Category Archives: Economie si gheseft

Care Nobel? Care economie?

În opinia mea premiul Nobel pentru economie nu ar mai trebui acordat multă vreme de acum. Anul ăsta, totuşi, l-au câştigat… doi americani. Nu e banc. Alvin E. Roth şi Lloyd S. Shapley au primit anul acesta premiul pentru “teoria alocărilor stabile şi practica designului de piaţă”.  Dan Diaconescu l-a ratat la mustaţă.

Leave a comment

Filed under Economie si gheseft

Oltchim – economie şi ţigănie

“Privatizarea” Oltchim s-a transformat într-o ţigănie fără pereche. Mă întreb dacă cei din USL ori din Guvernul Ponta realizează că ceea ce se întâmpla acum cu Oltchimul poate fi ştreangul petrecut peste gingaşul gâtlej al USL. Tot ceea ce se întâmplă în legătură cu puternicul combinat vâlcean e suspect sau discutabil. Ceea ce se întâmpla acum în jurul procesului de aşa zisă privatizare e legat nu doar de decizia economică, dar are tot mai serioase implicaţii politice, iar circul media din jurul acestei poveşti adaugă şi o doză consistentă de grotesc întregii istorii.

De ce s-a luat acum decizia de privatizare? De ce privatizarea – dacă insistăm să o numim în felul ăsta- trebuie făcută în grabă, aproape în bătaie de joc? Este decizia de privatizare o decizie a yoghinilor de la Palatul Victoria, venită după o adâncă meditaţie şi oportună iluminare? Deloc! Decizia s-a luat altundeva, din alte considerente ( altele decât interesele întreprinderii sau economiei româneşti) şi a fost comunicată în plic şi autorităţilor române. Sau poate nu în plic, ci pe butonul 3 de la telefon.

Atunci când a fost vorba de băncile străine care îşi fac de cap în România,  ne-am împrumutat rapid de 20 de miliarde cu care i-am cadorisit pe sărmanii bancheri, să nu cumva să ajungă să trăiască din bugetul de protocol, ca MRU. Atunci când am decis să le facem cadou celor de la Ford uzina de automobile de la Craiova, tot aşa, am băgat adânc mâna în buzunar ca să plătim mai întâi oalele sparte lăsate de investitorii foarte strategici şi seducător de faliţi de la Daewoo. Acum, când este vorba de o întreprindere extrem de importantă pentru beteaga economie românească, ne grăbim să o privatizăm de mântuială, la preţ de ţigări de controbandă, într-un proces în care singurul ofertant oarecum serios este principalul competitor al Oltchim, care nu şi-a ascuns nicio clipă intenţia de a închide cea mai mare parte a combinatului, pentru a scăpă de o nedorită concurenţă.

În toată discuţia despre Oltchim, din ultimele zile, nu am auzit vorbindu-se despre DNA şi necesara dare cu subsemnatul, cu care conducerea de până acum a Oltchim este datoare. E minunat aşa, respectă reţeta românească de privatizare: falimentăm societatea şi pe urmă o vindem pe trei ţuici şi o merdenea, unuia care abia aşteaptă să o închidă. Că aşa s-a primit sarcină.

De ce nu am ales o soluţie mult mai raţională ( între timp se pare că există un câştigător al licitaţiei!): amânarea privatizării pentru un moment când compania se va fi pus pe picioare şi trecerea sub management privat, până atunci. Se putea organiza o competiţie pentru alegerea unui manager privat, într-o procedură organizată în linişte, fără grabă. Iar statul putea, până atunci, ajuta şi o companie românească, nu doar “strategicii investitori străini”.

Oricât aş vrea, nu am cum ocoli ţigănia adăugată subiectului de prezenţă infecţiei numită Dan Diaconescu. După ce şi-a transformat “televiziune” pedofililor, violatorilor şi maneliştilor în cort pentru pseudo-partidul său, acum “domnu’ Dan” îşi mută ţigănia şi aici. Pentru că vrea, pentru că poate, pentru că nimeni nu vrea să-i dea una peste bot, pentru că i se permite. În felul ăsta mai face domnu’ Dan rost de puţină vizibilitate pentru partidul avorturilor spontane. În România aşa ceva este, iată, perfect posibil.

