Eu şi cabliştii

Cum încă n-am optat pentru stilul de viaţă amish, musai să încep o relaţie cu o firmă de cablu. Teoretic am mai multe opţiuni, practic o să vedem imediat cum stau lucrurile. Cu cei de la UPC am mai avut de-a face şi mi se păreau ok – pachet de programe ok, net bun, totul în regulă. O singură problemă, pe scara de bloc mai există un singur nene abonat la ei, aşa că nu îmi pot oferi decât pachetul analogic. N-am înţeles ce ong trebuie să înfiinţăm în bloc pentru ca UPC  să decidă că binemerităm ceva digiteală, nici n-am încercat să aflu, aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat la Rometelecom.

Cu Romtelecom am mai avut nişte experienţe extrem, extrem de neplăcute, dar am zis că le mai pot da o şansă. (Din capul locului decisesem că RDS e ultima opţiune!). Tot mă torturează ei cu o reclamă extrem de agresivă, hai să văd dacă au început să aibă şi servicii, nu doar reclame. Sun, ascult muzicuţa de rigoare, sunt anunţat că o să fiu înregistrat, iar muzicuţă şi într-un târziu răspunde o duduie. Acum urmează partea de recitare din manual, nu ai voie să o întrerupi, pen’ că dacă o întrerupi o ia de la capăt. O las să-şi facă damblaua, îi zic ce vreau, se bucură că am ales serviciile lor, mai recita un pomelnic, în fine, după minute bune ajungem la ce ne interesează. Am făcut comanda! Îi atrag atenţia că am nevoie urgentă de net, deci instalarea trebuie făcută cât mai rapid. “Sigur că da, vorbim cu tehnicul, în general durează maximum 7 zile, dar sigur o rezolvăm mai repede, bla-bla, vă sunăm noi.” Trec 3 zile, niciun semn. Sun eu. “A, da. Comanda dvs. e blocată în sistem, mai păţim din astea, probleme cu sistemul, văd ce se poate face, vă sunăm noi”. Trec cele 7 zile. Sun tot eu. Comanda e tot blocată în sistem, nu se ştie când se poate face instalare, mă întreabă dacă îmi mai poate fi de folos cu ceva, îi zic că nu.

După 10 zile sun tot eu, din nou. Aceeaşi placă. Aşa că le urez sărbători fericite, lor şi mamelor lor şi îi anunţ că anulez comanda. Încep să îmi amintesc de vremea când eram clientul lor şi deranjamentele se rezolvau în 2-3 luni. Aşa că, vreau sau nu, ajung la ultima opţiune: RDS.

Ajung la birourile RDS. Aici o coadă bunicică, pentru că la “comercial” sunt doar două fete. Cam după o oră ajung, în sfârşit, să stau de vorbă cu una dintre ele. Ne înţelegem, În zece minute semnăm contractul, mă informează că peste două zile se face instalarea. Minunat! – îmi zic. Habar nu aveam ce urmează.

După două zile vin cei  “de la tehnic” pentru instalare. Sexagenari plictisiţi, făra chef:

-Păi, n-aţi mai avut cablu? La ce ne legăm? mormăie unul dintre moşi.

Îi explic că trebuie să tragă cablul acolo şi acolo, deocamdată pentru două televizoare etc. Se uita cruciş la mine.

-Păi noi vă tragem doar pentru unu şi vedeţi după aia!

După ce dau găuri în toţi pereţii pe care îi găsesc în cale, îmi lasă în mijlocul casei un colac cu 2 km de cablu si mă anuntă că pot să mă descurc şi singur, că am destul cablu, iar ei au dat destule găuri ca să am pe unde trage de el. Ei oricum se grăbesc, trebuie să meargă la altă comandă.

-Stop! zic. Bun, că nu aveţi chef de muncă, pricep. Dar router-ul pentru net nu-l instalaţi?

– Router n-avem! Nu ne-a mai venit de şase luni!

-Atunci decodoarele pentru televizoare!

-Trebuie să mergeţi la noi, unde e casieria. O să vă dea fetele, după ce le ducem noi procesul verbal.

În fine, după ce mă conving că orice altă discuţie e inutilă, îi las să plece. Îmi cumpăr router-ul, îl configurez, fac instalarea, mă muncesc să trag cablurile, să le maschez, pe scurt fac tot ce ar fi trebuit să facă ei. A doua zi merg la sediul lor pentru decodoare.

