Category Archives: carti citite de altii

De la Bookfest (2)

Odată împlinit ritualul de trecere ( prin fum de grătar) eram pregătit de intrarea în spaţiul unde se întâmpla Târgul de carte. Înăuntru… ca la Moşi. Gălăgie, freamăt, îmbulzeală, năduşeală. Nimic nu poate sta în calea românilor dornici de cultură la preţ de chilipir. Atmosfera sonoră e una de bâlci. Fiecare stand pare dotat cu un set de difuzoare, fiecare set de difuzoare e dotat cu câte un microfon, iar fiecare microfon are atârnat de el un ciopor de vorbitori. Sau vorbăreţi. Şi absolut toţi au de prezentat câte o carte genială. La câte standuri o avea Shakespeare lansare, simultan?

Doi puşti se uită într-o dungă la mine. Mă uit şi eu la ei cu privirea “careitreababă?” nr. 3. Unul dintre ei vine spre mine cu faţa numai zâmbet, îmi întinde mâna şi zice:

– Rabi, faci o poză şi cu noi?

Hopa!

– Bre, mă confundaţi…

– Nu eşti Mordechai?

Asta e. Stau la poză şi promit să scriu ceva şi despre ei. Gata. Am scris.

Apoi mă îndrept spre standul Tritonic unde, la 16:30, aveam a spune, la rugămintea Luciei, câteva cuvinte despre cartea lui H. Salem, Cercul Virtuos. Localizez obiectivul şi o rog pe una din doamnele aflate la stand să îmi găzduiască rucsacul, undeva în spatele rafturilor pline ochi cu cărţi. Între timp ajunge şi Lucia şi ne urnim spre una din terasele despre care v-am vorbit în episodul anterior, la cafea, tutun şi oleacă de taifas.

Ce am tăifăsuit împreună cu Lucia şi Mădălina e lipsit de importanţă. Cu zece minute înainte de momentul la care era programată lansarea cărţii lui Harry ne îndreptăm spre locul faptei. Locul unde aveam să împlinesc marea ispravă.

În vreme ce Lucia saluta niscaiva prieteni eu mă strecor binişor să îmi recuperez rucsacul. Mă sprijin de unul din rafturi mă aplec şi… prăpăd! Raftul se prăbuşeşte cu cărţi cu tot. Conform principiului dominoului, antrenează în cădere celelalte corpuri de bibliotecă. În câteva secunde tot standul editurii Tritonic e la pământ, ca după cutremur. Prăpăd. Nu ştiu cum arăta Fukushima după cutremur, dar nici aici nu era puţin lucru. Îmi iau rucsacul dintre dărâmături şi mă duc fudul nevoie mare spre Lucia, Bujor Nedelcovici, Adi Voicu, Renata şi restul prietenilor care contemplau întru perplexitate măreaţa-mi operă.

Mă puteţi crede: nu există PR mai bun ca dezastrul. Lumea venea buluc să admire, să fotografieze opera mea cea mai de seamă. Vă imaginaţi cât de fudul eram! Unul din puştii cu care mă fotografiasem mai devreme mă întreabă:

– Rabi, pe bune, tu ai făcut asta?

– Îhî!

– Respect, frate! strigă ăia doi şi dau să bată palma cu mine.

“Uite, dom’le, cum sun singur blogger poate dărâma o întreagă bibliotecă” , ” cultura română e atât de fragilă că poate fi demolată de un singur om”, “literatura română e la pământ”. etc. etc. etc. etc. Cam ăsta era tipul de spirite cu care se simţea dator orice trecător pe la standul Tritonic.

Evident, după grozava-mi realizare, lansarea cărţii a suferit o uşoară amânare. Când, în cele din urmă, s-a putut petrece, n-am mai fost în stare să spun prea multe şi nici grozav de inspirat n-am mai fost. Bogdan Hrib privea cu durere spre ceea ce fusese până atunci standul editurii sale, atunci când mi-a dat cuvântul. Cu o fudulie care nu-şi avea rostul am zis:

– Văd că e pe cale să îmi fie trecut cu vederea un merit pe care ţin să mi-l asum. Rafturile alea de mine au fost dărâmate. După lansare vă aştept pentru autografe la standul IKEA.

Despre cartea lui Harry nu cred că am reuşit să mai leg un discurs coerent, dar profit de ocazie pentru a vă recomanda cartea. Chiar e o cartea plină de umor. Un umor din soiul acela rar, tot mai greu de găsit astăzi.

