Category Archives: Camera de garda

Ălităl lescăunverseişăn

Bad ETA 1

Vizita unei bugetare din America a zgândărit mulţi draci în ţara lui hodoronc-tronc. Doar cine a lucrat în construcţii ştie cum e când vine beneficiarul în vizită pe şantier! “Uite, bre doamnă, aici am instalat noi dispozitivele de combatere a corupţiei, numai să se găsească baterii pentru ele, că bateriile astea chinezeşti curge şi nu e bune, bre doamnă! Acolo o să punem nişte gresie model statul de drept, dar întâi să termine băieţii de tras cablurile pentru telefoane securizate, că pe alea mobile se ascultă-n draci când suni vreun procuror pe care l-ai pus tu. Apropos, bre doamnă, cu corupţia asta… nu tragem la Nana o bază anti-rachete, că acolo e condiţii?”

În anul marilor îmbrânceli, evident, orice vizită de bugetar străin devine un eveniment colosal, cu mari semnificaţii şi teribilă importanţă politică. Dacă te iei după anti-băsişti, duduia a venit ca să-l facă de rahat pe bulache ăla cu axele. Dacă te iei după băsişti, dimpotrivă, cucoana a venit pentru a-l umple de hândel pe Ponta, care nici măcar n-a fost prezent la respectiva ceremonie. De fapt, ea a venit pentru că au trimis-o ăia de la ea de la serviciu în delegaţie. Şi n-avea cum refuza, mai ales că e cu diurnă şi decontare.

Marea discuţie a stat pe vine deasupra crucialei întrebări: de ce nu s-a întâlnit Ponta cu madam? Pasionaţii de Triunghiul Bermudelor au lăsat naibii Zborul 19 pentru a se ocupa de acest grozav mister! De ce nu s-a întâlnit? Că n-a vrut, n-a putut, n-a avut chef. Poate era ocupat în vreo şedinţă la jandarmerie unde se discuta despre şisturile băşinoase de la Pungeşti, că doar Chevron nu e companie chinezească. Întrebarea mai corectă e: de ce s-a întâlnit Băsescu cu ( asta e!) coana mare? Iar răspunsul evident e: ca să mai arate o dată românilor ce vorbitor de limbă engleză pierd ei în decembrie.

De fapt, dacă lăsăm căutatul de păr pe dodoaşcă, vizita Victoriei Nuland a avut un motiv foarte precis, vizând o chestiune care nu are legătură cu ţambalul dâmboviţean. Subiectul nu e unul de discutat public şi vizează chestiuni de securitate. Punct. Întâlnirea cu Ponta era facultativă, şeful CSAT fiind (oh!) Băsescu.

În aceeaşi perioadă s-a aflat în România şi Selim Mustafa, cetăţean turc, venit la nunta unui văr, Memet Geafar, care tocmai se însura cu Steluţa Pădureţu, ospătăriţă în Bărlad. Ponta nu s-a întâlnit nici cu Mustafa. Nici măcar cu Steluţa. Motivele o să le aflaţi de la B1.

Ce subiecte mai aveam? Ca să le bifăm repede pe toate.

– Declaraţia lui Ponta conform căreia condamnarea lui Adrian Năstase este una politică. Păi, bre domnu’ Ponta, dacă după mai bine de un an de când aţi câştigat alegerile cu 70%, în România pe care o conduceţi în dulce coabitare cu dilimache avem parte de condamnări politice, atunci mai bine du-te acasă şi te culcă! Şi nu-mi livra textele cu “justiţia e la Băsescu” deoarece fin’că pen’că n-am numit-o eu pe Kovesi la DNA ( ca să-ţi dau doar un exemplu!).

– Măritişul Andreei Marin cu un turc. Existenţa şi întâmplările existenţei duduiei nu mă interesează. Sper că turcul apreciază, totuşi, calitatea produselor româneşti si-i doresc să le consume cu plăcere, aşa cum au făcut-o mulţi alţi înaintea lui.

-USL nu se mai sparge, e totul bine, pace, armonie, fum de beţişoare indiene şi solo-uri de muzicuţă. Bine. Asta era luni. Azi e marţi. Mâine e miercuri. Clar?

Asta e tot. Dacă apare Băsescu, la 18:30, în costum de Elvis şi cântă “A little less conversation” sau, mă rog, versiunea lui, numită Ălităl lescăunverseişăn, atunci îmi daţi bip şi comentăm. Dacă nu… nu.

 

Advertisements

4 Comments

Filed under Camera de garda, Rabbi zice

De-alea de vineri

Mă întreabă unu’ că care e parfumul meu preferat. ( Da, am cacofonit-o, că am descoperit că dacă vreau şi am chef, atunci am şi voie! Până nu bagă ăştia amenzi pot să cacofonesc cât vreau. Ba, dacă vreau eu, pot să scriu “chiloţi” în forma “kylotzy” şi zic că e în polonă!) Îi răspund că Amouage. ‘ce că n-a auzit. Zic că e problema lui. Şi e problema lui. Adică nu e chiar o problemă, că el n-a auzit nici de Mingel Purdăreală, iar asta chiar nu e neapărat o problemă, deşi e o lipsă notabilă la almanah – că creieru’ (blogu’ meu, mă cacofonesc în el cât vrea muşchiul meu puturos!) e cel mai al naibii almanah. Dar chestia cu creieru’ şi almanahu’ o vorbim puţin mai la vale.

