Acum 30 de ani

Prin ’84, ’85 poate, eram încă în liceu când au venit nişte tovarăşi să ne mobilizeze pentru nu ştiu ce vizită a lu’ toa’şu’. Povestea era clară: la magazie, să luăm în primire pancartele adecvate, apoi la locul faptei pentru repetiţii intensive pentru manifestările “spontane de afecţiune ale cetăţenilor faţă de cel mai iubit fiu al poporului”. Mie îmi picase o pancartă cu dezarmarea. Preferam un portret cu toa’şu’. Astea erau mai uşoare. Dar tot avusesem noroc, colegul meu de bancă se pricopsise cu una cu Ceauşescu, poporu’ şi ceva legat de viitorul luminos. Aia trăgea binişor la cântar.

La locul faptei unu’ agitat se bâţâia de colo-colo, zbierând în portavoce. Cămaşă albă, regulamentară, cu mânecă scurtă. Cravată limbă de bou. Năduşit, răguşit, roşu la faţă, mereu aproape de apoplexie. Zbiera la noi, încercând să trezească în mâinile care ţineau portretele/pancartele mai mult elan revoluţionar.

-Băi, dezarmare! Treci mai în spate că o acoperi pe tovarăşa! Mă, ăla grasu’, lasă naibii poporu’ mai jos, că nu se mai vede tovarăşu’! Nu-l mai bâţâi, mă, pe tovarăşu’! Ţine-l drept acolo! Bă! Ăla cu poporu’! Fii atent că-l spargi pe tovarăşu’ cu poporu’ tău, fi-ţi-ar al dracu’, şi-l plăteşti!

După vreo oră de urlat şi debandadă a venit decizia:

-Măi, învăţământule! Vă amestecaţi cu salopetele, că aşa s-a decis! Poporule, tu treci mai în spate, îl laşi pe tovarăşu’ în faţă, cu tovarăşa. Dezarmarea şi planu’ cincinal, te duci naibii cu poporu’!

Memoria asta e o scârbă. Nu ştiu de ce mi-am amintit istoria asta acum, când voiam să scriu despre nişte chestii de actualitate. O las aşa.

 

Advertisements

3 Comments

Filed under Camera de garda

Cu dreapta-n stânga

Îmi e tot mai greu să comentez lucrurile care se întâmplă în ceea ce, într-o teribilă relaxare a criteriilor, numim “politica românească”. Zarva neîncetată, încăierarea fără de sfârşit, mozoleala generală, răcnetul necontenit, tirul cu scuipat, care nu mai conteneşte, toate astea poartă, la noi, numele de “luptă politică”. Ne lipsesc bărbaţii politici, dar avem politicieni – mai mulţi decât ne-ar face trebuinţă.

Într-o parte sunt cei care behăie de dimineaţa până seara despre “dreapta”. Ce ar trebui să fie dreapta, cum ar trebui să fie dreapta, pe ce parte ar trebui să îşi pieptene cărarea dumneaei dreapta. În ce constă criza dreptei, care sunt soluţiile pentru salvarea/unificarea/victoria/aerisirea/excitarea/epilarea dreptei. Cine cu cine ar trebui, adică, să se unească/alieze/înfrăţească, ce codoşii ar trebui împlinite, ce cumetrii năşite, ce cârdăşii puse la cale. Apoi inventarul păcatelor, pentru că, desigur, există şi nişte vinovaţi pentru starea dreptei. Păcatele sunt individuale, nu au spoială ideologică. Şi dă-i cu “dreapta e de dreapta şi are dreapta datorie de a fi de dreapta, ca atare noi cei de dreapta suntem de dreapta şi luptăm pentru ca dreapta să fie de dreapta bla-bla-bla”. Porcăriile, desigur, desigur, nu au ideologiile, traseismul e o pildă de delicateţe dacă se varsă în dreapta, corupţia e păcat individual, nu are treabă cu doctrina, etc. etc. etc. .

Lipseşte, mărunt păcat, proiectul. Dreptnicii români, ocupaţi cu primenirea zugrăvelii ideologice, prinşi cu atârnarea de stăpânii europeni pe linie ideologică, nu găsesc vreme şi pentru proiectul care s-ar putea numi România. La ce ar folosi? Importantă e vitejia luptei împotriva comunismului – care, sigur, e mort, împuţit şi putrezit de mai bine de 20 de ani. Puteţi numi un singur lider al dreptei care n-a fost comunist? Nu, Corneliu Coposu nu mai e printre noi. Şi nici nu se cade să-l pomenim în acest context.