Despre ce a urmat, mai vorbim in episoadele viitoare. Mai adaug două poze. Şi nu, nu sunt poze cu dezastrul comis de mine. N-am avut nesimţirea de a mai şi fotografia ce făcusem acolo.

11 Comments

Filed under cacatul in arta, carti citite de altii

De la Bookfest (1)

Despre cele văzute, făcute şi dărâmate la Bookfest e de povestit, aşa că o să împart istorisirea în mai multe episoade.

De la intrarea în complexul Romexpo până la pavilionul unde se întâmpla Târgul de carte e de străbătut o lungă alee. Drumul ăsta e numai bun, pentru că mă pregăteşte sufleteşte, olfactiv şi salivar pentru ceea ce mă aştepta acolo. Tarabe la care mici producători vând brânză, slană afumată, miere, leacuri din buruieni, prostioare din lemn, cofeturi şi câte şi mai câte. Ba exista acolo şi o căsuţă maramureşeană la care nişte doamne în costume din zona de baştină a Chinezului omeneau flămânzii cu nişte sărmăloaie demne de tot respectul.

În fine, ajuns în capătul aleii, nu am avut altceva de făcut decât să urmez fumul gros, de grătar, şi am ajuns la Bookfest. Trei terase mai stăteau între mine şi rafturile de cărţi care aşteptau să fie dărâmate.  Aşadar popas de o cafea, o apă rece şi câteva telefoane, înainte de a intra în pavilion. Cu ocazia asta l-am descoperit pe cel mai citit, lăudat şi în vogă autor de la Bookfest.

Informaţia de mai sus poate fi lesne demonstrată. Omul era cu adevărat cel mai căutat autor al târgului. Opera sa făcea deliciul nenumăraţilor cititori.

Cum niciodată nu m-am dat în vânt după bestseller-uri, m-am rezumat la cafeaua mea şi câteva comentarii mucalite, schimbate cu întâmplătorii tovarăşi de masă: un cuplu în vârstă, plictisit de tot şi toate, dar fermecat de profunzimea operei maestrului din prima poza şi un domn care, am aflat, lucra în învăţământ şi îşi aştepta soţia, plecată în expediţia de descoperire a unei toalete funcţionale.

După ce mi-am luat doza recomandată de medicina tradiţională (cafea, tutun şi fum de grătar) am păşit cu îndrăzneală în clădirea care găzduia Târgul de carte. Rucsacul in spate, aparatul foto în mână. Pe cuvânt de onoare: nu exista nici cea mai mică urmă de premeditare, dar primul stand la care am poposit a fost…

Aici se joacă “baba oarba” mi-am zis! Trebuie să fie o editură care publică ceva cărţi pentru copii. Nu era. M-am dumirit imediat că nu era. O doamnă bine lega oamenii la loc. “Ahaaa!” am cugetat nea Sterian ” cucoana îi leagă la ochi şi Cristi Tabără îi bate!”. Nici de data asta n-o nimerisem. Mă lăsasem zăpăcit de prejudecata care spune că micii merg bine cu berea. Ei bine, aici se petrecea o revoluţie culturală: îmbuibaţii cu mici erau poftiţi să încerce o alternativă.

“Ei, da!” mi-am zis ” Ăsta Târg de carte! ”

Până la urmă oamenii ăia au scăpat uşor. Că în ultima vreme pe mulţi îi leagă, dar nu la ochi.

Acesta a fost primul episod. În următoarele o să aflaţi cum am reuşit să demolez standul editurii Tritonic, peste cine am dat acolo, ce cărţi mi-au atras atenţia ( existau şi cărţi acolo), ce cărţi am cumpărat şi alte chestii.

Va urma.

12 Comments

Filed under cacatul in arta, carti citite de altii

Istoria repovestită: Căderea Constantinopolului

Solul sultanului plecase de doar câteva ceasuri. De pe zidurile cetăţii, basileul privea enorma mobilizare de oşti ale otomanilor. Ştia că fără ajutorul restului creştinătăţii, zidurile vechi şi rău întreţinute nu aveau cum rezista. Resursele cetăţii erau limitate, iar blocada maritimă reuşise să împiedice sosirea oricărui transport cu cele atât de trebuincioase. Fără ajutor din apus, fără sprijinul Romei, al Genovei şi Veneţiei, zilele Constantinopolului erau numărate.

– Sunt mulţi – a şoptit mai mult pentru sine  împăratul Constantin.