Ăla începe să gâdile telefonu’ la lindic, că ca (sâc!) să vadă ce e ăla Amuaj. Zice că nu găseşte. Îi zic că se scrie “Amouage” (sultanul ăla din Oman să sară cu loveaua că i-am băgat reclamă şi se supără colegii bloggeri cu principii când află că livrez fără plata în parizer!), da’ se citeşte cum a scris el. Caută, găseşte, beleşte ochii. ‘ce:

-Bă, da’ ăsta e din ăla de băşini! E scump al naibii!

-Da, bă! Îhî! îi confirm eu, elegant.

-Păi, ce? Ţu îţi permiţi dă dân astea?

-Nu, bă, nu-mi permit dă dân alea, da-mi place, bă! Al naibii ce-mi place!

-Păi, bă! Ce sens are să-ţi placă ceva ce nu o să ai niciodată?

– Ba am avut, bă. Şi mai am. Da’ întrebarea ta reuşeşte să fie mai tâmpită chiar decât tine! Păi ţie îţi plac ţâţele mari? Îţi plac! Ai ţâţe mari? N-ai, da’ de plăcut tot îţi plac. Îţi place datul la buci? Îţi! Deşi… hai, sictir că mergem prea departe cu discuţia.

– Păi, ce? zice el. Că mie îmi place şi maşinile supărate! Şi atunci?

– Şi atunci ce?

– Dacă nu mi le permit?

– Păi tu nu-ţi permiţi nici acordul dintre subiect şi predicat, fomistule!

Dialogul a continuat suficient de mult ca să devină plicticos, dar vă ajunge atât, că blogu’ ăsta e gratis şi la moca e suficient atât.

Acu’ s-o lămurim şi pe aia cu almanahul. Aţi auzit de Laurence Kim Peek? N-aţi auzit, că eraţi ocupaţi să căutaţi pe net “Amouage” după ce aţi citit prostia de mai sus. Lăsaţi naibii gugălu’ şi… Ba nu! Nu-l lăsaţi. Puneţi-l să-l caute pe nenea ăsta, de care v-am zis, ca să nu mai fac eu băşici de la tastat.

Pentru cei care n-au acces la net, deci nu pot căuta pe Google, dar cumva, printr-un fenomen care urmează a fi dezbătut, citesc totuşi blogul ăsta ( X Files, vă halesc!) vă explic pe scurt care e treaba. Deci nenea ăla a fost cel mai al dracu’ almanah care a existat vreodată! Vanghelie! Mareane, n-ai decât să crăpi de oftică! Nea Laurence ăsta era retardat, dar deştept. Şi nu vă prefaceţi că nu pricepeţi cum vine chestia asta, că acu’ vă întreb pe cine aţi votat! Practic, ăsta a băgat la căpăţână tot ce a citit de-a lungul vieţii. Şi a citit vreo 12.000 de cărţi. Iar cititul era la el cam cum e pentru voi halitul de şaorma. Citea câte două pagini simultan, că putea. A citit  Coranul în 10 minute. Şi l-a memorat. Tot aşa cum a memorat perfect tot ce a citit. Doar că era cam luluţ. Restul vă povesteşte Google, care i-a preluat sarcinile după ce nenea ăsta s-a prăpădit.

Gata. Hai, în week end cu voi!

9 Comments

Filed under Camera de garda, carti citite de altii, Oy-oy!, Ptiu

Lili – viaţă lejeră şi vacanţe

Pe Patapievici nu-l înghiţeam oricum. Pentru că tot nu m-am lămurit cum e cu “căpitanul Soare”, cum a fost el, HRP, dizident în baie, când nu-l deranja nimeni. Pentru că n-am priceput cum a ajuns el la CNSAS, deşi legea interzicea explicit foştilor membri PCR să facă parte din colegiu. Cum au circulat anumite dosare pe când era el acolo. Pentru că, pe scurt, ca să n-o mai lungim, nu mă încântă teribil poneii roz, cu sau fără zvastică pe buci. Că e băsist nu m-a deranjat. Fiecare cu opţiunile lui. Că e băsist pe foloase, nici asta nu m-a deranjat – doar se zice că asta e cea mai veche meserie.

Pe urmă a venit Marga. La ICR, că despre el vorbim. Atât de des mi s-a repetat că Marga e un intelectual subţire, cu temelie, competent ce nu s-a pomenit, că am ajuns s-o cred. Mai era şi intelectual ne-băsist aşa că asta ţinea loc de charismă. Ca intelectual integru, subţire şi nebăsist, a trecut şi el prin tot felul de comitete şi comiţii. La ICR a venit de la Ministerul de externe, unde tocmai reuşise să obţină pudră de rahat. A stat el la ICR, unde a reuşit să implementeze tehnologia de pasteurizare şi transformare a rahatului în praf, pe urma i-au dat ăştia papucii şi au decis să dea institutul pe mâna lu’ Lili. Adică Lilian Zamfiroiu.

Nu mă număr printre talibanii care au pretenţia ca aşezămintele de cultură să fie conduse de oameni de cultură. Nici ca, în general, instituţiile să fie conduse de oameni care au legătură cu domeniul de activitate al acelor instituţii. Adică e foarte sănătos ca la agricultură să pui un metalurgist, comunicaţiile să fie conduse de un logoped, eventual ministerul apărării poate fi condus de un inginer specialist în sudură, iar sănătatea… acolo e deja un contabil, deci suntem ok. După regula asta cred că e bine pentru sistemul limfatic dacă la Muzeul Naţional de Istorie punem un zootehnist, la Muzeul Naţional de Artă aducem un silvicultor, iar la Muzeul Literaturii un ospătar. La ICR suntem rezolvaţi, am adus un bou.