În câteva minute urmează să aflăm cine va fi câştigătorul licitaţiei, cel care va prelua acţiunile deţinute de statul român. Nu am nici cea mai mică îndoială că PCC, compania germano-poloneză care reprezintă principalul competitor al Oltchim şi care îşi propune să închidă combinatul, va fi câştigătoarea licitaţiei. Pentru că asta era tema. Dacă aşa vor sta lucrurile, Ponta şi USL-ul tocmai şi-au tras scăunelul de sub picioare. Sau avem situaţia şi mai spectaculoasă, în care Diaconescu câştigă licitaţia, pentru că el e cu poporul şi cu ciudaţi si neidentificaţi investitori în spate – iar el declară asta fără sfială. O mizerie.

P.S. Ne vedem diseară, de la 18:45, la Antena 3, în emisiunea Danei Grecu.

UPDATE: Dan Diaconescu a câştigat licitaţia. Elodia e investitor din umbre şi domnu’ Florin inginer şef. Gata. Stingem lumina.

 

Leave a comment

Filed under Economie si gheseft

Coreenii şi grădina zoologică

Am cunoscut cândva un năuc care se hotărâse să îşi deschidă propria grădină zoologică. Om simplu, cuminte, de la ţară, s-a lăsat apucat de ţacăneala asta după ce, naiba ştie cum, s-a trezit cu un pui de căprioară. Mai ştia el pe cineva care avea doi pui de urs aşa că baza exista. Nu pricepea el de ce-i spune grădină, că grădina e pentru plante, iar zoo e pentru dobitoace, dar după o minimă documentare s-a lămurit : săracele dobitoace stau în cuşti ca petuniile în glastre! În spatele casei avea o bucată de pământ, nu cine ştie ce, cu care încă nu se hotărăse ce să facă, aşa că a început să întindă pe acolo pari, plasă de sârmă, bucăţi de fier-beton, cam tot ce i se lipise de mână, încropind tot felul de îngrădituri în care să se întâmple minunăţia de grădină zoologică. După aia a înghesuit acolo toate orătăniile din curte: găini, gâşte, porcii, căţeaua, câteva curci, câţiva iepuri, başca puii de urs şi puiul de căprioară. Cât au fost ursuleţii mici, mai veneau prichindeii din vecini să se joace cu ei. Pe urmă ăia au crescut şi a trebuit să vorbească la ocolul silvic, să le dea drumul.

Din toată întreprinderea asta nu s-a ales cu niciun pol. Ba a prăpădit şi bruma de parale pe care vai de capul lui cum le agonisise. Se luase în serios. Atârnase de garduri plăcuţe pe care scrisese el, tălâmb, cu vopsea, mici dizertaţii despre orătâniile de acolo. Eventualii vizitatori – care au rămas mereu eventuali şi niciodată vizitatori – ar fi putut afla că: “Gâsca- este prietenu omului. Dă ouă şi francezi (sic!) fac din ficatul ei delicatesă”. A ţinut-o aşa o vreme. Nu câştiga nimic, dar îşi făcea o dambla. Pe urmă au venit de la inspecţia veterinară, de la primărie… dar de unde n-au venit! Şi l-au pus să dărâme şandramaua. A mutat porcii (Porc- Prietenu omului. Are carne bună şi este tradiţional obiceiurilor de crăciun) la locul lor în cocină, găinile în coteţ. Pe scurt, a închis “Grădina zouă Murgilă şi fii” (sic!). De atunci se vaită cui stă să-l asculte că statul l-a falimentat.

Azi aud o declaraţie a preşedintelui dez-suspendat al României, socru mic şi marinar de informaţii, Traian Băsescu:

Avem multe intenţii ale companiilor din Republica Coreea de a dezvolta afaceri în România. Din păcate, mare parte din ele nu se materializează datorită birocraţiei de la noi de acasă şi a lipsei de capacitate a instituţiilor româneşti de a-şi asuma responsabilităţi

De când i-a fost retrocedat imobilul din Cotroceni, Băsescu abia acum cuvântează pentru prima dată (în urechea naţiei, că ce-o fi ţâpurit el la nuntă nu se pune!). Şi prima chestie pe care se simte dator să o scoată pe orificiu e legată de… firmele sud-coreene. A, da. Tot azi s-a întâlnit şi cu oamenii ăia de la Exxon. Ce naiba mai e de zis? Urmează ofensiva pe Roşia Montană şi achiziţia de avioane americane second-hand, că doar nişte cretini şi-au imaginat că ăia l-au mângâiat pe creştet de dragul lui.

