Category Archives: Colecţia de personaje

Funeralii fericite

Mi-am dorit mult să-mi placă filmul lui Horaţiu Mălăele. N-am reuşit decât să nu-mi displacă. “Funeralii fericite” nu e un film prost, e doar un film care nu reuşeşte să fie bun. Şi nu reuşeşte pentru că îşi propune prea mult asta, pentru că îşi propune prea multe, iar în final nu reuşeşte să fie decât o suită de clipuri, legate opintit între ele de o poveste care aproape îşi pierde înţelesul sufocată de dorinţa actorului-regizor de a demonstra ce poate.

Un român revenit în ţară după mulţi ani irosiţi în Franţa, împreună cu un imigrant rus şi unul bulgar prelungesc un chef cu mult alcool şi curve la cârciuma unui arab. Pe drumul spre casă, unde îşi propun să continue cheful, o ţigancă le ghiceşte în cărţi, iar cei trei zmei află că vor muri la distanţă de câteva zile unul de celălalt. Cel dintâi, bulgarul, urmând să moară chiar a doua zi. Profeţia se împlineşte în privinţa primilor doi, iar Lionel (Horaţiu Mălăele) îşi petrece ultimele zile pregătindu-şi viitoarele funeralii. Asta e povestea filmului.

Nu îmi pot reprima senzaţia că tot filmul acesta există pentru că Horaţiu Mălăele şi-a dorit un anume tip de rol, pe care încă nimeni nu i l-a oferit. Iar întreg filmul a fost născocit pentru a putea arăta ce poate cu adevărat ca actor. Din acest punct de vedere filmul e o reuşită, pentru că Mălăele e un foarte mare actor. Dar ăsta e deja un lucru care de mult nu mai trebuia demonstrat.

Marele cusur al filmului, cum spuneam, e acela că îşi propune prea multe, iar la un moment dat asta ajunge să plictisească. Există intenţia de satiră socială, dar lucrurile nu sunt duse până la capăt, introducerea în context e, de multe ori forţată şi naşte nedorite stridenţe. Momentele dramatice suferă de un exces de explorare, nu întotdeauna motivată narativ, care nu adaugă niciun fel de profunzime, totuşi. Lunga scenă a trezirii, după a noaptea chefului, filmată dintr-o bucată, fără tăietură de montaj, cu o singură cameră fixă, se prelungeşte mult, mult prea mult, sugerând că ar putea fi esenţială pentru construcţia narativă, ori măcar prin încărcătura simbolică. Nici vorbă de aşa ceva. E doar o scenă lungă, prelungită inutil.

Există apoi, către finalul filmului, un fel de videoclip care ar fi trebuit să constituie apogeul dramatic: monologul lui Lionel despre mamă. Singura problemă e că monologul ăsta e introdus forţat, doar pentru a stoarce nişte eventuale lacrimi de la galerie. Nu are nicio motivare narativă, e îngrozitor de prost scris, plonjând undeva la limita kitsch-ului. Limită care e apoi depăşită cu entuziasm în chiar finalul filmului, atunci când primim mesaje esenţiale ca: “viaţa e frumoasă dacă ai prieteni”, “viaţa e făcută pentru  a iubi” şi altele asemenea.

Repet, filmul nu e prost. Îşi propune doar prea multe şi are mari probleme de dozaj. Parabola care se insinuează în subtext (bulgarul nu e doar bulgar, e chiar destinul Bulgariei, imigrantul italian e chiar Italia, aflată ea însăşi într-o tulburată debusolare etc.) nu reuşeşte să supravieţuiască, fiind sufocată de excesul decorativ. Dacă există un lucru pentru care filmul merită recomandat este, cum spuneam şi mai sus, întâlnirea cu marele actor care este Horaţiu Mălăele. Căruia îi doresc să găsească acel mare rol, scris pentru domnia sa, aşa cum, cu siguranţă, merită.