Să fiu iertat, dar în cazul de faţă “bou” nu funcţionează ca o insultă, ci reprezintă o modalitate eficientă de a descrie anvergura intelectuală a personagiului. Pentru argumentaţie mă servesc de un recent interviu apărut în “Adevărul.

Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…

Aşa începe interviul cu ilustrul şef al ICR, în epoca de împliniri măreţe a lui Ponta. Aflăm astfel cum junele Lili şi-a scrutat dinlăuntrul şi astfel şi-a descoperit vocaţia. Lui îi plăcea să bricoleze (deh, copii!), dar viaţa lejeră şi vacanţele reprezintă argumente cu care nu poţi pentru ca să te pui, monşer. Vacanţa bate traforajul, în orice sistem de valori!

Apoi urmează momentul în care Lilian ne dezvăluie despre complexele sale frământări interioare, despre neîmpăcarea cu sine care macină orice intelectual, despre…

Mă rog…, Iaşiul…, Eminescu, Veronica Micle. Eram la vârsta când eram atras de chestiuni de felul acesta. Şi apoi, mama făcuse facultatea la Iaşi. Am mai încercat o dată, anul următor, tot la Iaşi, dar la fără frecvenţă. Din păcate, am picat primul sub linie. Se poate verifica în arhive, în 1982. Asta m-a ambiţionat mai mult. M-am dedicat mai mult procesului de învăţare.

Deci “chestiunile” Eminescu şi Veronica. Tulburător. Şi mai tulburător e că omul s-a “dedicat procesului de învăţare” după ce a picat de câteva ori, inclusiv la fără frecvenţă ( formă de învăţământ, care, alături de seral, era dedicată elitelor). Devoţiunea pentru procesul de învăţare se manifesta în schimbul de noapte, când funcţiona ca muncitor, categoria I bază, la Oltchim, unde…

Eu am terminat Liceul Industrial numărul 4, care pregătea muncitori pentru Oltchim. Lucram în schimburi. Intram la 10 seara – ieşeam la 6 dimineaţa. Până la două noaptea învăţam. Scriam comentarii de diverşi autori ai literaturii române pe sulurile diagramelor de control. Nu vreau să se înţeleagă că intram la serviciu şi stăteam degeaba. Nu, chiar mi-am făcut job-ul cât am fost acolo.

Acum să nu fim ticăloşi. Şi Iisus a început ca ajutor de tâmplar. E drept, nu scria comentarii în schimbul de noapte şi nici nu socotea că acolo avea un “job”. În fine, ca să nu insistăm prea mult pe opera de tinereţe a marelui cărturar mai reţinem că:

Nu-mi vedeam cursul vieţii fără facultate. De data asta, am optat pentru Bucureşti, dar a fost un mic accident şi acolo. Am greşit prin hiperexactitudine la un exerciţiu de gramatică, era povestea aia cu fraza împărţită în propoziţii. Eu am dus judecata la extrem. Şi unde gramatica era punctul meu forte, am luat nota cea mai mică: 7.50.

Se poate remarca pregătirea filologică din folosirea îndrăzneaţă a a termenului “hiperexactitudine”, un cuvânt inaccesibil maselor. Important e că omul ajunsese la faza la care îşi putea mărturisi “sunt singurul student din comuna Câineni”.

Vă las bucuria de a descoperi, în interviul din “Adevărul”, despre felul în care funcţiona junele comunist Zamfiroiu şi despre amănuntul că, din postura de turnător la secu, nu-şi turna decât profesorii. Exerciţiul acesta de onestitate al personagiului ar trebui să vă convingă de ce am zis “bou” pentru a-l descrie. Oricum, el n-a colaborat cu securitatea. Doar a turnat acolo. Adică a stat de vorbă. Aşa cum, cu candoare mărturiseşte boul, făce şi Manolescu:

Asta îmi aminteşte de o discuţie dintre Nicolae Manolescu şi Theodor Stolojan. Domnul Manolescu l-a întrebat: “Domnule Stolojan, aţi avut de-a face cu Securitatea?”. Stolojan a zis: “Nu”. La care domnul Manolescu a spus: “Daţi-mi voie să pun sub semnul întrebării. Eu însumi am avut de-a face cu Securitatea. M-au chemat. Am stat de vorbă cu ei, ne-am întâlnit, colo sau colo. Dar n-am colaborat”

Cum n-am păsărica asta legată de colaborarea cu securitatea, nu insist. Cum spuneam, nu vreau să vă răpesc bucuria de a citi întregul interviu, care e halucinant, supra-realist, aşa că hai să vedem cum a fost paraşutată bio-entitatea asta la ICR:

Dacă toată discuţia s-a purtat în spiritul sincerităţii, de ce aş coti-o acuma de la sinceritate? Şi pe mine m-a surprins. De unde până unde? M-a sunat şi pe mine cineva într-o dimineaţă, să-mi spună: „Bă, auzi, am auzit că vor ăştia să te pună preşedinte la ICR. Hă, hă, hă, ce glumă!”. Eu: „Hai, bă, mă iei cu glume din astea?”. Zice: „Da, mi-a zis şi mie cineva, dar îţi dai seama că îţi trebuie susţinere puternică, şi tu de unde?”. Abia pe la zece şi ceva am primit un telefon prin care am fost invitat să vin la Bucureşti, să mă întâlnesc cu liderii coaliţiei. Nu mi s-a spus la telefon de ce.

S-a reţinut cum funcţionează şmecheria? Acum aflaţi ce ambiţii are ăsta:

Până când voi reuşi să scot această instituţie de sub imaginea că ar fi o instituţie supusă vânturilor politice. Cultura română nu are culoare politică.