Deci, întors la Cotroceni, omul are urgenţe: firmele coreene, Exxon. Firmele româneşti, românii… ducă-se la toţi dracii! Firmele coreene, bre! Cu care avem experienţe groase: facilităţi şi pomeni la greu din partea statului român şi pa-pa din partea lor. E de neuitat experienţa cu DAEWOO la Craiova, care a primit facilităţi cum nicio companie nu a mai primit vreodată. Pe urmă, până să apuce statul român să ia vreun franc de la ăia, DAEWOO a dat faliment, aşa că statul român a mai băgat o dată mâna în puşculiţă ( în mandatul lui Băsescu!) să “răscumpere” falita fabrică de la Craiova la un preţ astronomic, pe care nu l-a obţinut din vânzarea marilor sale companii profitabile. Şi după ce a răscumpărat fabrica falită, pe bani mulţi, le-a făcut-o cadou americanilor de la Ford.

Poate există şi români care ar vrea să investească în România. Sau măcar să îşi deschidă o pârlită de afacere. L-aţi auzit pe omu’ pomenind vreodată despre asta? Canci! De fapt… ce naiba mai produc românii? Ce produc mari capitalişti din jurul lui Băsescu? Cocoş, Căşuneanu sau cine naiba vreţi! Ce produc marii capitalişti? Nimic. Toţi au devenit pricopsiţi căpuşând statul. Asta e reţeta capitalismului românesc. Nu produci nimic, nu exporţi nimic. Întreprinderi de tăiat facturi şi încasat comisioane!  Pentru că doar ăştia au voie să existe, să supravieţuiască în România. Restul e pentru coreeni, americani, franţuji. Are grijă omu’, că acum e din nou pe felie.

Leave a comment

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft, Rabbi zice

Bomba P.R. cu fragmentaţie

foto: Dan Marinescu

În săptămâna care tocmai s-a încheiat am fost pus în deloc confortabila situaţie de a mă confrunta ( o dată în plus!) cu propria-mi ignoranţă. De prin toate văgăunile internetului, pe toate toboganele presei, de pretutindeni se prăvăleau peste mine veşti despre Lady Gaga. Televiziunile, presa scrisă, populaţia internetului, taximetrişti, casieriţe la supermarket, dudui gureşe, cetăţeni preocupaţi, precupeţe în deficit, sufleuri aflaţi în relache, trompetişti amatori, consumatori de alviţă, şoferi blocaţi în trafic, cârnăţari melancolici, astrologi oneşti, curve metafizice, colecţionari de paltoane, olimpici fără burse, fotografi de pepeni, ceferişti anxioşi, analişti de lactate, dentişti apolitici, ingineri de creioane, practicanţi de obezitate, moderatori de bere la halbă, proiectanţi de ceaune, june ambetate, ospătăriţe evlavioase, cleptomani filantropi, absolut toţi aveau să-mi comunice aceeaşi ştire: Lady Gaga există! Iar importanta ei existenţă se întâmplă acum în ţara cu doi preşedinţi!

Inutil să vă mai spun că, spre ruşinea mea, habar nu aveam cine este Lady Gaga. Un P.R. agresiv se străduia din răsputeri să îmi corijeze acest cusur. Aţi observat că P.R.-ul este mereu agresiv? Subtilitatea, aluzia subţire, informaţia sugerată, apropos-ul lejer, enunţul discret, comunicarea blândă nu au ce căuta în P.R.  . Aici nu există decât un singur sinonim al eficienţei: agresivitatea. Un P.R. care nu e iritant de agresiv se cheamă că nu e eficient. Marketingul asemenea.  Disciplinele astea au fost născocite pentru a organiza/ sistematiza/ executa comuna practică a îndesării pe gât.

Deşi sunt altfel alcătuit, nu pot contesta importanţa pe care marketingul şi P.R.-ul le pot avea. Nu reuşesc să mă desprind de învechita, perimata, de-a dreptul tâmpita idee că un text se recomandă prin calitatea lui, nu prin numărul de trompete care îl promovează. Tot la fel un blog, o gazetă, o carte, un cântec sau mai sintetic spus: un produs, un serviciu, un eveniment sau o persoană. Ceea ce cândva era socotit deşănţată laudă de sine şi stârnea mai mult sau mai puţin discrete bateri ale obrazului, azi e P.R. în toată legea şi e nu doar perfect acceptabil, ci de-a dreptul lăudabil. Calitatea produsului, evenimentului etc. devine secundară pentru că un marketing lipsit de scrupule, un P.R. agresiv pot băga pe gât camioane cu frigidere oricărui eschimos. Am prieteni, cunoscuţi, care au dezvoltat abilităţi uimitoare în această privinţă. În ce mă priveşte, rămân prizonierul învechitelor şi ineficientelor mele convingeri.