-Aaaa! face fata de acolo. Decodoare nu am mai primit de şase luni! Şi HD… exclus, dar poate aveţi noroc măcar de unul recondiţionat… zilele astea. Vă anunţăm noi… cât despre al doilea… nu ştiu ce să vă zic.

-Şi fără decodor ce fac? întreb şi eu ca zevzecul.

-Aveţi analogicul, ăla merge şi fără!

-Carduri CI+ aveţi?

-Dacă doriţi, vă trec cu o comandă şi când vin vă anunţăm noi.

-A, da. Şi la semnarea contractului îmi promiseseţi gratuit şi stick-ul pentru net mobil.

-Aaa, domnu’… din alea nu mai avem de multă vreme. Dacă ne vin, cumva…

-Ştiu. Mă anunţaţi.

-Da.

A trecut ceva vreme. Aştept să fiu anunţat. Aştept. Poate tot primesc ceva-ceva de la ei. Cine ştie? Poate am noroc. Până atunci plătesc pachetele suplimentare, la care nu am acces, din lipsă de decodor.

Azi m-au sunat de la Romtelecom. Să mă anunţe că au înregistrată o comandă de la mine. Da, de acum 3 săptămăni. Au veşti bune pentru mine: în maximum 7 zile mi se poate face instalarea! Ceea ce am scos pe gură nu e de povestit – mă ruşinez şi recunosc că sunt un animal! La capătul celălalt al firului, cu voce calmă, duduia mă întreabă:

-Cunoaşteţi oferta noastră de….

Advertisements

Ochii care se văd

Există actori faimoşi, actori talentaţi, actori carismatici şi Chuck Norris. Aici urma un banc cu Chuck Norris, dar lui Chuck Norris nu-i plac bancurile, iar eu mă mişc mai greu în cărucior cu rotile, deci făra bancuri. Când vine vorba de film, de actorie, inevitabil, intrăm în parlamentul subiectivismului, pentru că nu folosim toţi aceleaşi criterii întotdeauna. Ba e rolul tâmpit şi actorul face ce poate, ba e scenariul tembel şi îţi taie cheful, ba dau năvala efectele speciale şi uiţi să mai iei seama la truda actorului.

Când vine vorba de Hollywood şi marii săi meseriaşi, de ani buni, cam aceleaşi nume sunt pomenite: Pacino, de Niro, Morgan Freeman ( cine nu-l adoră pe Freeman să iasă afară!), Hanks etc. etc. După meseriaşi vine categoria importantă a vedetoşilor. La ăştia talentul nu dă pe dinafară, au o moacă dornică de palme, dar au PR, agenţi, neamuri, deci sunt “vedete”. Aici lista se deschide cu di Caprio şi Nicholas Cage ( mulţi italieni, monşer!).  Şi aşa mai departe. Categoria despre care vreau să vorbesc azi nu există în niciun clasament, nu se acordă Oscar pentru aşa ceva, nici nu e esenţială pentru casting. Dar e o categorie care, subiectiv, cum ziceam, mă interesează pe mine.

Nu mai pompez suspans şi vă spun. Categoria despre care vorbesc se numeşte: privire. Da-da, privire. Există în filmele de la Hollywood câţiva actori (pe care îi socotesc excepţionali) care au pe lângă har şi o înzestrare aparte: o privire pătrunzătoare, care dă fiori, care comunică mai mult decât două săptămâni de scălămbăială de-a lui Jim Carrey sau o şedintă intensă de grimase de-ale lui Cage. Ca să n-o mai lungesc, fiindcă cel mai uşor de înţeles e dacă exemplific, iată care este, în opinia mea, topul celor mai intense uitături de la Hollywood:

 

5. Rutger Hauer

Dacă aţi văzut Blade Runner, nu trebuie să vă explic ce caută olandezul în clasamentul ăsta. Ochii albaştri, privirea de un rece clocotit a lui Hauer e parte a brand-ului său. Privirea sa are o răceală aparte, o răceală care râde. Şi e, fără îndoială, memorabilă.

4. Malcolm McDowell

Alţi ochi albaştri. Iar ochii albaştri par a radia mereu valuri de frig, dar de data asta e un alt soi de frig, intens, ascuţit, care radiografiază, scrutează lăuntrul şi se joacă în mod curent cu nebunia. A se revedea Portocala mecanică şi Caligula.