Aţi înţeles ce vrea să facă Lili? Adică boul paraşutat politic, după întâlnirea cu “liderii coaliţiei”, ca să mă rezum doar la ce spune el nu şi la ceea ce mai ştiu eu. Vrea să depolitizeze o instituţie unde el a fost numit politic!

Deja m-am lungit mai mult decât îmi propusesem. Iar personajul nu merită atâta cheltuială de cuvinte. Merită, se pare, alte cheltuieli, de la buget, pentru a-şi îndeplini vocaţia – viaţă lejeră şi vacanţe. Chit că nu o face ca profesor. În vremea asta cultura română se lupta cu mizeria şi mediocritatea. Vivat Cultura română!

Ne aflăm la un an de la începutul guvernării Ponta şi Lilian e şef la ICR.

ând eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…Citeste mai mult: adev.ro/mq0fea
Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…Citeste mai mult: adev.ro/mq0fea
Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…Citeste mai mult: adev.ro/mq0fea
Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…Citeste mai mult: adev.ro/mq0fea
Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni – Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă…Citeste mai mult: adev.ro/mq0fea

6 Comments

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Rabbi zice

Ordinul naţional al micilor în rang de mâncător

Isprăvind marea construcţie europeană, cocoşii de la Bruxelles au băgat de seamă că marele proiect european, Europa unită, colosalul caltaboş euro-atlantic, târtiţa democraţiei, ridichea continentală s-a poticnit ( instituţional, desigur) în micul românilor. Ori era de neconceput ca măreaţa idee a lui Schuman să prindă cocoloaşe tocmai în cârnatul nudist al românaşilor. Cum pentru orice problemă există un colectiv de savanţi disponibili şi pentru marele impas măcelăresc al construcţiei europene s-a găsit un grup de înţelepţi, care după straşnică chibzuială a tras concluzia: “usturoiul ca usturoiul, deranjează la olfactivul europenesc, mai obişnuit cu odicolonul franţuzesc, dar cu bicarbonatul e deranj mare la unitatea Europei, monşer”. Şi a început marea zăpăceală.

Mai întâi s-au revoltat apărătorii tradiţiei milenare a ţâşnirilor pe pajişte cu grătarele, mâniaţi peste măsură că marea conspiraţie iudeo-masonică mondială a încercat să ascundă această mârşavă lovitură sub tot felul de mediocre diversiuni de tipul Roşia Montană sau al exploatării gazelor de şist. Multe poate accepta românul tradiţionalist, dar trei chestii sunt sfinte şi fără de ele nu se poate concepe existenţa fiinţei naţionale: înmormântarea fără colivă afumată cu tămâie, nunta fără încăierare şi spaţiul verde fără mici.

Stelişti, dinamovişti sau pepededişti, cetăţenii patriei au zvâcnit revoltaţi de amestecul Europei în maţul naţional. Ruşii ne-au lauat Basarabia, bulgarii ne-au ciordit Cadrilaterul, franţujii ni l-au luat pe Cioran, turcii pe Hagi şi nemţii ne-au luat şenghenu’ de la gură, dar până aici! Nimeni nu poate lua românului dreptul de a pune bicarbonat în hoiturile de orătănii!

Degeaba gem rafturile super-prăvăliilor şengheneze aciuate în necivilizata şi barbara Românie de minunăţii gastro-chimice! Până la mic, monşer! Românul s-a arătat docil şi a cumpărat disciplinat mezeluri nemţeşti injectate cu tot tabelul lui Mendeleev, legume olandeze cultivate ecologic în eprubete, vopsite doar cu acei coloranţi aprobaţi de UE şi stropite doar cu amestecuri chimice de elită, dulciuri pline de valoroşi nutrienţi, brânzeturi fine obţinute doar din alte brânzeturi maturate până mult dincolo de termenul de garanţie. Şi cum e el, românul, răsplătit acum? I se ia bunătatea de bicarbonat din mic! Asta deşi a acceptat resemnat coabitarea! Până aici, monşer!

Marea tulburare a pleznit România peste toate organele comunicării. Zarvă în presă, balamuc pe Facebook, revoluţie la Ploieşti şi răzmeriţă la Mizil! Până când să îndurăm tirania Bruxelles-ului, monşer? Până când? Câtă vreme să mai accepte măcelăria naţională obida evropinească? Ba ne e fugărit calul din măcelărie, ba ne e prigonit bicarbonatul din carnea tocată! Opinia publică, indiferentă la nimicuri precum regionalizarea aiurea în tramvai, s-a mobilizat exemplar, silindu-l astfel pe premier să iasă din reveria coabitării şi să declare că va lupta cu toate resursele sale de copilot pentru apărarea bicarbonatului naţional!

În semn de solidaritate, cei de la McDonalds au introdus în ofertă, pe termen limitat, varianta călcată pe spinare a micului patriotic, devenită, pe plexiglasul de la intrarea în drive-in, McMici. Nu ne lasă America la greu!

Români, fiţi patrioţi! Ieşiţi cu grătarele în stradă şi daţi o lecţie occidentului! Afumaţi ambasadele cu miros de mici! Acoperiţi-le maşinile cu număr diplomatic sub grămezi de bicarbonat! Până când? Ce mai urmează? Să ni-l ia şi pe Fuego?