Cu cât goarnele de public relations se străduiau să îmi atragă atenţia asupra existenţei fiinţei care se prezintă simultan drept lady şi gaga, cu atât mai abitir eram decis să mă feresc de orice căutare pe Google, wiki şi alte alea,  pentru cuviincioasă şi necesară informare. Cu cât mai agresiv (deci eficient) P.R.-ul, cu atât mai fermă încăpăţânarea mea ( deci canci eficienţă!). Mi se împingeau în retină, îmi erau îndesate pe gât informaţii esenţiale: leidigaga respiră, leidigaga linge o îngheţată, leidigaga a tuşit, leidigaga merge etc. etc. etc. etc. Toate aceste colosale evenimente erau, evident, bubuite din “breaking news”.

Cunosc oameni care au, în câteva instituţii de cultură, rolul de a satisface, în condiţii decente, nevoia de public relations a acelor instituţii. Şi reuşesc să o facă admirabil. Fără tămbălău, fără excese, cu subtilitate, în mod creativ şi inteligent, tratându-şi “consumatorul” ca pe un partener care trebuie informat, nu agasat, scos din pepeni, sufocat. Nici nu s-ar putea altfel. Îmi imaginez că inadecvarea ar fi evidentă pentru oricine dacă un concert de pian, cu muzica lui Satie ( să zicem), la Ateneu, ar fi promovat cu “Dacia” papuc, în urlet de megafon pe străzile târgului.  Asta e o modalitate de abordare. Cealaltă e când te adresezi ( sau îţi imaginezi că te adresezi) unui altfel de public. Când comunicarea ta îi vizează pe ghiolbani orice idee de discreţie e un handicap, care trebuie, din start, depăşit.

Când publicul pe care îl vizezi e alcătuit din ciobani, mitocani şi ghiogari sau când tu astfel vrei să vezi publicul căruia te adresezi, atunci subtilitatea te încurcă. Nu mai vorbeşti, ci zbieri! Scoţi viorile şi mai bagi nişte tobe! Nu-ţi mai saluţi publicul, nu mai pierzi timpul cu ceremonii sau reverenţe; îl iei pe mitocan de gât şi îi îndeşi până în ficaţi ce ai tu de vândut. Şi pe urmă îi dai un şut în cur şi-i aminteşti că dacă nu consumă îndeajuns o să-l iei iar în primire. O ţii aşa până ai ajuns masa critică, până ai adunat cantitatea satisfăcătoare ( vax! de fapt nu e niciodată de ajuns!) de moftangi pe care i-ai îndopat, cărora le-ai îndesat în guşă tot ce aveai tu de livrat, iar acum şeptelul stă letargic, apatic, privindu-te cu ochi de bovine şi aşteptând să-i spui ce să facă mai departe.

Aş putea deschide o acoladă pentru a introduce în discuţie felul în care funcţionează maşinăria asta în politică. E inutil, suficient să priviţi partidul lui Dan Diaconescu şi aflaţi tot ce e de aflat.