3. Forest Whitaker

Căprui. Singurul actor care nu are ochi albaştri, din acest clasament. Ba, la o scrutare mai atentă, aţi observa şi că are privirea într-o dungă. Trebuie doar să revedeţi The Last King of Scotland pentru a înţelege ce caută aici. Privirea lui Whitaker nu e o interpretare a nebuniei, ci nebunia însăşi. Iar aceeaşi ochi pot, în alte roluri, copleşi cu o enormă tristeţe.

2. Christopher Walken

Cred că singurul lucru pe care trebuie să-l lămuresc aici e doar de ce Chris Walken se află doar pe locul 2. Cum vă spuneam, clasamentul e subiectiv, iar pentru primul loc m-am oprit la ceva mai aparte. Adică….

1.Ramon Antonio Gerard Estevez

Cine e ăsta? Nu e aşa ca numele nu vă spune nimic? Să vă ajut: Apocalypse now  sau The West Wing. Încă un indiciu, dacă tot nu ştiţi despre ce e vorba: îl cunoaşteţi sub pseudonimul său, adică… Martin Sheen. Iar din punctul meu de vedere are cea mai grozavă privire de la Hollywood. Sigur, nu are ochii lui Walken, îi lipseşte hipnotismul acelei priviri, dar într-o singură scrutare reuşeşte să adune surâs, întrebare, furie şi resemnare.

 

Cum spuneam, clasament subiectiv. Un pretext pentru a mai vorbi şi despre altceva decât politică.

O ţară cu ţandăra sărită

Carevasăzică nişte agitaţi l-au busculat pe onor ministrul culturii, Daniel Barbu. Situaţie în care ar trebui să discutăm despre violenţă, atitudinea faţă de violenţă şi fenomenele paranormale care ne-au adus în situaţia de a avea ca ministru al culturii un personagiu precum Daniel Barbu. Suntem, totuşi, o naţie cu bâzdâc, aşa că vorbim despre gazele de şist, Roşia Montană şi fermoarul societăţii civile. Interesant e că discuţiile astea nici măcar nu sunt pe lâgă subiectul de la care s-a plecat, ci viscerele subiectului. Obişnuiţi fiind ca, în întâlnirea cu ceilalţi,  ficatul, rinichii, plămânii sau pancreasul să fie ascunse vederii de varii ţesuturi, în cazul ăsta, poate părea neobişnuit că, dumnealui subiectul, se preumblă prin vorbele noastre descheiat la cutia toracică, lăsându-ne să vedem pe îndelete dinlăuntrul. Iar ăsta nici nu ştiu dacă e un lucru rău.

Cum mi s-a atras atenţia că am importanta îndatorire de a-mi da cu părerea despre orice subiect care tulbură naţia, poporul deci, iată, adaug şi mârâiala proprie, vacarmului general.

– Daniel Barbu e unul dintre acele personaje ridicole care ne-au fost oferite privirii, vreme bună. Înainte de a deveni demnitar era doar neinteresant cu poză, un virtuoz al nimicului, trăncănind cu un aer solemn. Slugarnic, colportor de banalităţi, la marginea coerenţei, omul era antipatic la un nivel benign şi atât. Gravitatea cu care emitea banalităţi îl făcea să se simta important, prostiile evacuate cu postură îi dădeau sentimentul amplu că tocmai a atins miezul umed din dodoaşcă. Apoi a devenit demnitar. Pentru că în România, într-un mod pe care îmi e greu să-l explic, dregătoriile, ca un făcut, încap doar pe mâna mediocrilor, îngălaţilor sau tembelilor. Ce anume îl recomanda pe ridicolul personaj pentru demnitatea de ministru al culturii, e greu de spus. Din postura de demnitar omul s-a simţit brusc lovit în toate zonele corpului de valuri uriaşe de competenţă. A devenit agresiv, băţos, sărind binişor din ridicol şi aterizând în enervant. Nu am cunoştinţă despre vreun gest de al său semnificativ pentru calitatea de ministru al culturii, dar l-am auzit frecvent vorbind, arogant şi răstit, despre binefacerile exploatăriii gazelor de şist şi necesitatea predării Roşiei Montane către ăia. Şi despre supunerea fără crâcnire cu care plebea e datoare ocârmuirii.

– Cei de la USL par să nu fi înţeles, încă, un lucru extrem de simplu: s-a rupt zăgazul. Societatea civilă, cu bunele, relele şi urâtul său, nu mai e doar bleaga din pădurea adormită, a devenit tot mai nervoasă, tot mai greu de stăpânit. Protestele sunt tot mai frecvente, mai ample, mai nervoase. Că lânga protestele astea se adaugă, ca întotdeauna, şi tot felul de mişcări oculte, dornice să tragă folos, e nu doar probabil, ci chiar evident, dar asta nu schimbă prea mult lucrurile: oamenii nu mai au nici răbdare, nici îngăduinţă cu cei care reprezintă puterea.