Dincoace e ghiveciul guvernamental. Aici nu mai există ideologie, decât pentru festivităţile principalului parter de guvernământ. Stângismul e o chestie care ţine de stil vestimentar – cravată roşie, tricou cu Che Guevara, şapcă roşie. Programul de guvernare? A, da… există. E pe undeva! Pe bune! A fost votat şi în Parlament! Serios! E publicat în Monitorul Oficial! Foarte serios! Scrie acolo ce şi cum.

După doi ani de Ponta la Palatul Victoria, habar nu am în ce constă proiectul Guvernului. În afară de grija de a supravieţui cât mai mult timp, ce altceva îşi propune această putere? Care e destinaţia? Nu contează. S-a reţinut, stânga, Monitorul Oficial. A, da. Şi anti-Băsescu. N-ajunge? N-ajunge! Ponta vrea să devină şi preşedinte. Pentru că e anti-Băsist. El aşa zice. N-ajunge? Nu? De ce? La alegerile prezidenţiale nu e pe bază de like-uri?

P.S. Norica Nicolai s-a înscris în ALDE. Gest de elementar bun-simţ. Un om politic care a decis să respecte votul celor care au ales-o. Nu a existat vâlvă în presă. Lucrul ăsta a trecut aproape neobservat. Gest de bun-simţ. Ce fel de gest? Ce? Bun-simţ? Hai,pa! Dă-i cu dreapta! Dă-i cu stânga!

 

 

 

 

1 Comment

Filed under Ptiu

Dincolo

Ministerul Afacerilor Externe face un anunţ prin care îi povăţuieşte pe rumâni să evite bălăceala în haşdoioul bulgăresc, pentru că saramura bulgărească e condimentată cu praf de hepatită, iar dumnealui statul se îngrijeşte de ficatul cetăţeanului. Nişte agenturi de turismărie sar din garsoniere să protesteze, pe parte economică. Păi cum să crească madam economia şi să înflorească turismăria dacă nu le laşi pe ele, agenturi serioase, să-i ducă pe rumâni la bulgari, la o midie de chiuvetă şi un parizer olinclusiv? Autorităţile bulgariene se foiesc şi el în paie şi lămuresc situaţia: e puţină hepatită şi e din aia bună, fără euri!

De ce se îmbulzesc românii în Bulgaria? Le place limba? Poate sunt fascinaţi de cultura bulgară? Bine, vorbim serios. Dar tot întreb: de ce? Sunt condiţiile mai grozave decât cele de la noi? N-aş zice. E apa mai udă? Mă îndoiesc. Sunt preţurile mai cinstite? Da, ăsta poate fi un răspuns, dar nu e suficient. Adevăratul răspuns, ridicol şi simplu e: pentru că “Bulgaria e străinătate”. Or pentru mulţi vacanţa în străinătate e chifteaua supremă.

Am prieteni constănţeni, care ţin musai să-şi facă vacanţele în Turcia sau Grecia, la plajă. Plajă aveau şi aici, la două staţii de autobuz. Dar nu e “în străinătate”. Condiţiile sunt bune, marea e albastră, nisipul e galben, apa e umedă. Dar mai ales nu e România.

Cunosc destui români plecaţi la muncă în străinătate. Unii dintre ei acceptă acolo o muncă pe care în ruptul capului n-ar fi acceptat-o în ţară. Pentru ceva bani în plus faţă de ce ar fi sperat aici; nu teribil de mulţi. Dar e în străinătate. Sigur, pentru unii nu prea mai existau opţiuni, pentru alţii, puţini, dar merituoşi (ori, poate, norocoşi!) plecarea a însemnat şansa unei cariere de succes.