Trăim într-o epocă pe care aş socoti-o aglomerată. Nu ştiu dacă e cea mai prosperă epocă din istoria omenirii, aşa cum par mulţi să sugereze. Nu sunt pe deplin convins că progresul tehnologic pe care îl consumăm, fără prea mare discernămân,t e chiar tot ceea ce ne-am putea dori. Pe scurt, dacă e să descriu epoca pe care o trăim, acesta e cuvântul care mi se pare cel mai potrivit: aglomerată. Pentru că suntem mulţi, pentru că se întâmplă multe, pentru că se produc multe. Copleşitoarea prăvălire de informaţii ( importante sau nu), în care suntem prinşi, nu ne mai dă răgaz pentru discernământ, filtrare, asimilare. Suntem bombardaţi neîncetat cu adevărate arsenale de informaţii pe care nu mai reuşim să le procesăm, să le stocăm. Am devenit pur şi simplu corpuri de care tirul de informaţii se ciocneşte şi atât. E greu, în toată nebunia asta, să mai alegem ceea ce ne trebuie, să optăm, să selectăm. Riscăm să murim sufocaţi, îndopaţi cu oceane de informaţii inutile. Rolul P.R. -ului, în aceste condiţii, ar trebui să fie esenţial. Ar trebui să facă, alături de marketing, cu instrumentele specializate de care dispun, ceea ce noi nu mai putem face. Să aleagă pentru noi ( există algoritmi demografici sofisticaţi, maşinării de identificat, localizat, etichetat etc.) şi să ne informeze, creativ, seducător, despre toate acele lucruri de care ne-am putea bucura. Lucru care nu se prea întâmplă. Raportul cost-beneficii trebuie să fie optim! Şi atunci e mult mai eficient să arunci bomba cu P.R., chiar dacă schijele vor produce enorme “pierderi colaterale”. Şi bombele cad într-una, fără contenire, astfel că nu mai auzim nimic, doar un bubuit continuu, care acoperă orice alt sunet.

Şi ca să închei acest lung şi plicticos articol de week end, am să vă mărturisesc: m-a lovit un şrapnel din bomba Lady Gaga, dar am scăpat cu bine. Tot nu ştiu cine e duduia.

P.S. Să nu uit să-mi promovez acest articol pe twitter

Leave a comment

Filed under Consum deci exist, Economie si gheseft, Rabbi zice

BRIC

BRIC a devenit un termen de referinţă pentru noile evoluţii din economia globală. Tot mai frecvent este invocată sintagma “ţările membre BRIC”, cu sau fără justeţe. Instituţional, BRIC nu există, chiar dacă au existat anumiţi paşi în această direcţie, mai ales din partea Rusiei. O astfel de construcţie instituţională ar fi şi dificil de realizat, atât din cauza  distribuţiei geografice, dar şi pentru că cele patru state reprezintă sisteme politice diferite, greu de pus de acord.  Au existat, totuşi, mai multe reuniuni ale grupului, la Ekaterinburg, Brasilia sau Sanya, fără rezultate notabile. Pe scurt, acronimul desemnează Brazilia, Rusia, India şi China, iar alăturarea lor se datorează nivelului de dezvoltare economică perfect comparabil.

BRIC înseamnă împreună aproape jumătate din populaţia planetei, iar economiile lor, însumate înseamnă un PIB de circa 16.000 de miliarde USD, conform estimărilor pentru 2011 ( Brazilia -2493; Rusia -1850; India -1676; China 11.440 – cu menţiunea că datorită cursului de schimb controlat, calculul, în privinţa Chinei, poate suporta variaţii, de la o estimare la alta). Rata de creştere economică (estimată pentru 2011) în cele patru state este după cum urmează: Brazilia- 2,7% (în scădere, faţă de 7,5% în 2010), Rusia-4,3%, India- 7,2%, China -9,2%.  Doar cifrele acestea şi sunt suficiente pentru a explica de ce BRIC a devenit un termen de referinţă.

Au existat şi continuă să existe discuţii despre extinderea acestui grup de referinţă pentru a include şi alte state, ca: Turcia, Mexic, Indonezia, Nigeria sau Africa de Sud. S-a vorbit şi despre includerea Coreei de Sus, dar acest stat este atât, politic cât şi economic, mai apropiat de ceea ce deja se numeşte “grupul tradiţional al statelor dezvoltate”.

De ce a fost nevoie de “inventarea” acestui grup, atunci când existau deja suficiente forme instituţionale de reunire a statelor cu economii dezvoltate? Ce face diferenţa dintre grupul alcătuit din SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia, Germania etc. şi BRIC? În primul rând diferenţele sunt de ordin politic. Cu excepţia Japoniei, “grupul tradiţional” ( dacă îmi e permisă adoptarea sintagmei) reprezintă un grup de state care împărtăşesc viziuni politice oarecum similare, ba mai mult, toate sunt membre NATO. Sau, după cum remarcă cei mulţi comentatori, împărtăşesc viziunea politică şi economică a SUA.

Grupul condus de SUA reprezintă un sistem în care dezvoltarea economică este bazată pe tehnologie şi influenţă politică. Influenţa politică este folosită atât pentru câştigarea pieţelor cât şi pentru dobândirea accesului la resurse. De cealaltă parte, grupul ţărilor BRIC încearcă drumul invers, folosirea forţei economice, generate mai ales de valorificare resurselor proprii, pentru creşterea şi consolidarea influenţei politice.

