Category Archives: Portrete

Poveste fără sfârşit

În lumea aceea stranie, stăpânită de oameni, se afla o ţară.

În ţara aceea, undeva, se afla un ţinut.

În ţinutul acela se afla un cătun.

La margine cătunului exista o pădure.

La marginea pădurii aceleia se afla o căsuţă prăpădită.

Căsuţa de la marginea pădurii avea doar două odăi.

În una dintre odăi, mică şi întunecată, aproape e fereastră era un scrin.

În scrinul acela, pe care nimeni nu-l mai deschisese de multă vreme, era un plic.

În plic se afla o scrisoare.

Scrisoarea începea astfel:

“În lumea aceea stranie, stăpânită de oameni, se afla o ţară…”

 

 

În povestea aceasta nu apare, aţi observat desigur, niciun om. Apar însă urmele oamenilor. Case, odăi, cuvinte. Oameni nu apar. De aceea e o poveste fără de sfârşit.

2 Comments

Filed under Portrete

Năluca

Nălucile sunt suflete care încă nu s-au întâmplat – mi-a spus cineva. De atunci, în toate năzăririle caut sămânţa întâmplării; trebuie doar să fiţi cu băgare de seamă şi veţi observa că la fiecare colţ de aievea creşte iedera nălucilor.

Oprisem maşina la o margine de sătuc şi mă căzneam să scot roata de rezervă pentru a o înlocui pe cea la care făcusem pană. Era cald, aerul opărit se lăsa cu greu adunat în plămâni, iar asfaltul dogorea ca un cuptor în care se topeşte nisipul pentru a fi prefăcut în sticlă. Mi-am şters năduşeala de pe frunte şi am băgat de seamă că mă privea cu ochi mari. O claie de păr blond, ciufulit, sub care fruntea înaltă se sprijinea pe arcadele sprâncenelor, care străjuiau doi ochi albaştri ca o întâmplare a cerului.

– Ce faci? m-a întrebat. Şi mi-am dat seama că vocea lui semănă cu sunetul unei picături de apă.

– Încerc să repar maşina! i-am răspuns, cu vocea aceea, serioasă, de om mare, care are ceva important de făcut.

A dat din cap a înţelegere şi m-a mai întrebat:

– Cum o repari?

-Schimb roata asta… – i-am zis arătând spre roata pe care mă străduiam să o scot de la locul ei.

– Deci roata e stricată, nu maşina… – a şoptit el.

– Întocmai! i-am răspuns cu aceeaşi voce de om mare.

– Atunci de ce ai spus că repari maşina?

– Pentru că roata e a maşinii!

Pentru oamenii mari lucrurile sunt atât de simple, nu mai au nicio nevoie de explicaţie. Se întâmplă şi gata. Nu la fel de simplu era pentru zgâmboiul care cerceta cu ochi miraţi ceea ce făceam eu acolo.

A dat din nou din cap, ca un bătrân înţelept, şi mi-a dat dreptate.

-Aşa e! a spus. Când o bucăţică din ceva se strică, atunci întreg acel ceva e stricat. Şi cum repari roata?

-O schimb cu una nouă! i-am spus, arătându-i roata de rezervă.

– Atunci nu o repari! a strigat. O înlocuieşti cu alta. Asta nu înseamnă că repari, ci că schimbi. Dacă o reparai pe cea stricată, era altceva…

– Ei, dar tu eşti tare înţelept! i-am zâmbit.

A tăcut. A privit către sat şi a oftat. Apoi şi-a întors privirea spre mine şi şi-a aşezat-o în ochii mei.

-Ai copii? a întrebat.

– Nu… – am oftat.

– Dar un animăluţ ai? Măcar o oaie?

-O oaie? m-am mirat. La ce mi-ar folosi o oaie?

– Ai putea să o îmblânzeşti! a surâs, mirat de neştiinţa mea. Să fie a ta.

-De ce ar trebui îmblânzită o oaie?Nu mi se pare foarte fioroasă. Şi de ce mi-aş dori să fie a mea? La ce mi-ar folosi?

Am văzut în privirea lui cum s-a întristat. Oamenii mari fac uneori lucruri din acestea, spun lucruri care îi pot întrista pe ceilalţi, fără să-şi de seama.

-Fireşte că oile nu sunt fioroase. Oamenii mari le cred fără minte, din cauza asta.

– Şi nu sunt?