Lucas Notaras s-a scărpinat în barbă. Erau mulţi. Marele duce era mai degrabă scârbit, decât înspăimântat de puhoiul turcesc:

– Dom’le, ce gregari sunt turcii ăştia! Înălţimea ta, genovezii lui Giustiniani ne sunt alături. Naiba ştie, poate se simte şi hodorogu’ ăla de papă şi iese la interval cu ceva…

– Fără unirea celor două credinţe, Notaras. Fără unirea bisericii noastre cu Roma, ştii bine… – a rostit cu amărăciune Constantin.

– Exclus, dom’le! Crăpăm, ne ia dracu’, o belim, da’ nu mă vezi pe mine papistaş!  Las’ nu mai fi aşa de pesimist; energiile astea negative ale tale or să ne aducă belele. Ştii cum e: think positive, man! Nu ne bate pe noi poponarul ăla de Mahomed.

– E pe bune sau e zvon? se interesă curios basileul.

– E foarte pe bune! Curist! Poponaut! Găozel pur sânge! Ptiu! Şefu’, care e programu’? La cât începe asediul, că eu azi mai am şi un botez…

-Trebuie să începem pregătirile, Notaras.

– Să le începem, dom’le.

– Încă nu e totul pierdut. Avem cele două arme secrete: focul grecesc şi generalul Avramis. Am să trimit de îndată după el.

Şi fără să mai întârzie, Constantin a trimis mesager generalului Avramis. Vitejia şi  ştiinţa sa în cele militare erau astăzi mai de preţ ca oricând, chiar dacă puţini şi-l mai aminteau.

*****

Avramis golea pocal după pocal, cu metodă, fără dezbatere şi cu pauze de respiraţie doar. Ca un beţiv cu experienţă ştia că vinul de Chios lucrează încet şi pe termen scurt, aşa că o pileală zdravănă se putea obţine doar cu efort stăruitor, abnegaţie şi constantă alimentare a pocalului. Servitorul goli şi ultima picătură din carafă sub privirea chiorâşă a generalului.

– Ce-i asta, bă?

– S-a golit carafa…

– Păi, du-te tată şi umple-o, că mă ţii din optul productiv. Până atunci mă duc să mă piş.

Se ridică poticnit şi porni spre balcon. Se strădui să deschidă uşa balconului, dar fără a izbuti.

– Rahaturi veneţiene! mormăi generalul.

Un şut şi două înjurături rezolvară problema, aşa că experienţa sa militară se putu strecura în balcon cu nădragii deja desfăcuţi. Strigă scurt:

– Vine jeeeetuuuuu’!

Şi jetul se porni, arcuindu-se auriu peste balustrada balconului şi plonjând umed şi spectaculos direct în stradă.

– Băăă! se auzi un răcnet din stradă. Ce faci, băăă? Te pişi pe noi?

Avramis scutură ceea ce era de scuturat şi se aplecă peste balustradă.

– Am zis că vine jetu’.

– Da’, dom’le, da’ nici aşa.

– Pardon. Ce-i faceţi lu’ ăla?

Cel despre care întreba generalul era un ins tuciuriu, o stârpitură, pe care cei doi zdrahoni, proaspăt botezaţi de jetul generalului, îl cam prinseseră la înghesuială.

– Un bagabont valah. Ne-a ţepuit la joc şi vrem să-l belim!

-Joc? Ce joc? se arătă degrabă interesat generalul. Aduceţi-l la mine.

– Şi paguba noastră?

– Vă despăgubesc eu.

Apoi se întoarse la masa de lucru şi reîncepu operaţiunea laborioasă de matolire.

– Greu te mai faci mangă zilele astea- mormăi generalul atunci când doi servitori i-l înfăţişară pe tuciuriul de mai devreme.

– Ce-i cu tine, mă?

– Nimic, să moară mă-ta.

– E moartă, bă. Nu fi nesimţit. Ziceau ăia de nu’ş ce joc.

Tuciuriul se lumină la faţă – dacă aşa ceva era posibil. Scoase trei discuri identice, două din cele discuri aveau însă una din feţe  şi unul dintre ele avea o faţă neagră. Le întinse în faţa generalului şi începu să turuie:

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.

În vremea asta învârtea de colo -colo discurile pe masă, zăpăcindu-le complet.

– Haaa, m-am prins! zbieră generalul. Mişto! Ete, aia e.

Arătase spre unul din cele trei discuri.

– Nu aşa, să trăiască familia ta! Pune banu’!

Avramis puse degrabă un ban de aur pe discul arătat mai devreme, apoi îl întoarse. Era alb.