Venind la putere pe un enorm val de nemulţumire populară, cei de la USL nu au înţeles ( am scris despre asta zeci de articole, înainte de alegeri) că votul masiv pe care l-au primit nu e un dat, nu e ceva ce li se cuvine, ci un mandat. Nemulţumirea faţă de vechea putere, revolta, toate prefăcute în vot se constitutiau într-un mandat concis, limpede formulat: interesul naţional. Ceea ce a urmat după alegeri a fost o constantă şi dispreţuitoare nesocotire a acestui mandat. Iar nemulţumirea populară a continuat să crească, căpătând forme precum cele pe care le vedem. Şi mă tem că e doar începutul. E foarte puţin probabil că nemulţumirea publică se va domoli câtă vreme e atât de evident că instituţiile statului român, prin cei care le conduc, servesc interese care se află în conflict cu ceea ce numim interesul naţional. Şi nu e doar o chestiune de percepţie.

– Oricât de enervant ar fi Barbu, antipatic, dezgustător şi insuportabil, recursul la violenţă e inacceptabil. Punct. Protestul înseamnă apărarea unor principii, violenţa, manifestarea agresivă, înseamnă evacuarea oricăror principii şi întoarcerea la spiritul de grotă. În acelaşi timp… trebuie spus că întotdeauna, dar întotdeauna, există şi ceea ce numim raport de cauzalitate.

 

Gata. Am bifat subiectul. Până la alegerile din iarna trecută, România era împărţită în două. Azi pare să se fărâmiţeze în zeci de particule. O ţară cu  ţandăra sărită.

Keith Richards, mori fraiere!

O ştire de ieri a reuşit să mă educe îndeajuns cât să mă facă să scriu despre asta. Am aflat, mai întâi, că există o creatură care răspunde la numele de Salam. Deşi numele te duce cu gândul la un mezilic în bufetul gării din Ţăndărei, făptura are aspiraţii bipede şi e capabilă, se pare, să grăiască într-o limbă apropiată de limba oamenilor. Educaţia mea nu s-a rezumat la aceste puţine, dar preţioase informaţii. Am mai aflat că alimentul cu pricina nu e în niciun fel comestibil, ba mai mult, e de-a dreptul toxic. Presa republicii noastre nu face treabă de mântuială, aşa că mi-a desăvârşit educaţia, montându-mi în sinapse informaţia că respectivul salam e hartist, mai exact hartist pe gură, iar şi mai exact hartist pe gură de manele. Ultimul set important de informaţii a venit pentru a-mi da de veste că hartistul cu nume de carne tocată trasă în maţ e consumator de prafuri trase pe nară, iar în calitatea asta a participat, alături de halţi hartişti, la o campanie anti-drog plătită, prin intermediul domnului Statul Român, de către mine. Am fost, fireşte, extrem de măgulit să descopăr că sunt simultan un susţinător al artei mezelului din buric cât şi un aprig susţinător al luptei drogaţilor împotriva drogurilor, ca atare ieri am scos toată ziua mândre rotocoale din fum de ţigară. În fine, educaţia mea a fost cu adevărat desăvârşită abia când am avut privilegiul de a-l şi vedea pe marele hartist, la chip şi osânză. Poate părea lipsit de importanţă, dar abia acum am înţeles complexitatea muncii geneticienilor, după ce am văzut cum arată încrucişarea dintre o varză, un cartof, o conpidă şi şoriciul de porc jovial.

În ştirea repetată cu insistenţă ieri, mi s-a repetat cu insistenţă, întru însuşirea materiei, că salamul despre care vorbim e un artist, că artistul a zis, artistul a făcut, artistul a dres, artistul a tras pe nară etc. etc. etc. Cu o încăpăţânare pe care aş găsi-o admirabilă, dacă nu mi-ar produce o enormă greaţă, mi s-a tot sugerat că atunci când mai văd cartofo-conopida-varzo-şoriciul cu nume de mizilic, musai trebuie să înţeleg că am de a face cu un artist. Odată ahiziţionată această informaţie, ar fi trebuit să înţeleg mai departe că discipolii muzei, boemi din fire, mai au năravul ăsta, de a-şi bombarda sistemul nervos cu tot felul de cocktailuri chimice. Cu alte cuvinte, să ne bucurăm dară, că avem şi noi un fel de Keith Richards, care poate fi procurat la preţuri începând de la 16 kilu’, la baton sau feliat. Ba, la rigoare, putem să-i şi dăm peste bot bătrânului rocker, că el n-a prestat campanii anti-drog, nici n-a cântat la nunta lu’ Pardele Miliard. Aia e, “hai chen ghet nău satâşfachâşân, haoleu”, cum bine zice şi cântecul.