-Dacă ai să îmblânzeşti una, ai să vorbeşti cu ea şi ai să-ţi dai seama. Dacă ai fi floare… atunci o oaie ţi s-ar părea, fără îndoială, fioroasă.

-Dar tu chiar eşti un adevărat înţelept…

Atunci am văzut că avea în mână un bujor. Îl mângâia şi părea să-i şoptească ceva.

-Ce ai acolo? am întrebat, deşi vedeam cu ochii mei.

-O floare. Un bujor.

– Şi ce faci cu ea?

– Vreau să o îmblânzesc. Dar mi-e teamă că e prea târziu…

-De ce să fie prea târziu?

A oftat. Între timp terminasem de schimbat roata de rezervă, dar nu mă zoream să plec până nu voi fi terminat de vorbit cu prichindelul acela cu o claie de păr blond şi ciufulit.

-Pentru că atunci când l-am găsit era deja tăiat, plecat din grădina lui… Mi-e teamă că o să se prăpădească.

Şi iar a oftat. Parcă toate grijile lumii veniseră să apese trupul acela mic şi plăpând.

-Poate îl îmblânzeşti tu…- am surâs.

-Poate… – a mai oftat odată. Şi atunci, deodată, am realizat că… Aşa cum v-am spus, năzăririle străbat ades realitatea şi e greu de înţeles ce e năzărire şi ce aievea, dar vă jur, toate acestea erau aievea. Se face, totuşi, că teribil de mult semăna totul cu o poveste atât de dragă mie. M-am cutremurat realizând asta. L-am privit. I-am privit ochii mari, albaştri. Şi mâna care mângâia floarea. Şi am întrebat, aproape şoptit:

-Spune-mi… de unde vii tu?

Şi încă înainte de a primi răspuns, am ridicat privirea spre cer.

-De acolo! mi-a răspuns. Iar eu căutăm cu privirea spre cer, la întâlnirea dintre nălucă şi aievea. Nu era nimic de văzut acolo. Atunci mi-am coborât privirea şi i-am văzut mâna întinsă, arătând spre sat.

-De acolo! a repetat. Din Humuleşti…

Am zâmbit. Am râs. Apoi l-am sărutat pe creştet şi am plecat. Nălucile sunt doar năluci – mi-am spus. Iar ceea ce e aievea e aievea – am fost convins că am formulat un enorm adevăr. L-am mai privit în oglinda retrovizoare, mângâindu-mi floarea. Am mers multa vreme, surâzând de aducere aminte. Târziu, târziu am realizat, aşa cum li se întâmplă, uneori, oamenilor mari, că Humuleştiul e o planetă.

6 Comments

Filed under Portrete

Duminică, fără chef

Fiecare dintre noi ar trebui să aibă cel puţin un prieten numit Gogu. Gogu! Sau măcar o cunoştinţă, un vecin. Mai mereu când povestim despre un ghiolban şi căutăm un nume generic, care să descrie cu forţă însuşirile personajului, atunci îi zicem Gogu. Dacă e Gogu totul e limpede.

Gogu al meu, îmi dă mesaje:

“Bey, m-a duk la sala sami lucrez abdominali”

Îi răspund:

“Treci şi pe la bibliotecă, să-ţi lucrezi şi neuronii”

Nu durează mult şi primesc răspuns:

“Adik?”

Nu-i răspuns. După ceva vreme sună. Îî răspund doar pentru că ador să pot spune:

-Goguleeee! Ce faci tu, Goguleee?

– Ce-ai, bă? (Transcriu ce spune el aşa cum ştiu eu, nu cum presupun că ar fi scris el)

-Nimic, Goguleeee!

– Adică de ce să-mi lucrez neuronii? Sunt prost adică?

-Nu, Gogule! Gogule, nu tati. Nu eşti!

-Şi dacă vrei să ştii… eu fac la integrameee! Şi alea e mai bune pentru intelect, ca să ştii!

-Aşa e, Gogule!

Nu mă interesează absolut deloc ce spune, atâta vreme cât conversaţia durează şi eu am şansă să pronunţ “Gogule!”.

-Bine, mă, eşti tu deştept!

– Iartă-mă, Gogule!

-Gata că mă duc la sală! Pa!

-Pa, Gogule!

Ah, ce bine e să ai un Gogu.