Leave a comment

Filed under cacatul in arta, Camera de garda

Calul, măgarul şi şenghenarul – Studiu despre efectul parizerului asupra gravitaţiei

INTERNET LA SATE, COMUNA DOBRETU JUDETUL DOLJ

foto: Dan Marinescu

Printre multele damblale, Traian Băsescu are hachiţa de a se da mare specialist în chestii despre care nu pricepe o iotă. Dacă a citit ( cu trudă mare, năduşeală şi degetul ostenind la fiecare literă) eticheta de la Piramidon, fix în secunda următoare începe să se dea specialist în farmacie. Dacă la cârciumă a auzit, de la masa vecină, un banc cu cosmonauţi, când pleaca pe şapte cărări din bodegă e cel mai meseriaş dintre astronomi. Pe lângă beteşugul ăsta -iar la Sandokan astea sunt ca părul de pe omidă- îi place să treacă drept un mare iniţiat, deţinător de taine, maestru în caramboluri oculte şi mare mag care reuşeşte să prefacă roşiile în tomate şi tomatele în bulion. Dacă nu-l iei în serios şi nu te arăţi dispus să aplauzi năroziile pe care le scoate pe orificiul prin care îndeobşte toarnă grade din lichide, atunci se bosumflă şi face urât.

Acum nu e Sandokan singurul proprietar de stoluri, că avem cu toţii câte una, două, hai trei păsărici, dar la omu’ în cuşcă e ditamai Avicola în perioada ei de glorie şi multe comenzi la export. După ce s-a pizduit creştineşte cu Ponta pe tema reprezentării României la şedinţele de cenaclu de la Bruxelles ( sărăcan de noi! vai de cururili noastre stafidite! adică opţiunile de reprezentare erau Ponta sau Băsescu?), marele maestru cu patru dani în artele frapiere s-a dus să negocieze şi el ceva, măcar o tură. Şi a negociat, vai de ciucuraşul nostru! Iar acum vine să-şi exerseze damblaua despre care povesteam, făcând pe savantul şi explicându-ne ce mare rahat a făcut el pe nemâncate.

Ca să înţelegem exact despre ce vorbim, pentru perioada 2014-2020, România a obţinut 39 de miliarde şi ceva mărunţiş – graţie dibacei negocieri a născătorului de ebe. Propunerea iniţială, la care nu se băgase meseriaşul în negociere, a Comisiei Europene a fost de 48 de miliarde. Pentru bugetul total, propus iniţial de Comisie, s-a operat o reducere de 32 de miliarde. Din totalul ăsta, 9 miliarde, adică mai bine de un sfert, s-a făcut pe cârca României. Pe scurt, am primit mai puţin decât era prevăzut cu peste 20%, ceea ce reprezintă peste 25 % din totalul reducerilor operate. Clar? N-a negociat bine dobitocul? A, da. Măgarul ţine să se laude că suma totală e mai mare cu 7 miliarde decât cea din exerciţiul anterior. Ce nu spune e că suma aia fusese stabilită pe când încă nu eram membri UE, n-aveam comisar român cu cetăţenie franceză la agricultură, nu dădeam niciun sfanţ la bugetul comun şi reprezenta un exerciţiu început anterior intrării României în UE.

Nu e aşa că e un mare, foarte mare negociator? Păi, ce? Dacă a “negociat” aşa o să aibă Eba consumaţie mai mică la bambu-uri? O să scadă vânzările anterioare la ailaltă? O să bea el fără gheaţă? Nu. O să fie afectaţi bulangiii ăstia care oricum au votat împotriva lui. Ia mai dă-i în pizda vacii!

De fapt, la acest moment, capacitatea de negociere, în relaţiile cu UE, a turbulentului e fix zero. După ce mai bine de şapte milioane i-au dat un şpiţ în cur, după ce majoritatea covârşitoare a societăţii româneşti l-a poftit, pe el şi panarama lui de partid, la revizitarea campusului matern, după ce s-a milogit şi şi-a înjurat oponenţii pe la toate uşile Europei, miorlăind ca mâţa sub cotoi, cerşind ajutorul ălora, e cam greu să meargă acum, cu canci legitimitate, la ăia cărora le pupă mâna şi curul şi să facă pe zmeul. Nici dacă mergea Ponta nu cred că aveam mai puţin rahat pe izmene. Din cam aceleaşi pricini. După toată gălăgia cu referendumul, panarama cu bileţelele de la baros, fugăreala cu doctoratele şi alte alea, Ponta nu stă nici el picior peste picior când intră şmecherii ăia europeni în incintă. Practic, la acest moment, pe discuţiile cu europeni, capacitatea de negociere a României e făcută muci, după scandalul referendumului, atât la nivel de preşedinte, cât şi la nivel de premier. Aşa că la negocieri putem să-l trimitem foarte bine pe Fuego, poate îi face pe ăia să plângă de mila lui.

***

O ştire a străbătut ieri conştientul colectiv românesc ( hai că avem terminologie de caterincă!): aia cu carnea de cal. Dă-i cu ştirea în tv, dă-i cu comentariile pe net, bag-o pe aia a lu’ Vintilă cu “vreau un cal, vreau un cal de rasă”. În buna tradiţie naţională, ne-am repezit să facem driblinguri, ca Dobrin după trei coniace, fără să prea ştim despre ce mama dracului vorbim. Ştirea era aşa: nişte englezoi nu s-au cufurit după ce au mâncat foarte sănătos lasagna congelate făcut de nişte francezi, care lasagna aveau carne de nihoho în loc de cărniţă de muuu. Carnea de nihoho provenea din România. Mai departe habar nu avem, încă, dacă francezul era tâmpit, englezoii gherţoi sau românii escroci. Pentru că nu e clar dacă românaşii au exportat carnea de cal drept carne de cal şi franţuzoii au vrut sa facă o şmenozeală sau românii l-au prezentat pe El Zorab drept văcuţa mov de la Milka şi i-au tras pe maţ pe franţuzoi, care la rândul lor au băgat armăsar în sensibilul intestin englezesc.