Advertisements

1 Comment

Filed under cacatul in arta, Colecţia de personaje

Aforistu’

Fiziceşte personagiul e absolut neremarcabil. E mic de stat, rotofei, iar fruntea i se întinde până dincolo de creştet, într-un podiş care la alţii s-ar numi chelie, dar la el devine înaltul frunţii. Şi-a lăsat barbă. Chestia asta, socoteşte el, îl maturizează în ochii celorlalţi şi sudează zăbrele la încrederea de sine. Ochii mici, negri, i se zbat în orbite, mişcându-se făra ostenire, pândind lumea, să vadă când vine momentul să strecoare unul dintre “aforismele” sale. Pentru că le comite frecvent. Are ambâţul de a fi socotit literat, dar nu-l ajută dactilografia. Oboseşte după doar câteva cuvinte. Dacă n-ar obosi, dacă nu s-ar plictisi după doar o propoziţie, ehei, ce romane ar scrie… Pe când aşa scrie doar aforisme. Necazul e că nici aici nu-l ţine gazul drum lung. Regula pentru “aforismele” sale e că dacă în prima parte a enunţului livrează ceva suportabil, acceptabil, ba uneori chiar interesant, în mod obligatoriu la final trânteşte o balegă-n plăcintă. Spre exemplificare:

Minciuna e doar un adevăr neîntâmplat. ( Asta e prima parte a enunţului, potabilă, perfect în regulă dacă n-ar urma… ) Dar mincinoşii sunt nişte labagii! ( Fleoşc!)

E marca lui. Asta îl face recognoscibil. Permanenta căcare în căldarea cu lapte. Ei bine, a venit momentul ca universul să ia cunoştinţă de opera Aforistului, aşa că daţi-mi voie să vă prezint un fel de colecţie, un fel de Best of… Aforistu.

*Moartea e doar trecerea de la verb la substantiv. Dar te împuţi şi te mănâncă viermii.

*Dragostea e perdeaua aceea, cu broderie complicată, în spatele căreia se nasc rimele. Şi facem sex.

*Nimic nu e mai uluitor decât zborul păsărilor, măsurând văzduhul cu lungimea aripii şi pământul cu umbra lor. Dar păsările care zboară nu sunt comestibile, în timp ce găina e foarte gustoasă. La ceaun.

*Dacă toate întrebările şi-ar găsi răspunsuri, Universul s-ar opri din mişcare. Te pişi pe el de Google.

* În lumea vegetală nu există nici adulter, nici desfrânare. Vântul, gâzele… mereu există o a treia fiinţă care face amorul posibil. Şi staminele nici nu trebuie să dea din cur până obosesc.

* Politica e maşinăria care transformă speranţele în voturi şi dezamăgirile în procente. ‘tu-i în gură de politicieni.

* Nu există cu adevărat prietenie, doar făgăduieli care îşi aşteaptă mereu împlinire. Banii daţi cu împrumut nu-i mai vezi!

* Nietzsche a spus că Dumnezeu a murit. Mamă, ce haleală tre’ să fie la parastasu’ lu’ ăsta.

* Diferenţa fundamentală între comunism şi capitalism? În comunism toată lumea produce, foarte puţini consumă. În capitalism toţi consumă, foarte puţini produc. Hoţi toţi, dă-i dracu’!

* Nu înţeleg obsesia asta recentă pentru autostrăzi. Drumul spre rai nu e o autostradă. Ce m-aş pişa pe mine de râs să pună ăştia radare pe drumul spre rai.

* Atunci când iubeşti se deschide o uşă. Şi intră toţi golanii şi îţi fură boarfele din casă.

* Dintre toate zidirile omului nimic nu este mai uimitor decât cartea. Gândul îi e cărămidă şi cuvintele tencuială.  Da’ nu mai citeşte nici Pulea.

 

Leave a comment

Filed under Colecţia de personaje