Una peste alta – nu văd de ce aş lungi demonstraţia, când lucrurile sunt deja evidente- un lucru e limpede: românii cred că merită ceva mai bun decât România. A, da, desigur, avem de toate. Avem râuri, munţi, dealuri, mare, încă mai avem păduri, lacuri uimitoare, locuri uluitor de frumoase. Sigur, avem ceva istorie, oleacă de cultură, lucruri care nu-s de colo, dar e clar că merităm ceva mai bun. Ziditorul ne-a lăsat trăitori peste un pământ binecuvântat, în care se găsesc toate cele trebuincioase, ba încă din belşug şi din cele care dau bucurie ochiului şi sufletului. Nu ne-a învăţat cum să la adunăm pe toate acestea laolaltă şi să le transformăm în prosperitate pentru noi. Dar vedem zi de zi cum se prefac în prosperitate pentru alţii. Cei la care fugim, pentru că merităm ceva mai mult. Şi mai ales, nu ne-a învăţat, pe noi românii, cum să ne suportăm unii pe alţii.

 

 

9 Comments

Filed under Oy-oy!

Fântâna ca ipoteză

Pe buza fântânii, Maimuţa grizonată hohotea neîncetat, scuturând lanţul care cobora prin gâtlejul fântânii spre maţele pământului. O duhoare cleioasă, împuţită, se ridica din adânc, mozolind piatra umedă  şi spărgându-se la ieşirea din fântână, desfăcându-se ca o hârtie mototolită şi aşezându-se, cu capul în mâini, ca într-o dintotdeauna meditaţie, pe cochilia melcului erudit, care moţăia lângă fântână, consumând reverii despre marile umezeli.

Măgarul Stephenson se întorcea de la câmp, fluierând vechiul cântec “Noi suntem în subţioara istoriei şi aici totul miroase a var”.

-Se fac potcoave bune anul ăsta? l-a întrebat Porcul lunii, înfăşurându-şi trompa în jurul gâtului, ca pe un fular, pentru a-şi menaja glasul cu care, la lăsarea serii, avea să le strice tuturor: Veniţi de luaţi întuneric!

-Anul ăsta n-am mai semănat potcoave! i-a răspuns Măgarul Stephenson. Se anunţă un an cu burtă şi chelie, a scris la gazete, aşa că am semănat porţi cu două zăvoare!

-Şi astea cum sunt? a mai întrebat Porcul lunii, doar pentru că învăţase la cursul de râgâieli politicoase că o conversaţie civilizată e alcătuită din minim două întrebări şi două răspunsuri.

-Cu două zăvoare! i-a răspuns Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări.

-Tu nu exişti! l-a repezit Maimuţa grizonată.

-Aşa e… – a oftat cu obidă Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări. Şi a continuat să nu existe.

Colbul a pornit să se ridice, nestârnit de niciun vânt, de nicio adiere. Se ridica uşor, în vălătuci moi, unduind fuioare subţiri, care…

-Ăsta iar a luat-o razna! şi-a ieşit din fire Prispa Niciunei Case. Stai naibii liniştit!

A scuipat de trei ori. Colbul a scos limba la ea şi s-a domolit, aşezându-se cuminte acolo unde îi era locul.

Apoi s-a făcut linişte. Liniştea avea forma unui cub căruia cineva îi sfârâmase un colţ. Pasărea inutilă a acoperit liniştea cu o prelată şi a zbierat către Maimuţa grizonată:

-Tot secată e fântâna?

-Depinde din ce punct al istoriei priveşti! i-a răspuns Maimuţa grizonată fără să o privească.

Atunci au venit grămadă oile polemice. Au golit căldările cu apă în fântână, bulucindu-se şi contrazicându-se despre cea de-a şaptezecişiopta zecimală a lui Pi.

-Voi când o să încetaţi cu porcăria asta? a întrebat Maimuţa grizonată.

-Care? a răspuns cu arţag Oaia C. Şi imediat a fost certată de Oaia A:

-Nu te băga! Am zis că lucrăm alfabetic! Tu urmezi după B. Eu sunt prima!

Apoi întorcându-se spre Maimuţa grizonată, a răspuns. Tot cu arţag:

-Care?

-Asta! s-a răstit Maimuţa grizonată.

Oaia A s-a întors spre grup:

-B, hai că e rândul tău! Răspunde-i!

-N-am chef. Mă piş! Să răspundă C!

Şi C a răspuns, fericită că o poate face acum procedural:

-Care?

-Asta! a strigat şi mai tare Maimuţa grizonată. Să aduceţi, cu găleţile, apă de la Râul concret la Fântâna secată.

Oaia D, obeză, s-a strecurat cu greutate în faţă, gâfâind, şi a explicat:

-Când… of, e greu… când… când umplem fântâna! Poate cândva ne decidem să devenim o ţară. Şi atunci vom avea nevoie de o fântână.