Oricum, carnea de cal nu e nici toxică, nici naşpa. Aşa că, exceptând situaţia în care lasagna alea conţineau şi căruţa şi căruţaşul ţigan, nu avem o problemă de sănătate publică, ci doar una de şmen comunitar. Cam aşa cum a fost escrochereala aia de acum vreun an, când nişte nemţi, franţuzoi şi italieni foloseau brânza expirată şi împuţită negastronomic pentru a miştocări consumatorii că ar consuma gorgonzola din lapte de şosetă. Pe atunci românii nu erau impicaţi.

***

Mai avem povestea cu şenghenu’. În care nu prea e clar cine ce vrea. Băsescu nu vrea să semneze o scrisoare, că n-a terminat-o de citit şi la el durează. Ba mai mult, el nu vrea şenghen fără un praf de MCV, că îi schimba gustul. Ăia din Europa, cu care noi suntem parteneri la mişto, ne-ar băga în şenghenu’ mamilor noastre uite acu’.

Oricum, o ipotetică aderare la spaţiul Schengen, ar viza, la acest moment doar frontiera aeriană şi navală. Adică de ea ar beneficia doar ciumeţii care au bani de zburat cu avionul sau care pleaca tiutiu-papa în croazieră cu vaporaşul. În rest, microbuzarii, autocariştii şi celelate specii de căpşunari, cu sau fără înmatriculare în Bulgaria, să mai aştepte. Că toţi cetăţenii sunt egali, dacă îşi pot permite biletul.

Cinstit să fiu, nu mă doar în cur de şenghen. Mi se fâlfâie de intrarea acolo. Beneficiile reale sunt vax, iar costurile prea mari. Aşa că n-au decât să îşi vâre şenghenul în cur şi de acolo să-l bea cu paiul. Dar cred că trebuie, mai devreme, preferabil, decât mai târziu, să lămurim povestea combinaţiei noastre cu UE. Uneori cu motiv, de cele mai multe ori fără, ăia s-au obişnuit să ne trateze ca pe mătreaţa de pe rever şi mi s-a acrit de asta. Şi acest tratament e posibil pentru că autorităţile române sunt de rahat, reprezentanţii noştri sunt nişte pişăcioşi cu mentalitate de slugi şi os de meduză în coloana vertebrală. În afară de umblat brambura prin Europa, făra viză, beneficiile reale ale aderării pot fi transcrise pe un vârf de floc, cu litere foarte mari. La bani europeni suntem ţepuiţi, apropos şi de discuţia de mai sus. Şi oricum suntem şi tembeli, nu reuşim să prizăm nici praful de pe tobă pe care ni-l dau ăia. Uneori nu e doar tembelism, e şi rea-credinţă şi un pui de trădare a interesului naţional. Românii continuă să aibă restricţie pe piaţa muncii. Piaţa românească e deschisă pentru toate rahaturile din UE, venind de la producători care beneficiază de sprijinul masiv al statelor de origine, baipasând subtil vrăjeala de normă legată de ajutorul de stat. Resursele naţionale sunt făcut cadou “partenerilor” din UE. Pe scurt, şi bătuţi, şi futuţi şi cu banii luaţi. Dar cu steag albastru cu steluţe galbene la primăria din Ghiorţăneşti.

Hai, că ajunge pentru azi.

Leave a comment

Filed under Buletinul de stiri, Camera de garda, Capitalismul proletar, Oy-oy!, Ptiu, Rabbi zice

Două la primărie…

Povestea steagurilor secuieşti a mai născut un pui de zarvă în gălăgia neîntreruptă care ne înconjoară. Amestecul Ungariei  în întreaga istorie nu a făcut decât să tulbure şi mai tare apele. A devenit limpede că avem aici o problemă serioasă, care nu mai poate fi lejer expediată în categoria răbufnirilor extremiste nesemnificative sau a zgomotului de fond irelevant. Discuţiile de genul acesta revin cu o anume periodicitate, fiind provocate de gesturi care la rândul lor tind să apară cu o frecvenţă tot mai crescută. E limpede că avem aici de a face cu o problemă cronică şi nu e deloc sănătos să continuăm să o ignorăm ori să ne prefacem că o tratăm cu superioară înţelegere ( aşa cum văd că sunt unii tentaţi să o facă) mulţumindu-ne să constatăm că Transilvania nu poate fi împachetată într-un rucsac şi nu are nimeni cum pleca de aici cu ea. Ambiţiile revizioniste ale Ungariei sunt o certitudine, reprezintă o poziţie asumată de mulţi reprezentanţi ai statului maghiar; problema autonomiei secuieşti nu e o noutate, iar felul în care a fost gestionată până acum această chestiune nu a făcut decât să permită amplificarea acestei probleme. Răsteala, bătutul isteric cu pumnul în masă nu folosesc nimănui. Însă nici continua ignorare, tratarea lejeră a acestei probleme nu este mai folositoare.