– Ptiu! Nasol! Şi eram sigur că ăla e. Mai fă-le o dată.

După o jumătate de ceas în faţa tuciuriului se adunase o grămăjoară frumoasă de aur. Un servitor intră şi-l vesti pe general că este aşteptat cât mai grabnic la palatul imperial.

– Da, mă. O să mă duc. Lasă-mă acu’ că am treabă! Fă-le, bă, din nou! Al dracu’ valah, ce-i merge mâna.

***

După câteva săptămâni de asediu, Mahomed se cam plictisise. Raportul amănunţit al lui Rufi paşa îl plictisea de moarte.

– Luminăţia ta, oamenii lui Johannis Grant lucrează de zor la săparea tunelurilor. Avem nădejdea…

– Da, Rufi, am reţinut.

Sultanul căută în cheseaua cu cofeturi de alături. Strigă ca ars:

– Care mi-ai mâncat rahatu’?

– Nimeni, Luminăţia ta! Aici doar înălţimea ta mănâncă rahat! răspunse cu grabă Rufi paşa.

– Aşa e! încuviinţară cei prezenţi.

Mahomed rânji. Nu se supăra la vorbele astea cu două înţelesuri.

– Rufi, mai e ceva?

– Meşterul Orban…

– A, da. Tot n-a învăţat turceşte?

– E ocupat cu tunurile, luminate.

Mahomed îi făcu semn lui Orban. Acesta ieşi în faţă.

– Orbane!

– Tesek.

– Bum-bum, când gata?

– Bum-bum! răspunse meşterul cu mare convingere.

– E bou. M-am plictisit. Băi, hai să-i batem pe ăia că m-am plictisit.

Ochiul priceput al lui Mahomed remarcă chipul tânăr şi plăcut vederii al tânărului aflat de-a dreapta lui Orban. Silueta zveltă, picioarele musculoase şi talia fragilă îl făceau să tânjească după alte plăceri decât cele ale războiului.

– Orbane, cine-i domnu’? se interesă zâmbitor Mahomed.

Orban nu înţelegea iotă aşa că Rufi veni în ajutor cu explicaţia.

– Un fel de ucenic de-al meşterului Orban. Tot ungur, dar plecat în ţara francilor.

– Aha, ia fă-te în faţă, păpuşel! zâmbi sultanul către tânăr. Acesta se înfăţişă cu feciorelnică sfială.

Sfiala asta era pe placul lui Mahomed.

– Ia zi tu lu’ nenea Mahomed cum te cheamă.

– Sarkozzy, prea luminate.

– Nasol nume. Şi mai cum?

– Nicholas.

– Băi, Nicuşor. Ia hai să ieşim noi afară, pe băncuţa din faţa cortului. Că m-am plictisit aici. Şi e o seară aşa de frumoasă.

Zis şi făcut. Sultanul îl luă de mână pe tânărul Nicholas şi ieşiră afară, lăsând sfatul de război în seama paşalelor. Se aşeză pe băncuţă şi îi făcu semn zveltului Nicholas să se aşeze alături. Era o seară frumoasă, într-adevăr. Puzderie de stele umpleau cerul. Fără urmă de sfială sultanul începu să-l mângâie pe picior pe tânărul fâstâcit şi, privind spre cer, şopti:

– Dragul meu, ştii, eu am o natură sensibilă. Dar meseria… Uite şi tu toate stelele astea… Mă tot gândesc… Spune-mi, te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

***

Veştile despre iminenta cădere a cetăţii veneau tot mai des. Tunurile cele noi ale turcilor păreau să grăbească deznodământul. Giustiniani fusese rănit şi toţi locuitorii cetăţii şopteau cu nădejde numele unui singur om. Singura lor speranţă: Avramis. Dar generalul Avramis întârzia să se arate. De săptămâni întregi nu-şi părăsise palatul. Şi nimeni nu îndrăznea să-l tulbure. Erau cu toţii convinşi că lunga absenţă a generalului e motivată de ticluirea marelui plan de izbăvire.

Ca mai mereu în istorie, lucrurile erau mult mai simple. Generalull reuşise, cu perseverenţă şi strădanie, să atingă un nivel rezonabil de matoleală şi nu avea de gând să renunţe la asta. Motiv pentru care continua alimentarea fiziologiei proprii cu lichid rubiniu. Vinul de Chios se isprăvise. La fel şi cel de Samos. Acum trecuse la poşircă ordinară, dar poşirca asta se dovedea a fi mai eficientă, din punct de vedere matolistic, decât vinurile cele scumpe.