Cu toţii au rămas pe gânduri. Mai puţin Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări, pentru că nu exista. Au rămas pe gânduri până când un glas melodios răguşit le-a strigat:

-Veniiiiiiţi de luaaaaaţi întuneeeeeeeric!

1 Comment

Filed under GÂNDITORUL

Tristeţea primitorului de cărţi poştale

Atunci când, prin bortele înguste ale cutiei poştale, zăream petice de albastru, era prilej de mare bucurie. Primisem ceva! Le spuneam “vederi”; cărţi poştale aveam să le spun mai târziu, când deja erau pe cale de dispariţie.

Copil fiind, deschideam cu nerăbdare cutia poştală, scoteam de acolo cartonul colorat şi petreceam clipe lugi cercetând fotografia – locuri pe care nu ştiam dacă voi ajunge să le ating cu pasul vreodată, dar pe care acum le puteam bifa: am văzut şi asta! Cele mai multe erau inundate de albastru. Mă întrebam mereu de ce în toate locurile alea uimitoare, aflate din cărţile poştale, cerul e atât de albastru, atât de limpede albastru, iar în bătrâna şi prăfuita mea Constanţă e ori pitit sub puf de nori, ori îşi decolorează sineala peste măsură, sub apăsarea fierbinte a unui soare aiurea hlizit. În locurile descoperite în ilustrate existau clădiri vechi şi frumoase, cu ziduri îngrijite şi faţade uimitoare, în vreme ce zidurile oraşului meu erau toate asemeni, înecate în cenuşiu şi nisipiu. Prăpădite târguşoare (abia mai târziu aveam să aflu că sunt astfel), descoperite în cărţile poştale, îmi păreau locuri de basm, iar ceea ce cândva fusese grozavul Tomis, iar acum se numea Constanţa, care se întâmpla să fie oraşul în care să vieţuiesc, îmi părea un târguşor prăpădit. Abia când am început la rându-mi să trimit cărţi poştale, am descoperit, în ele, că şi la malul mării cerul e nefiresc de albastru, tot asemeni cum marea, din cărţile poştale, e de un albastru cum nu mi se întâmplase să găsesc aievea. Iar clădirea cazinoului ( ce altceva?) se desena ca un dinte alb, sclipitor, ieşit din albastra gingie a mării.

Când am primit o ilustrată cu Podul Mincinoşilor, din Sibiu, am crezut că descopăr locul unde se nasc poveştile. Pentru că acea carte poştală nu-mi trimitea vederea unui alt loc, ci a unei alte vremi. Cu o mătuşă din Sibiu, lucrătoare la Muzeul Bruckenthal, aveam o straşnică înţelegere: să îmi trimită câte o ilustrată cu câte o reproducere a unei lucrări aflate în partimoniul muzeului, ca răsplată pentru fiecare bună ispravă pe care o voi fi făcut. Cu timpul, credeţi sau nu, s-a vădit că sunt în stare de mai multe bune lucrări decât erau în stare cei ale acelor vremuri să tipăreasca reproduceri de tablouri. “Capul de copil” al lui Veronese, îl păstrez şi acum, ca zălog al cuminţeniei de care eram odinioara în stare.

Cu un vecin, marinar, legasem o altfel de prinsoare: în lipsa lui aveam a-i uda plantele, iar el îmi trimitea de prin locuri nemaiauzite ilustrate cum n-aş fi bănuit că pot exista. Hârtia era de altă calitate, nu întotdeauna era aşa prisos de albastru, pentru că unele se năclăiau în tonuri de roşii, ori violet, fiind panorame de seară… ehei, ce grozăvii! Într-o astfel de carte poştală era doar îmaginea unor dune, în alta un oraş aflat sub ape, o alta mă ducea într-un cer înţepat de zgârie nori…Ce lume grozavă se învârtea, dimpreună cu mine, în jurul soarelui!