Cel mai simplu putem înţelege care sunt termenii discuţiei dacă identificăm elementele care alcătuiesc întreaga poveste:

– Steagurile secuieşti

Secuii există, nu sunt o ficţiune. E perfect legitim şi natural ca aceştia să dorească păstrarea culturii, a limbii, a tot ceea ce îi defineşte. Steagul secuiesc – care a născut toată această discuţie- are o valoare de simbol pentru cei de această etnie. Iar jocul cu simbolurile a fost întotdeauna unul complicat şi încărcat de primejdii. Pentru că, pe cât de legitime pot părea aspiraţiile secuilor, se poate întâmpla ca forma de expresie aleasă pentru aceste aspiraţii să intre în coliziune cu sensibilităţi la fel de juste şi de complicate ale românilor. Ip-ul e o amintire încă destul de recentă, iar subiectul integrităţii teritoriale naşte, pe bună dreptate, nelinişti.

Afirmarea propriei identităţi secuieşti nu ar avea de ce deranja pe nimeni; de altfel România chiar reprezintă un model în ceea ce priveşte tratamentul minorităţilor etnice. Problema apare atunci când afirmarea acestei identităţi se face opunându-se ideii de stat naţional, negând obligaţia de loialitate faţă de statul al cărui cetăţeni suntem cu toţii, impunând în această afirmată identitate secuiască obligaţia de ostilitate faţă de statul român şi etnicii români.

Arderea reprezentării lui Avram Iancu, precum şi arborarea drapelului secuiesc face parte din acel joc cu simbolurile despre care vorbeam. Pentru motive care ar merita o atentă cercetare, cei care se proclamă drept promotori ai cauzei secuieşti par a fi decişi ca în toate demersurile lor să opteze doar pentru acele gesturi care pot ofensa majoritatea românească, adoptând în promovarea propriei cauze, nejustificat şi imprudent, o atitudine insurgentă, nimănui folositoare.

– Budapesta

Naţionalismul maghiar, revizionismul, xenofobia nu reprezintă nişte accidente în politica maghiară. Ar fi o greşeală dacă s-ar socoti că tipul acesta de atitudine descrie doar FIDESZ-ul lui Orban. O cercetare atentă va demonstra că, în proporţii variabile, tipul acesta de atitudine este comun pentru majoritatea partidelor din Ungaria şi a reprezentat o constantă a politicii Budapestei, după 1990.

Beneficiind multa vreme de un lobby susţinut, de o imagine externă mult mai bună decât România, Ungaria a putut continua acest joc de permanentă provocare. Budapesta a părut capabilă să valorifice fiecare moment de vulnerabilitate a României, fiecare slăbiciune – şi acestea nu au lipsit deloc. Un astfel de moment este şi cel pe care îl parcurgem acum.

Poziţiile exprimate de diverşi reprezentanţi ai statului maghiar, de la ambasadorul la Bucureşti, până la secretarul de stat Nemeth Zsolt ( un personaj cu vechime în subiect!) sau reprezentanţi ai altor autorităţi, locale sau centrale, reprezintă în mod constant motive de îngrijorare, fiind absolut inacceptabile în raporturile normale dintre două state.

Cel mai eficient instrument al Budapestei, pentru care Bucureştiul nu a putut sau nu a dorit să găseasca antidot, a fost şi continuă să fie UDMR.

– UDMR

A existat, din 1990 şi până azi, o totală lipsă de hotărâre a politicienilor de la Bucureşti în rezolvarea problemei reprezentate de această formaţiune. Din multe şi deloc onorabile motive au fost făcute compromisuri peste compromisuri acceptându-se participarea politică a acestei formaţiuni cu statut nedefinit. S-a mers până la modificarea Constituţiei! Asta în condiţiile în care nu mai reprezintă o informaţie care apare doar în mapa “confidenţial” faptul că UDMR este teleghidat de la Budapesta.

În condiţiile în care subiectul despre care vorbim pleacă de la nevoia de afirmare a identităţii culturale a etniei secuieşti, noi suntem siliţi să constatăm că, ani buni, ministerul culturii al României a fost condus de către un reprezentant al UDMR.

Nimic nu-i împiedică pe maghiarii din România să participe la viaţa politică, în condiţii oneste, corecte, din calitatea de membru al oricărui partid legitim. UDMR nu este un partid şi nici nu poate funcţiona ca partid pentru ca ar fi împotriva legii. Mai mult, toate minorităţile naţionale sunt, de drept, reprezentate în Parlamentul României. Existenţa, în Parlament şi de multe ori la guvernare, a unei formaţiuni cu statut incert, care îşi propune exclusiv promovarea intereselor unei anume etnii, ocazional, şi sistematic impunerea poziţiilor Budapestei reprezintă o anomalie tolerata prea multa vreme.

– Pompierul piroman

Am scris de m-am plictisit despre jocul necugetat pe care îl face Băsescu în această chestiune. Suspectele cârdăşii cu UDMR, apropierea nesănătoasă de Tokes şi ciudatele prieteşuguri cu tot felul de extremişti controlaţi de Budapesta au reprezentat subiectele multor articole. Am spus-o şi mă văd silit să repet: Băsescu nu se va da înapoi de la nimic, mergând până la fabricarea unei situaţii de tensiuni inter-etnice, doar pentru a se putea prezenta apoi ca pacificator, ca lider capabil să gestioneze o criză ( pe care, desigur, el a stârnit-o).

Cred că în această situaţie ne aflăm şi acum. În România, politiceşte, după alegerile de anul trecut, Băsescu se află într-o evidenta dificultate. În acelaşi timp, Ungaria se pregăteşte de alegeri şi puţină gălăgie naţionalistă prinde cum nu se poate mai bine. Suspectez că într-o vinovată cârdăşie cu “prietenul” Orban, Băsescu a contribuit la naşterea actualei crize. Ce cale mai bună de a “demonstra incapacitatea actualei puteri de a gestiona situaţii complicate” şi dea a arăta că singurul care poate rezolva o astfel de situaţie e doar el? Atât el cât şi prietenii de la Budapesta mizează pe faptul că pot controla acest joc şi greşesc, pentru că astfel de situaţii, tipul acesta de jocuri iresponsabile poate uşor scăpa de sub control.