– Hai, fă-le iar! ‘te-n cur! Tot te prind eu, te ghicesc eu!

– Pune banu!

– Nu mai am, bă. Mi i-ai luat pe toţi. Lanţu’ mi l-ai luat. Pocalu’ nu ţi-l dau. Dacă ţi-l dau, eu din ce beau? Adică po’ să beau din carafă. Na pocalu’.

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.

Avramis se concentră. Tuşi. Băşi râgâi. Apoi plezni cu mâna peste discul din mijloc. Ghinion. Discul negru era în marginea dreaptă.

– Ptiu! Fir-ar mă-ta a dracu’! Eşti mai ceva ca Anastase. Fă-le!

– Păi, pă ce? Că nu mai ai nimic? întrebă plictisit junele valah.

– Cum nu? Coroana, ţoalele. Fă-le că te rup!

***

Secretarul intră încet, cu grijă, în dormitorul papei. Vestea despre căderea Constantinopolului, ştia, avea să-i aducă mare mâhnirea sanctităţii sale. Sfântul părinte se afla la fereastră, privind spre stele. Mâna sa se odihnea după umerii tânărului său paj. Papa Nicholas V lăsă mâna să coboare pe talia pajului. Apoi mai jos. Şi şopti, spre marea stânjeneală şi gelozie a secretarului său:

– Te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

***

Mahomed păşea pe străzile cetăţii. Sânge, scrum şi ruină îl întâmpinau pretutindeni. Îl ţinea de mână pe noul său protejat. Un tânăr grec, dintre cei luaţi prizonieri. Câţiva paşi mai în spate, ucenicul lui Orban, Sarkozy, privea indiferent, frământându-şi mintea cu ideea vieţii extraterestre.

Vestea morţii împăratului Constantin îl mâniase pe Mahomed, care şi-ar fi dorit să primească închinarea din partea basileului sau măcar a unui membru al familiei imperiale. Şi-ar fi dorit să aibă o conversaţie plăcută, la un pahar de vin, cu unul din nobilii bizantini.

Prin nu se ştie ce minune, într-un capăt al străzii, un palat părea să fi rămas neatins de prăduire şi foc. Sultanul se îndreptă într-acolo. Urcă degrabă scările. Palatul era pustiu. De undeva de la etaj doar se auzeau înjurături. Urcă, însoţit de întreaga suită. Când deschise uşa odăii generalului Avramis, căci despre palatul acestuia era vorba, încremeni.

La masă, o stârpitură tuciurie şi un bătrân nebun, în pielea goală. Tuciuriul era încotoşmănat cu haine scumpe şi mai multe mantii, puse una peste alta. Pe creştet îi stătea, într-o rână, o coroană de aur, bătută cu pietre scumpe, iar la gât îi atârnau mulţime de lanţuri de aur. Mâinile abia i se mai vedeau de sub aurul brăţărilor şi inelelor. În faţa acestuia, bătrânul cu păr alb şi barbă cernită zbiera, gol puşcă, zbiera cât îl ţineau bojocii:

– Fă-le, futu-ţi morţii mă-tii ! Încă una, pe datorie!

Mahomed făcu semn uneia dintre străjile sale:

– Luaţi-l pe bătrânul cerşetor!

Iar gărzile îl îndepăratară degrabă pe bătrânul Avramis. Privindu-l mai atent pe tuciuriul care rânjea ca prostul în faţa sa, Mahomed decise că acesta are un anume farmec, în ciuda dinţilor stricaţi. Se apropie de el şi-l mângâie pe obraji. Îi şopti:

– Cum te cheamă dragă?

– Stelică!

– Stelică, spune-mi… te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

Stelică rămase o clipă pe gânduri. Apoi răcni:

– Io nu mă fut în cur!

– Vai, dragă. Ce cuvinte! – zâmbi sultanul. Mai vedem. Să bem un pahar de vin.

– Păi Coranul nu interzice alcoolul? mârâi cel al cărui nume tocmai am aflat că era Stelică.

– Ba da. – răspunse sec Mahomed. De aia nu bem în moschee. Ia,zi. Te-ai gândit la viaţa extraterestră sau nu?

Stelică îşi mai luă un răgaz de gândire, apoi spuse simplu şi hotărât:

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.

18 Comments

Filed under carti citite de altii

Şi la răsărit nasc oameni

Am avut şansa de a intra în posesia unei lucrări remarcabile a lui Umberto Eco, o pseudo-istorie împărţită în două volume: Istoria frumuseţii şi Istoria urâtului. Cele două tomuri apar la editura Rao, într-o ţinută grafică absolut impecabilă. Vi le recomand, în ciuda preţului piperat.