Keith Richards ca Keith Richards, dar mă gândesc la alţi colegi ai hartistului, cum ar fi Jimi Hendrix, Jim Morrison, pe care consumul de prafuri i-a ajutat să ajungă devreme la Manitou. Poate n-ar fi rău dacă instituţia numită supradoză ne face şi nouă un pustiu de bine… Mă gândesc că, la o nuntă, pe lumea ailaltă, hartistul poate ţine nişte prelegeri, din care ar avea ce învăţa şi cei mai devreme pomeniţi, despre lucruri esenţiale, precum: bani, valoare, femei, duşmani etc. Până atunci nu uitaţi că rolul presei e acela de a vă facilita accesul la informaţiile de care aveţi nevoie, iar muzele sunt nişte dudui cu curul mare, care dansează din buric.

Liderul lumii libere

Mă scoate din sărite îndărătnicia cu care, atunci când vorbesc despre preşedintele lor, americanii ţin morţiş să-l proclame “liderul lumii libere”. Până la urmă ce-i poate împiedica să-i zică ce fel vor ei? Nici pe ţigani nu-i poate nimeni împiedica să-i zică bulibaşei “regele romilor internaţional”, ba de-ai dracu’ ce sunt, uite că şi-au tras două bucăţi rege plus coroană şi burdihan!

Dincolo de pufuleţii propagandistici ( iar în hamburgărie propaganda e la mare preţ!), e şi un soi de nătângă aroganţă, în lauda asta cu “liderul lumii libere”. Care lider? Care lume liberă? Dacă strigăturile cu “lumina vine de la răsărit” şi “puterea sovietelor” erau gogonate, nici asta cu “liderul lumii libere” nu-i foarte departe. Mai întâi pentru că nu sunt convins că libertatea chiar mai e o valoare preţuită în SUA, după Guantanamo, George W. Bush şi Patriot Act. Apoi pentru că apare ideea că dacă vrei să faci partea din “lumea liberă” tre’ să-l recunoşti drept lider pe preşedintele american, astfel criteriile de evaluare a libertăţii au fost brusc reduse la unul singur. De-a lungul timpului o linie întreagă de dictaturi (susţinute de Casa Albă) au făcut cu mândrie parte din “lumea liberă”.

Mai există şi o problemă de logică. “Lumea liberă” nu participă la alegerea “liderului”, ci i se livrează, iar ea, “lume liberă”, îl acceptă în poziţie de drepţi, că altfel cad bombe. Şi atunci cât de liberă e lumea aia? Şi cât de lider e cel despre care vorbim?

Altfel, noi să fim sănătoşi şi lucerna verde. Şi e bine că avem lideri, lume liberă şi Gitenstein e membru în CA la Fondul Proprietatea. E bine. Dar cu libertatea ce facem? Libertate când bagă la magazie?

Nu orice zguduială e cutremur

Foarte de dimineaţă a fost cutremur. Hai că ştiaţi asta. Chiar dacă nu l-aţi simţit şi aţi continuat să dormiţi ca mexicanul în portbagaj, cu siguranţă aţi aflat, pentru că acum ăsta a devenit subiectul zilei.

Nu dormeam la ora aia. Citeam. Nu spun ce, că nu vreau să-l fac de râs pe autor, zic doar că lectura intra în categoria “plicticos, dar deştept scris”. N-o să mă apuc să explic categoria asta, pentru că azi vorbim despre cutremur. Peste tot. Fără întrerupere. Aiuristic, dar foarte implicat. Deci citeam, iar lectura a devenit brusc palpitantă când a început să se mişte fotoliul. De fapt lectura n-a devenit palpitantă, ci doar clădirea. Şi nu palpitantă, dar se bâţâia. În prima seundă … da, toţi cei care gânguresc despre zguduială se simt obligaţi să explice exact ce au simţit ei în secunda numărul unu, cum au realizat ei că zguduiala e cutremur, iar cutremurul se numeşte seism. Ca să fiu şi mai convingător, eu am să dau desfăşurătorul complet:

Secunda 1 – Ce pu….

