asta, am trimis, de la mare, niste carti postale catre diversi oameni din diverse locuri. Nu mai facusem asa ceva de multisor. Si-am tot calatorit prin lumea asta…
    Toate acele ilustrate am aflat c-au ajuns la destinatie. Mai putin una. De fapt, mai mult ca sigur si-asta ajunsese, dar fusese inghitita de pliantele comerciale de care amintesti si aruncata la gunoi laolalta cu acestea. Noroc c-am avut cu ce s-o inlocuiesc: un magnet de pus pe frigider.
    Revelionul si primele zile ale lui 2014 m-au gasit la Viena. Am cumparat si de-aici vederi, dar le-am adus chiar eu la Bucuresti, urmand sa le-nmanez personal destinatarilor.
    Acum cateva saptamani, a sunat la usa un reprezentant al unui mare magazin. M-a-ntrebat daca primesc cu regularitate pliantele lor in cutia postala. I-am zis ca da, numai ca nu-mi convine – daca tin ei mortis sa ne prezinte prin intermediul unor astfel de materiale publicitare minunatiile pe care le au de oferit, ar face bine sa le lase in vreun spatiu special amenajat, nu in cutia postala! Mi-a spus ca exact asta au de gand sa faca ei, de la magazinul respectiv, dar ca pentru ceilalti nu garanteaza. Minunat, doar ca si de la ei tot in cutia mea postala ajung reclamele. Si, de-acolo, la gunoi.
    Poate c-ar fi cazul sa fie reglementata cumva si treaba asta cu “unsolicited mail”, cum ii zice francezu’.

    • Fluieratorul

      In Germania oamenii scriu pe cutia postala, vizibil si clar, ca nu doresc pliante si reclame, si, din cite am vazut, dorinta le este respectata. Se gasesc si placute cu povestea asta prin unele magazine. Cumperi, lipesti/insurubezi, si s-a rezolvat.

  3. Si eu m-am nascut intr-o lume in care se scriau si se trimiteau scrisori si carti postale.
    Era un prilej foarte bun pentru a face exerciţii de scriere,de stil,chiar de dicţie, de a merge la harta si a pune degetul pe locul de unde venea cartea postala.
    Numai ca acest lucru nu se mai intampla azi,din diverse motive.
    Cartile postale clasice sunt considerate in primul rand neecologice, pentru ca sunt tiparite pe hartie, in al doilea rand sansele ca acestea sa ajunga intr-un sertar printre alte sute de carti postale pe care nimeni nu le va mai citi vreodata sunt mari,in al treilea rand,cei care doresc,pot gasi la o simpla cautare pe Google images ,sau mai bine chiar,in diverse galerii,colectii intregi de carti postale ilustrate .
    Sincer, pana la urma,chiar daca cuvintele sunt scrise la computer,atata timp cat acele cuvinte ma sensibilizeaza, scopul este atins.
    Aceasta nu inseamna ca trebuie sa uitam comunicarea simpla, scrisa de mana.

  4. oreste

    ca sa fiu mai pragmatic, cutia postala mai foloseste acum doar la primirea facturilor

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s