Statele cele mai avansate tehnologic din BRIC, Rusia şi China, nu pot concura cu grupul condus de SUA, încă. Rusia, totuşi, spre deosebire de China, are resurse proprii imense, care îi permit o creştere stabilă pe termen mediu. China începe să resimtă tot mai acut lipsa resurselor, într-un context în care la nivel global bătălia pentru accesul la resurse capătă accente dramatice. Acesta este şi motivul pentru care China devine o prezenţă tot mai importantă în Africa, dincolo de deja copleşitoarea prezenţă din zona Asiei. Există înţelegeri importante pe care China le are cu Rusia, pentru asigurarea resurselor energetice pe care flămânda Chină le consumă cu nesaţ şi de care Rusia dispune din belşug. Acest aranjament economic, evident, vine la pachet cu o sumă de înţelegeri economice.

Conform tuturor evaluărilor, până în 2050 cele patru state ar putea deveni economiile dominante ale planetei. Ceea ce nimeni nu poate evalua este dacă BRIC va supravieţui pe un termen atât de lung. Cea mai importantă forţă a BRIC, China, datorează bună parte din evoluţia spectaculoasă factorului politic. Poate părea surprinzător, scandalos sau inacceptabil ceea ce am să afirm: fără actualul sistem politic, China ar avea parte de o spectaculoasă prăbuşire. Afirmaţia, oricât de supărătoare poate părea, este uşor de argumentat. În lipsa controlului dur exercitat de statul comunist, o ţară cu peste un miliard şi jumătate de locuitori, cu toate problemele de ordin intern pe care le are, ar fi ameninţată de haos. Trecerea la un sistem de democraţie de inspiraţie occidentală ar antrena o explozie de neimaginat a corupţiei, o criminalitate fără precedent în istoria omenirii şi un şir fără sfârşit de confruntări interne, de la cele inter-etnice, la cele motivate politic etc. Dacă acum China mimează un rudiment de preocupare faţă de problemele mediu ( doar un rudiment şi doar mimat!), căderea sistemului comunist ar face să dispară şi această minimă preocupare. În planul drepturilor omului, paradoxal, lucrurile ar putea sta şi mai rău: exploatarea minorilor, a femeilor, ar căpăta proporţii incredibile. Dezvoltarea infrastructurii ar fi dramatic încetinită. Instabilitatea ar putea deveni cronică. De fapt nimeni nu poate evalua care ar putea fi consecinţele abandonării controlului strict al statului comunist. Şi, totuşi, presiunea internă şi externă este enormă. Nou dobândita forţă economica a Chinei pare să asigure, pentru încă o vreme, supravieţuirea comuniştilor, care fac eforturi de reformare ideologică. Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera – citatul atribuit lui Napoleon pare mai de actualitate ca niciodată.

Există o certitudine: cele patru state BRIC reprezintă o forţă considerabilă. Aproape jumătate din populaţia planetei. O piaţă enormă, un potenţial incredibil. Pe care continuăm să le ignorăm, pentru că politica noastră externă nu există, iar politicienii noştri sunt ocupaţi cu neîncetate războaie interne mărunte. Cu Rusia am fi putut avea relaţii cel puţin normale, dacă am fi renunţat la o rusofobie iraţională şi neprofitabilă. Cu China am avut relaţii privilegiate cândva, iar azi nu reuşim să articulăm mai nimic. India sau Brazilia reprezintă ţări unde ceea ce încă mai reuşim să producem poate încă avea căutare, ba mai mult, aceste ţări deţin resurse de care am putea avea nevoie dacă vom decide să optăm pentru dezvoltare economică reală. Toate acestea sunt obiective de politică externă realizabile, dacă România va decide că doreşte să aibă o politică externă. Dacă vom abandona dorinţa de a fi admişi la masa bogaţilor vestului, doar pentru că avem vagi legături de rudenie, deşi suntem mai săraci decât săracii lor şi vom începe să ne construim relaţiile politice şi economice de care noi avem nevoie, în loc să aşteptăm mereu ajutorul verilor bogaţi, îngăduinţa acestora pentru a exista.