Când am primit prima vederea a Voroneţului am petrecut un ceas iscodind după albastrul acela despre care auzisem că e fără pereche. Şi n-am ştiut unde să-l caut; în genunile văzduhului ori în zugrăveala pereţilor? Dar loc mai cald şi mai adulmecat de dumnezeire ca acea casă mică şi cu ziduri albe, cum era casa lui Ionică zis şi Creangă, din Humuleşti, încă nu văzusem, în niciuna din grozavele imagini de te miri unde prin lume. Când pentru prima dată am ajuns acolo, am descoperit că, uneori, cărţile poştale sunt mincinoase nu doar pentru că înfrumuseţează, ci, iată, şi pentru că uneori nu încap în dânsele şi copleşitoarea trăire pe care o poţi avea doar aplecându-te şi păşind în odăile mici şi primenite. De zeci de ori, de atunci, am poposit în tinda acelei case, spre cuminte şi pioasă reculegere, aşa cum un bun creştin, probabil, se va fi simţind păşind la Mormântul Sfânt.

Vremurile s-au schimbat, cârţi poştale greu mai sunt de găsit. Şi, oricum, nimeni nu le mai trimite, să îngreuneze tolba poştaşilor. Iar dacă nimeni nu le mai trimite, nici nu mai e nimeni să le primească. Aşa, parcă, am încetat să mai făurim, în minte, poveşti şi ne mulţumim cu cele pe care le ştim deja.

Acum privind prin bortele înguste ale cutiei poştale, se răstesc la mine culorile ţipătoare ale pliantelor negustorilor. Pozna albastrului a dispărut şi i-a luat locul obrăznicia roşului. Nu mai sunt poftit să văd locuri, să aflu poveşti, ci să capăt, pentru un preţ, lucruri. De care, de cele mai multe ori, nu am trebuinţă. Şi aşa, în fiecare zi, trăgând cu ochiul prin bortele acelea înguste, îmi amintesc bucuria de odinioară şi mă amărăsc de nimicul de acum.

6 Comments

Filed under GÂNDITORUL

De ce nu-mi place fotbalul

Într-o competiţie sportivă, cel mai bun ar trebui să învingă. Nu cel mai bun teoretic, atemporal, nici cel mai virtuos, cel mai fără de păcat, ci strict cel care se mişcă mai bine în confruntarea respectivă. În fotbal chestia asta nu se întâmplă.

La fotbal lucrurile funcţionează altfel. Dacă nimereşti un gol norocos sau îşi face arbitrul pomană şi te cadoriseşte cu un penalty, te-ai scos. Ce dacă ai jucat ca un cârnat tot restul meciului? Ai golul norocos, te bagi cu curul în poartă, tragi de timp până fluieră jupânul de pa-pa şi gata. Am văzut de atâtea ori chestia asta! În alte sporturi aşa ceva nu e posibil. În baschet nu te poţi bizui pe “coşul norocos”. Sigur, mai sunt 3 secunde de joc, scorul e 98 la 98 şi nimereşti una de 3 puncte! Ura! Victorie! Da, dar până la coşul norocos din ultimele secunde ai mai reuşit 98 de puncte, deci n-ai stat ca ciulinii pe tarla. În rugby nu există eseu norocos. Nici tragere de timp. La maraton n-ai decât să tragi de timp, dacă vrei, dar nu faci nicio şmecherie. La volei nu merge. Nici nu poţi simula un fault. La tenis… bine, după ce am văzut-o pe Şarapova, la Rolland Garros… parcă e o şmecherie şi cu trasul de timp.

Asta e. În fotbal văd prea des că nu cel mai bun câştigă, ci cel mai şmecher. Şi prea seamănă cu politichia. De asta nu-mi place. Şi nu fumez nici vrăjeala aia cu “de asta e fotbalul frumos”. Nţ! Nu e! E naşpa! Dar, admit, pe la noi sunt mulţi care socotesc şmechereala o chestie mişto.

Şi atunci de ce mă uit la fotbal? Ce sens mai are? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu. Dar nu-l ştiu.

7 Comments

Filed under cacatul in arta, Cine mă enervează azi

Eşti taliban?

În orice discuţie, despre orice, mai ales dacă porneşti această discuţie în mediul deschis al internetului, ai ocazia de a te ciocni de ăia care ştiu ei mai bine. Fireşte, pot exista puncte de vedere diferite, se poate întâmpla să greşeşti, să fii insuficient sau greşit informat, dar nu despre asta e vorba. Chiar şi atunci când formulezi o opinie – personală şi subiectivă, ca orice opinie- , musai apare şi cel care ştie el mai bine ce gândeşti sau ce ar trebui să gândeşti. Nu o să îţi spună niciodată că el are o altă părere, ci că tu greşeşti. De ce? Pentru că el are o cu totul altă părere, care evident e cea corectă.