Leave a comment

Filed under Portrete

Trei scrisori

Se grăbesc unii, răpuşi de mofturi, să-l evacueze pe Ion Creangă din sălile cu marmură ale literaturii române, trecându-l în categorii minore, lipindu-i ca pe un afront eticheta de “povestitor” ( de parcă e puţin lucru să fii povestaş!). Ba alţii, mai fără simţul măsurii, îl scot cu totul dintre litere şi-l numesc “pehlivan limbut”. Printre cei care măsoară latul cuvântului cu sfoara şi adâncimea sa cu băţul, de bunăseamă, mereu şăgalnicul humuleştean nu are mare trecere. Pentru aceşţia poza cu mâna la falcă şi nimicurile rostite pe ton grav preţuiesc mai mult decât vorba de duh şi povestea cheltuită, fără multă tocmeală, cu prietenii.

Mă încumet să cred că cele trei scrisori pe care le reproduc mai jos fac parte dintre lucrurile cele mai frumoase ale literaturii române. Sunt scrisori adresate de Ion Creangă lui Eminescu. Vă mai spun că humuleşteanul se născuse în 1837. Eminescu în 1850. În 1877, deci, Eminescu avea 27 de ani, iar Creangă avea 40. Cu toate acestea, veţi observa, Creangă îi scrie dragului său prieten cu acel respect pe care fratele mai mic îl datorează celui mai mare: Bădie. Pentru că în Moldova cuminte şi cuviincioasă aşa se cade. Creangă, în ciuda evidenţei care arată că e binişor mai vârstnic decât Eminescu, spune “Bădie Mihai”. Şi încheie semnându-se cu numele său cel de frate mai mic “Ionică”. Pentru că în frumoasa prietenie, în grozava frăţie dintre cei doi, nu seama anilor era măsura întâmplărilor;  iar Creangă înţelegea bine asta.

Dincolo de simplitatea cuceritoare, de surâsul dulce amar, există în aceste trei scrisori ceva indefinibil, care -am vrea să credem- vorbeşte pentru noi toţi. Şi toţi suntem, parcă, părtaşi la dorul de Eminescu…

… şi la dorul de dumneata, bădie Ionică, prea ne-am depărtat de dumneata. Şi parcă prea ne-am stricat şi în vorbă, şi în toate cele, de nici dorul nu ni-l mai ştim rosti cum se cuvine.

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat si părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Ți-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea,
Ionică

Ieși, 1877, decembre

 

 

Bădie Mihai,

Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Te sărut pe frunte,

Bădie Mihai,

Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile, când erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu și alți mușterii pentru mâncărică și băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraș, si acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa războinic?

Sănătate și voie bună,
Ionică

5 Comments

Filed under Portrete

Zarva cititorilor cu lumea

Finalul de sezon din “Game of thrones”, serialul difuzat de HBO, a născut mare dihonie printre cei interesaţi de povestea lui Martin. Am mai scris despre asta, nu reiau discuţia. Cei care citiseră deja cartea, preveniţi deja, fireşte, nu s-au mai trezit buimăciţi de surpriză, ca cei care s-au întâlnit cu povestea doar la televizor. Dar nu e doar atât. N-am putut să nu observ că aceştia, cei care au citit şi cartea, cheltuiau în discuţia cu ceilalţi un soi de superioritate dispreţuitoare. Orice diviziune anterioară, după orice alt criteriu, etnie, rasă, stare socială, sex, orientare sexuală sau opţiuni alimentare, era anulată. Lumea se împărţea acum în două categorii, simple, clare şi definitive: ăi care au văzut doar filmul şi ăi care au citit şi cartea.

Cei care au citit cartea se simţeau îndreptăţiţi la o atitudine de dispreţuitoare superioritate faţă de ceilaţi, ăia… simpli deţinători de ochi bulbucaţi la televizor. Pentru că, nu e aşa, citirea unei cărţi te face cărturar, iar ei citiseră ditamai tomurile de gheimovtrăunz, deci sunt calificaţi, docenţi în fanteziste poveşti de încântat puberii. Adică ei au şi citit cărţile, nu s-au uitat doar la film, iar cărţile sunt ete atât de groase!

Am trecut prin vreo două volume din născocirea lui Martin, fără mare entuziasm. Am renunţat. Mi se părea un rău mod de a investi puţinul timp pe care îl am. Aşa că, din perspectiva asta, filmul mi-a fost de folos. Doar nu e vorba de Ulysse a lui Joyce, Joffrey nu e Raskolnikov, iar Cersei Lannister nu e Lady Macbeth.