Cartea lui Eco ( deşi împărţită în cele două volume, cred că putem vorbi despre o singură carte) merită o sumă de superlative, pe care nu am să le rostesc, totuşi. Arhitectura cărţii este de-a dreptul monumentală; ilustraţia, prin operele alese, este impresionantă; comentariul lui Eco pertinent, discret şi impecabil articulat; citatele alese cu grijă şi perfect organizate. În ansamblu cartea reuşeşte ceea ce îşi propune: să se constituie într-un compendiu informal de estetică. Simplul gest al răsfoirii unuia dintre cele două volume îţi oferă o trăire aparte, o încântare care merită încercată.

Există, totuşi, o lipsă majoră. Care devine evidentă de la primele pagini şi de-a dreptul supărătoare pe parcurs: cartea suferă de euro-centrism. Deşi în intenţie îşi propune o scrutare a valorilor universale, o cercetare a frumosului dintr-o perspectivă universală, Eco eşuează într-un occidento- centrism ( îngăduiţi-mi formularea) absolut supărător. Ca român, fireşte, socotesc că, de exemplu, Voroneţul nu avea cum fi omis, în niciunul dintre volume. Că Brâncuşi era un popas obligatoriu. Aici mi se poate reproşa un anume naţionalism cultural, inevitabil. Acceptând reproşul, critica rămâne valabilă. Pentru că  lucrarea lui Eco ignoră toate culturile din răsăritul Europei, fie ea rusă, română, sârbă, polonă sau maghiară. Culturile orientale sunt inexistente. Japonia, China, India, cultura arabă – ca să dau doar nişte mari exemple- sunt cu desăvârşire ignorate. America latină şi Africa nu există, în lucrarea lui Eco. Iar toate aceste lipsuri se văd şi se simt. Şi sunt supărătoare. Nu anulează nicicum interesul pentru carte, odată ce înţelegi că e vorba de o istorie a frumuseţii, respectiv a urâtului, dintr-o perspectivă occidentală, catolică – mai ales- şi protestantă.

Mă întreb, dacă ne-ar fi îngăduit, ce adaosuri am aduce cărţii lui Eco? Mă gândesc chiar să dedic o pagină aparte acestei întrebări, aici pe blog. Ce anume am pune acolo, din arta plastică şi monumentală naţională, din literatura noastră? Dar din cea a lumii? La ce ne-am opri din cultura Africii, Asiei sau Americii latine? Ori a Europei răsăritene.

21 Comments

Filed under carti citite de altii

Rostul pseudonimului

Spunea Caragiale: “Ştii să scrii? Eşti literat! Ştii să citeşti? Eşti critic!”

Există oameni cumsecade, absolut onorabili, respectaţi în comunitate, buni colegi, taţi de familie şi pietoni, care ţin neapărat să pună la încercare toate acestea şi să se manifeste “artistic”. De-un paregzamplu, literar. Şi dacă ei vor să se facă astfel cunoscuţi, de ce să nu-i ajutăm olecuţă?

Am privilegiul de a mă afla în posesia unuia din exemplarele tirajului redus al operei lui Puşchin. Puşchin Traşcă. Din Urziceni. Am ezitat ceva vreme înainte de a pomeni despre asta. Omul e pensionar, dacă am înţeles bine, fost militar, aviator. Şi foarte probabil, ca mai sus, e un om cumsecade, un tată de familie admirabil şi un pieton disciplinat. Dar îl încearcă ambiţiile literare. Mai exact, omul se suspectează – pe nedrept, aş spune- de umor. Şi se manifestă ca atare. Ori, dacă domnul Traşcă se socoteşte scriitor şi umorist, putem presupune că e dispus să se întâlnească şi cu puţină critică a caracudei.

Nu vreau să fiu răutăcios. Aşa că am să vă las să admiraţi singuri coperta opului. Şi să vă bucuraţi în tihnă de două texte ale maestrului Puşchin. Traşcă. Veţi remarca sobrietatea textului, adorabil complementată de o punctuaţie mai mult decât îndrăzneaţă. Îmi iau libertatea de a spune că Puşchin Traşcă este, indiscutabil, cel mai mare stilist al punctelor de suspensie pe care l-a avut literatura română.  Arhitectura somptuoasă a frazei este minunat subliniată de generoasa răspândire a punctelor de suspensie, după o regulă pe care încă mă străduiesc să o descifrez.