Dar mai ales există talibanii. Prizonierii unei singure idei, în care investesc o credinţă fanatică, gata să te admonesteze  ori de câte ori felul în care vezi tu lucrurile nu se potriveşte credinţei lor. Dacă te încumeţi să ai o părere care umbreşte icoanele închinărilor lor, chestiunea devine un afront personal, care nu poate trece fără aspriă mustrare. Pentru taliban nu există idei, ci ideile lor. Pentru taliban nu există adevăr, ci adevărul lor. Tot astfel cum nu există principii, ci doar lucrul în care cred ei. Iar toate acestea sunt schimbătoare, într-o neîncetată prefacere, pentru că, mai presus de orice, talibanul nu zăboveşte pe teritoriul arid al principiilor, ci îşi atârnă credinţa, de cele mai multe ori, de un nume.

Cum îţi dai seama că eşti un taliban? E nevoie de o severă auto-evaluare? Există câteva indicii de care ai putea ţine seama:

1) Dacă pentru a te descrie te introduci o categorie, care categorie e botezată cu numele celui întru adoraţia căruia îţi cheltuieşti excesiv de multe resurse ( băsist, crinist, pontist, iliescist etc.) atunci eşti cu siguranţă taliban.

2) Dacă te declari adept al unor principii pe care mai apoi le renegi, doar pentru că idolul tău însuşi le-a renegat, atunci eşti taliban.

3) Dacă găseşti că făgăduielile niciodată împlinite ale idolului tău sunt dovezi de pragmatism, minciunile pilde de flexibilitate, iar demagogia cea mai de jos e demonstraţie de înzestrare retorică, eşti taliban.

4) Dacă vorbeşti despre principii serioase, despre riguroase reguli morale, dacă impuţi tuturor neaşezare în aceste principii şi valori, dar când vine vorba de cel al cărui adept te declari, constaţi subit, că oameni suntem cu toţi, atunci, nu e nicio îndoială, eşti taliban.

5) Dacă ignori, omiţi sau simţi nevoia să interpretezi în fel şi chip ceea  ce afli despre idolul la care te închini, doar pentru a (te) convinge că e fără de păcat, fără de cusur, icoană facătoare de minuni, eşti, clar, taliban.

6) E bine să ştii că talibanul e întotdeauna convins că nu poate fi suspectat de talibanism; el nu se socoteşte fanatic, ci spune că are convingeri; nu are îndoieli, are certitudini; greşelile idolului său nu sunt greşeli, ci abile mutări strategice, iar păcatele sale nu sunt păcate, ci mărunte şi admirabile demonstraţii ale umanităţii sale.

7) Dacă eşti ferm convins că pentru cele care i se reproşează idolului tau, întotdeauna, de vină sunt alţii: cei din jurul său, trădătorii, presa, rău-voitorii, serviciile (autohtone sau străine) etc. atunci e bine să admiţi că s-ar putea să fii taliban.

8) Dacă eşti convins că El (întotdeauna cu majusculă) e singurul care ne poate mântui pe toţi… ghici ce?

9) Dacă nu reuşeşti să îţi aminteşti, după minute bune de trudă a memoriei, nicio realizare a idolului tău, dar poţi vorbi ore în şir despre înzestrarea sa retorică şi dibăcia cu care se învârte printre principii, acceptă că eşti taliban.

10) Dacă singurele reproşuri pe care le poţi formula când vine vorba despre cel al cărui fanatic suporter eşti, sunt de tipul “e prea bun”, “e prea îngăduitor”, “e prea deştept”, atunci … realizezi ce urmează?

 

În fine, eşti taliban. Nu e nicio nenorocire. Te iubim şi aşa. Sau măcar suntem dispuşi să te suportăm. Încearcă, totuşi, să nu testezi limita până la care suntem dispuşi să mergem cu asta. Şi nu înjura stânga, nici dreapta, nu-i înjura nici pe monarhişti, ecologişti, comunişti, filatelişti sau manelişti! Pentru că eşti taliban, iar opiniile tale se schimbă odată cu ale idolului tău. Şi nu se ştie când te trezeşti la stânga, dreapta, monarhist, ecologist, filatelist, comunist sau… ptiu!

 

Leave a comment

Filed under Anarhisti din toate tarile