E ceva de învăţat din nostima aroganţă cu care cititorii de “Game of thrones” îi privesc pe ceilalţi. Pentru că aminteşte, cumva, de mai puţin nostima aroganţă cu care cititorii de multe altele, mai adânci şi mai cu temei, îi privesc, la rândul lor, pe ceilalţi. Harţa bibliotecii cu televizorul durează de ceva vreme.

Într-o altă lume, poate în cea de dincolo, Don Quijote stă pe o bancă, în parc, şi fumează, împreună cu prinţul Mişkin, povestind despre vieţile noastre. Aşa cum le-au văzut la televizor. Pentru că n-au avut răbdare să citească şi cartea.

1 Comment

Filed under Portrete

Băi, Mile, băi!

Acum nu mai eşti singur, sârbule! Încă puţin şi vorbim, prietene!

8 Comments

Filed under Portrete

Amicul C.

Amicul C. e monarhist. Eu sunt fumător. Eu fumez zilnic, ca un căpiat – el tot aşa îi dă cu monarhia. Aşa cum eu l-am transformat pe el în fumător pasiv, tot asemenea şi el mi-o plăteşte făcându-mă monarhist pasiv, pentru că, vreau-nu vreau, inhalez la greu toate lozincile monarhiste pe care le expiră el. Şi nu mă cruţă.

În vreme ce eu nu am voie să fumez în spaţii închise – cu mici excepţii- el îşi poate practica viciul slobod, nestânjenit. De dimineaţă până seara îi  dă cu “majestăţile”, fără contenire. Cred că îi place cuvântul ăsta, majestate. Pe vremea lu’ Ceaşcă era utecist, eu tot fumător. Eu am rămas fumător, el a devenit monarhist. Se vede limpede că se simte important când vorbeşte despre “alteţa sa” ori despre “majestăţile lor”; i se aburesc ochelarii, vocea capătă un tremur notabil, devine imediat solemn – chiar dacă se întâmplă să fie cu chifteaua în gură. Una peste alta e benign şi îşi poate exersa damblaua pretutindeni, aşa cum şi noi fumătorii o puteam face cândva. Dar vremea noastră s-a dus.

Se întâmplă că, acum câteva zile, am fost invitat în emisiunea Cătălinei Porumbel, la Antena 3, unde, printre altele, a venit vremea şi despre copiii de politicieni. Amicul C. mă recuperează imediat după emisiune:

– Dragă, foarte bine punctat subiectul! îmi zice cu voce gravă, semn că urmează un anunţ important pentru fumători. Aşa funcţionează societatea asta! Poftim republică, că asta aţi vrut!

N-am reacţie. N-am ştiut că am vrut republică că. Fumatul nu e o formă de guvernământ aşa că republică sau SRL mi-e tot aia, dar amicul pune poze monarhiste pe Facebook deci are competenţe speciale şi o înţelegere a lucrării lumii care, evident, mie îmi e inaccesibilă. Zice:

– Asta e! Nepotism, favoruri şi funcţii doar pentru că sunt copiii nu ştiu cui! Nu sunt în stare să lege două vorbe româneşte, dar ocupă funcţii de tot felul pentru că îi proptesc părinţii! E revoltător! Asta înseamnă republica voastră!

Iar e republica mea. O fi. Dacă e cu filtru o fumez şi pe asta. Pun singura întrebare care îmi trece prin minte:

– Şi care ar fi soluţia?

– Ce soluţie? mă întreabă stârnit.

– Pentru combaterea fenomenului ăsta… Nepotismul, copiii născuţi din familii privilegiate, care au parte de funcţii şi privilegii doar pentru că…

– Nu e clar? Monarhia! Monarhia salvează România!

Ah! N-am scăpat! Şi ştiam că sloganul stă undeva şi pândeşte. Sunt, totuşi, iluminat. Asta e soluţia, desigur!

– Deci monarhia? întreb. Monarhia ereditară?

– Desigur! Mai întrebi?

Da, are dreptate amicul. Asta e soluţia. Singura. Până acum priveam monarhia cu relaxată neutralitate, cu un soi de simpatie neangajată, acum e altceva.

12 Comments

Filed under Oy-oy!, Portrete, Rabbi zice