Aşa că, fără altă ceremonie, vi-l prezint pe Puşchin. Puşchin Traşcă. A, da. Încă ceva. Trebuie să argumentez titlul articolului. Pseudonimul, ce rost are pseudonimul. Păi, utilitatea pseudonimului devine evidentă, de exemplu, când te cheamă Puşchin Traşcă. Am zis!

30 Comments

Filed under cacatul in arta, carti citite de altii

Istoria repovestită: Hanibal

Mânca pepene, scuipând seminţele pe jos. În cortul său, generalul mânca pepene.  Căpeteniile strânse în jurul său, la sfat, aşteptau răbdătoare ca fiul lui Hamilcar Barca să îşi rezolve pofta de dulce şi rece. Iar Hanibal molfăia la pepene, lăsând zeama dulce şi lipicioasă să i se scurgă pe bărbie şi de acolo, pe gât, la vale. Din când în când le făcea cu ochiul.

Când a biruit şi ultima felie a râgâit scurt, apoi s-a ridicat şi, bătându-se pe burdihanul care se rotunjise binişor, a explicat:

– Mă ‘c să mă piş, că m-am umflat de la ăsta!

Şi a ieşit. De fapt n-a ieşit. S-a proptit în uşa cortului, s-a crăcănat şi, cu o mână în şold, iar cu cealaltă ţinându-şi furtunul, a pornit la deşertarea prea-plinului.  Şi susura, şi curgea, şi nu se mai oprea. Lucru ştiut, un pişat fără băşină n-are niciun farmec. Ori generalul ştia să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar şipotul curgea fără încetare.

– Ce? Te-am stropit? Păi, dă-te naibii mai încolo! îl auziră cei dinăuntru chicotind spre unul din soldaţii aflaţi de gardă la intrarea în cort. Iar îndemnul şi-l însoţi cu încă un pârţ tactic.

Într-un târziu rinichii săi cu geniu strategic se declarară satisfăcuţi, aşa că, după necesara scuturare, se putu întoarce între căpeteniile sale.

– Băi băieţi, io m-am gândit.

– Serios? Maharbaal n-avea niciun chef să-şi disimuleze sarcasmul.

– Da, bă. M-am gândit eu bine şi ‘ţi atenţi acilea: bă, în Iberia am rezolvat-o, acu’ zic io s-o luăm spre Roma.

Căpitanii lui Hanibal se priveau unii pe alţii surprinşi, vociferând, mormăind cu nemulţumire. Aderbaal vru să se asigure:

– Şefu’… Roma- Roma?

– Roma- Roma, dom’le! Hă? Ce ziceţi?

Nu ziceau nimic.

– Bun. Dacă toată lumea e de acord, atunci e stabilit. Pornim spre ăia.

Mormăitul cvasi-general nu părea să-l deranjeze pe Hanibal. Doar bătrânul Kanmi nu avea nimic de comentat. Moţăia. Generalul îşi urmă expunerea gândirii strategice:

– Şi m-am gândit io … băi, şi mi-a venit o idee. O luăm pin munţi, dom’le.

– Pin munţi? întrebară toţi într-un glas. Toţi, cu excepţia lui Kanmi.

– Io aşa zic. Le facem o surpriză la băieţii ăia. O luăm uşurel pi colea, p’ormă pin munţi şi ţup piste ei la Roma.

– Hanibal! rosti cu voce tunătoare Yaroah. Munţii aceia sunt de netrecut…

– Ete, na!

– … nimeni nu a trecut vreodată dincolo de zidul lor…

– Las’ că trecem noi. Uşurel pi potecuţă…

– Nici oamenii, nici animalele noastre nu pot face faţă unei asemenea expediţii!

– Iespediţie? Ce-i aia?

– Iarna e aproape! Frigul, zăpada şi lipsurile vor face ca…

– Ne punem  gluga la geacă şi ne descurcăm. Hai, bă, nu fi cârcotaş. M-am gândit eu la toate. Dac’ o luăm uşurel pin munţi, picăm piste ăia când nici nu se-aşteaptă. Le tragem o surpriză, ‘tu-i în fleancă de golani. Îi luăm nepregătiţi.

Kanmi, care tocmai îşi isprăvise somnul de frumuseţe, îşi drese vocea. Cu toţii preţuiau opinia bătrânului general.

– Planul lui Hanibal e cutezător, nemaiauzit şi plin de riscuri.

– Îhî! confirmară toţi căpitanii.