Tăcerea surâzătoare a băsescului, în întreagă această criză, îmi întăreşte ipoteza.

 

Steagurile secuieşti reprezinta un simbol. Pe care, de înţeles, secuii îl preţuiesc. Le pot arbora pe casele proprii sau oriunde doresc, dar nu pe clădirile aparţinând statului român. Pentru că atunci atentează la un alt simbol, important pentru noi ceilalţi, majoritatea. Şi de aici începe nebunia.

Leave a comment

Filed under Camera de garda

Saturday Night Laiv, bre

La liberali continuă manifestările prilejuite de festivalul “Noi azi nu ne înjurăm deloc?”. Acum, mai recent, se joacă scena din Romelu şi Julietu. Tăriceanu, îngenuncheat în faţa alesului său, s-a decis să pună întrebarea hotărâtoare, pe acompaniament de muzică la mandolină, behăită de Orban. I-a luat mâna Crinului şi privindu-l în ochi l-a întrebat:

– Ştii de atâta timp ce simt pentru tine… Spune-mi, vrei să fiu chilimanul tău?

Emoţionat peste măsură de acest  moment, Crin n-a mai aşteptat căderea cortinii şi a intrat direct în actul doi, cântând de unul singur corul liberalilor:  “Noi suntem liberali şi periodic ni se desprinde o aripă”.

În timpul ăsta, senzuala doamnă Câmpeanu, ca întotdeauna serafică, acoperită doar de un vaporos neglijeu, reinventa scena balconului, deşertând oala de noapte şi murmurând cu glas dulce şi mângâietor delicata arie: “eu sunt o ministră, care e ministră, pen’ că e ministră, care sunt ministră”.

Pauză de publicitate:

Tu cât timp petreci zilnic cu Becali? Chilimanox, medicamentul tău pentru un tranzit parlamentar sănătos.

Videoclip pe muzica lui Andrieş:

Cea mai frumoasă zi/ Ar fi dacă m-ai putea/ strivi

Convinşi că guvernarea se rezolvă de la sine, în virtutea regulii “dacă eşti fenechiu la toate materiile, într-o bună zi o să ai şi tu chiţoiul tău”, liberalii au descoperit că le-a mai rămas o singură integramă de rezolvat, 1 vertical din unşpe litere: Preşedinţia. Că au vorbit ei cu Ponta şi s-au înţeles, aşa că e stabilit, în 2014 o să fie un preşedinte liberal la Cotroceni. Dacă au vorbit ei cu Ponta, e rezolvat, e bătut în cuie, ce s-ar mai putea întâmpla? Ăştia doi ani până la prezidenţiale  ei n-au altă treabă decât să se decidă care să fie preşedintele, pentru că, nu e aşa, au vorbit ei cu Ponta, au şi protocol, deci nu mai sunt necesare alegeri, nu mai contează ce se întâmplă la guvernare, dacă începe a treia încăierare mondială, dacă dă meteoritu sau dacă ne înghită găuroiul negru cu păr. E bătut în cuie: un liberal o să fie preşedinte. Şi o să se dea cu maşina cu girofar, sâc-sâc! Na-na-na-na-na şi o să aibă sepepeu şi o să facă poze cu Obama, sâc!  Şi o să primească aifon douăşopt de la setese.

În timp ce liberalii se trag unul pe altul de elasticul de la chiloţi, pesediştii, parolişti, oneşti şi de încredere, aşa cum îi ştim, l-au scos pe Oprescu la încălzire: “Sorine, ia fii tu simpatic la popor puţin!”. Iar Oprescu, în maieu şi chiloţi de velur, a făcut ţuşti şi a venit în faţa poporului: “Băi, popor… am un umor…”

Doar Băsescu s-a plictisit să stea pe scări, la Cotroceni, cu sacoşa în mână: “Băi, mă suspendaţi sau nu? Că mă duc să mă culc!”. În rest totul e bine şi frumos, îi dăm înainte cu regionalizarea, acordul cu FMI, exploatarea gazelor de şist şi toate porcăriile pentru care i-am înjurat pe Boc şi Băsescu. Pe care oricum nu-i mai înjură nimeni că s-a semnat un pact.

Pauză de ninsoare. Stop cadru cu şanţurile din A2. Prim plan cu Dragnea fiind ministru şi pozând sexi la cameră. Live de la filiala ICR din Cocoşeni, cu marele poet local Hermenel Frangulea, promovând cultura română turţ, sută la sută prună.

Transmisiune în direct cu un grup de monarhişti creştini, care militează pentru păstrarea orelor de religie, revenirea la monarhie şi un campionat cu 16 echipe.

Interviu:

-Pe mine mă cheamă Viorel şi nu sunt de acord cu domnul Tăriceanu!

– În ce privinţă?

-În privinţa la care nu-mi place ce zice care nu sunt de acord cu el că noi am votat pentru schimbare şi nici până azi nu ne-a mărit lefurile care ne-a promis.

-Dar unde lucraţi?

-Sunt şomer de doi ani.

Vă mulţumim pentru atenţie. Aţi urmărit emisiunea “Ce pizda mă-sii e cu balamucul ăsta?”. O emisiune sponsorizată de FMI. Vestimentaţia prezentatorilor a fost asigurată de contribuabili.

Leave a comment

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Oy-oy!, Ptiu