Ceea ce au în comun toate aceste economii şi lipseşte României se poate uşor enunţa: orientarea spre export! Toate aceste state au înţeles că dezvoltarea economiilor proprii depinde atât de capacitatea de a atrage investiţii cât şi de sprijinul pe care îl dă statul propriilor investitori pentru valorificarea resurselor şi devoltarea unei producţii interne competitive la export. La noi interesul pentru export a aproape inexistent. Idealul afaceristului român îl reprezintă importul de produse pe care să le revândă statului.

Chiar dacă astăzi putem discuta despre evoluţiile spectaculoase ale economiilor din statele BRIC, cel mai important indicator, cel al nivelului de trai, nu e deloc de invidiat pentru niciunul dintre cele patru state. Dacă, pe termeni mediu, lucrurile nu încep să se schimbe şi acolo, tensiunile sociale acumulate se pot transforma în instabilitate politică, cu toate consecinţele implicate. Şi vorbim despre aproape jumătate din populaţia lumii.

Leave a comment

Filed under Economie si gheseft, Rabbi zice

Uite banu!

De câţiva ani ne-am obişnuit cu ideea că ne aflăm în criză. Financiară carevasăzică. Mai departe e negura. Cum ne-am pricopsit cu frumuseţea asta de criză? De unde am făcut rost de ea? Ce prostie am făcut şi ne-am trezit cu beleaua pe cap? (Nu că n-am face destule prostii, dar măcar să ştim care anume dintre prostii ne-a făcut pocinogul!)

Am înţeles că în hamburgărie s-au jucat unii cu finanţele şi a ieşit naşpa. Ăia erau specialişti în finanţe, bancheri şi aşa mai departe. Pe urma a venit unchiul lor Sam şi a zis: bre, ia luaţi voi nişte sute de miliarde să vă daţi nişte prime, că aveţi şi voi greutăţi. Cum noi luăm totul de-a gata de la americani, am luat şi criza. Bun, monşer, criză. Las’ că la două săptămâni ne anunţă băsexu că ieşim din criză, dar până la urmă cine e doamna criză, de unde vine şi cu cine şi-o trage?

Până să căutăm alte răspunsuri sofisticate, pe placul lui Isărescu, hai să ne mulţumim cu astea simple. Şi dacă tot ne întrebăm unde o fi dispărut aşa căcălău de bănet să citim aici. Aia e.

19 Comments

Filed under Economie si gheseft

Experţii lu’ peşte

Guvernul de la Madrid cere sprijin autorităţilor europene pentru salvarea a 28 de bănci spaniole aflate în dificultate. Imediat după anunţul guvernului spaniol, agenţia de rating Moody’s vine şi retrogradează băncile respective. Totul limpede şi clar? Ia să vedem din nou: deci marea agenţie de rating, super bretonul expertizei financiare, uber-experţii finanţelor mondiale vin şi retrogradează nişte bănci după ce alea anunţă singure că sunt în rahat? Păi, în condiţiile astea îl fac expert în finanţe şi pe nea Stere. Şi îl pun să-şi deschidă agenţie de rating!

Dacă Moody’s era ceea ce se străduieşte să demonstreze că este, atunci retogradarea acelor bănci ar fi trebuit să aibă loc cu mult înainte ca ele însele să strige după ajutor. Ce evaluare e asta? Să fiu iertat, dar nu văd pe ce se bazează reputaţia marilor agenţii de rating, câtă vreme ele nu fac altceva decât să vină şi să constate ceea ce deja a văzut toată lumea. Teoretic, ratingul acordat ar trebui să fie rezultatul unei analize serioase, a unei cercetări temeinice şi să ofere o anume predictibilitate, mai ales pentru investitori. Practic, încă o data avem demonstraţia că instituţiile de rating nu sunt decât nişte golăneli, care – aşa cum s-a văzut de multe ori- fie nu au capacitatea reală de a face evaluări corecte, fie servesc interese deloc oneste. Până la urmă, ratingul agenţiilor de rating de cine este calculat?

Am mai spus-o şi în alte ocazii. E o tâmpenie să vorbeşti despre “experţi financiari”! Nu e actuala situaţie demonstraţia perfectă că nu există aşa ceva?

P.S. Încă ceva, că tot mi-am adus aminte. Acum 30-40 de ani, cei care îşi jucau banii la bursă erau numiţi chiar aşa: jucători la bursă. Formulare onestă şi perfect aecvată realităţii. Astăzi se numesc “investitori”.  Şi asta spune ceva.

10 Comments

Filed under Economie si gheseft