– Dar tocmai de asta e genial. Dacă îi va izbuti… şi peste mii de ani se va vorbi despre geniul său militar şi vitejia armatelor Cartaginei.

– Hai, dom’le! se dezumflă Aderbaal.

– Precum vă zic! O să facă ăia filme despre el…

– Ce-s alea? în mod evident Aderbaal era un ignorant.

– … o să aibă pagină pe wikipedia. Mişto idee. De ce nu!

– Mulţumesc, Kinmi! Hanibal îl bătu pe umăr, cu recunoştinţă, pe bătrânul său general. Tu vei sta la dreapta mea.

– A, nu, şefu’! se grăbi Kinmi să-l contrazică. Nu, că io nu merg. La reumatismu’ meu… nu-mi trebuie mie dârdâială prin munţi.

– Mă rog, gestu’ contează. Băi, deci e hotărât. O luăm pi la munte. În felul ăsta vicleanul şi iscusitul meu plan genial…

– Ei, na – mormăiră ceilalţi.

– Ofticaţilor! Deci vicleanul şi genialul meu plan iscusit… cum era? Deci planul meu o să-i ia prin surprindere pe ăia. Asta dacă nu se trezeşte vreunu’ să mănânce rahat pă pagina lui dă feisbuc.

– Ce-i aia? îşi vădi Aderbaal , încă o dată, ignoranţa.

– Ai dreptate, că nu s-a inventat. Încă ceva. Aderbaale!

– Prezent!

– Fii atent aici, frezatule… Bă, tu când te tunzi?

– Acu’ ce-ai? N-ai loc de chica mea?

– Nu’, dom’le, că io-s tolerant, da’ … mă rog. Eşti rocker, hă? Deci, Aderbaale, tu te ocupi de aprovizionare, da?

– Mă ocup!

– Bă! Să faci rost de oţet. Mult oţet. Foarte mult oţet, bă!

– La ce dracu’ îţi trebuie, şefu’, oţet pi munte? Păi, ce? Mergem acolo să punem castraveciori?

– Nu v-am zis că am un plan viclean şi alea-alea? Nu, bă, oţetu’ trebe ca să spargem peatra. Las’ că vezi tu. Gata! S-a stabilit. Acu’ mergeţi şi voi să vă îmbătaţi, să futeţi… sau ce v-o mai veni, că mâine pornim.

– Prin munţi? voi să se asigure Yaroah.

– Pin munţi, dom’le! Gata! Hai, la distracţie, că de mâine vă bag în cantonament.

Se ridicară cu toţii. Chipurile lor vădeau expresii îngrijorate. Aderbaal era deja preocupat, încercând să-şi dea seama de unde va face rost, într-un timp atât de scurt, de cantităţile necesare de oţet.

– Aderbaale! îl opri Hanibal, pe când Aderbaal tocmai se pregătea să iasă din cort.

– Da, generale!

– Băi, poate te tunzi , totuşi!

– Hai, şefu’, zău…

– Ziceam şi eu , bă.

– Hanibal, am să te întreb şi eu ceva.

– Ia zi, mă.

– Dacă planul tău funcţionează şi reuşim să-i surprindem pe romani, vreau să-mi promiţi că după ce cucerim Roma…

– Ce să faceeem?

Aderbaal a rămas năuc. Nu înţelegea întrebarea.

– Să cucerim Roma, cum ce să facem?

– Să cucerim Roma? se miră Hanibal cântându-şi întrebarea. Nu, dom’le. Nu cucerim nimic.

– Nu?

– Nu!

– Păi, atunci de ce mergem acolo? De ce ne chinuim prin munţi? Ce rost are să-i luăm prin surprindere?

– Să-i scoatem din sărite! Hehehe.

14 Comments

Filed under carti citite de altii

O recomandare

Azi sunt extrem de prins. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii aiurea, că încă nu m-au luat ăştia. Da’ sunt prins cu nişte chestii interesante despre care am să vă povestesc apoi pe îndelete.

Vă recoman, în lipsa cotidienelor mormăieli de Mordechai, un site fain, grijit de poetul Dan Mircea Cipariu. “Agenţia de carte” e un loc unde nu o să vă plictisiţi. Ba zic eu o să vă bucuraţi să mai ieşiţi din fetidul discuţiilor despre politica românească şi să descoperiţi un colţişor de net făcut pentru bucuria neuronilor cu viciul culturii.

Mai trebuie să vă dau link-ul, nu? E aici. Şi vorbim mai târziu, că avem despre ce.

Leave a comment

Filed under carti citite de altii, Rabbi zice