Secunda 2-  Aaaa, să-mi bag ….

Secunda 3 – M-a prins! E cutremur!

Secunda 4 – Hai că ăsta e bine organizat, zgâlţâie foarte important

Secunda 5 – Dacă pică vaza şi se sparge, strâng la cioburi până mă plictisesc

Secunda 6- De ce mama dracului am eu vază? că nu ţin niciodată flori în ea…

Secunda 7- Am primit-o de la careva… parcă de ziua mea….

Secunda 8 – Ba nu. Am primit-o când m-am mutat.

Secunda 9- Se înmoaie zgâlţul.

Secunda 10- Asta a fost tot? Banii înapoi!

Pe urmă gata. M-am enervat. A trebuit să mă întorc la cartea aia.  Am mai rezistat câteva pagini şi m-am culcat. Când m-am trezit am descoperit că alde cutremurete devenise subiectul zilei. Facebook-ul era plin de seismologi amatori -ţara lui Hâncu, ce să-i faci!- care ciripeau despre trăirile lor intense sau se simţeau îndemnaţi să comită expertize ad hoc. Băsiştii erau fericiţi, îi băşcăleau pe ăilalţi “hai, bă, nu ziceţi că tot Băse e de vină?”. Pontacii, vuvuzele mai supărătoare decât băsiştii, erau activi şi ei: “Păi, da, hai, spuneţi că Ponta şi Chevron sunt de vină!” Maidanezii nu spuneau nimic, aşteptau să fie eutanasiaţi. Iar manelauţii erau ferm convinşi că bâţâiala e de la  boxele lor.

Asta a fost. Am bifat şi eu subiectul zilei. Dacă avea cont pe Facebook, câte like-uri lua cutremurache ăsta?

 

Roşia Montană, pro şi contra – FAQ

1. Pentru ce protestează, de fapt, cei care protestează împotriva exploatării de la Roşia Montană?

Păi, aşa cum bine rezultă şi din întrebare, nu protestează pentru, ci împotrivă. Mai exact: împotriva eutanasierii maidanezilor, împotriva ne-eutanasierii maidanezilor, împotriva exploatării gazelor de şist, împotriva lui Băsescu, împotriva lui Ponta, împotriva noului Cod rutier, împotriva RMGC, împotriva romanilor ( care i-au asuprit pe daci), împotriva… Împotriva!

2. Câţi protestatari sunt cu adevărat în Piaţa Universităţii?

Ambii protestatari prezenţi în piaţă au fost de acord că în piaţă se află câteva zeci de mii de protestatari.

 

3. Dacă nu se ducea Ponta la ei, până când mai stăteau  în mină protestarii de la Roşia Montană?

Până începea noul sezon din “Suleiman Magnificul”.

 

4.  Dacă exploatarea de la Roşia Montană se va face la suprafaţă, minerii ăia de ce s-au băgat în subteran să protesteze?

Pentru că în mină semnalul wi-fi e mai bun.

 

5.  Ce a fost în capul lui Ponta când a promis că aduce el comisiile parlamentare să îşi desfăşoare lucrările în mină?

Vorbim totuşi despre premierul României! Puţin respect! Evident că n-a avut nimic în cap, indiferent ce ar spune rău intenţionaţii.

 

6. Câţi bani au primit ăştia ca să susţină proiectul RMGC?

Evident că n-a fost vorba de bani! Banii sunt subdiviziunea leului.

 

7. Se poate exploata aurul şi fără cianuri?

S-a încercat. Cu gaze lacrimogene, cu gloanţe de cauciuc. Tot cu cianură merge mai bine.

 

8. De ce nu exploatează statul român aurul de acolo?

Pentru că statul român nu e un exploatator şi lasă ruşinea asta în seama străinilor!

 

9. Fierul vechi de ce nu se exploatează cu cianuri?

Pentru că ne protejăm minorităţile.

 

10. De ce îşi vâră Soros nasul în toată afacerea asta?

Dar ce-aţi vrea să-şi vâre?

 

11. Blocarea afacerii nu înseamnă pierderea de locuri de muncă?

Şi închiderea investiţiei de la Auschwitz a însemnat pierderea unor locuri de muncă. E drept, acolo aurul era în dantură, iar în loc de cianuri se folosea Cyclon B.

 

12. Ăsta nu e un subiect prea serios pentru a fi tratat în băşcălie?

Ba da. Şi?