Cucoana păşeşte mecanic, straniu. Face trei paşi. Stâlp. Se opreşte. Un pas lateral, evită stâlpul, păşeşte mai departe. Se opreşte. Se răsuceşte la 90 de grade. Păşeşte mai departe. În tot timpul ăsta nu a ridicat privirea de pe ecranul telefonului. Nicio expresie nu i-a mişcat muşchii feţei. Încerc să o evit. Intră în mine. Chip lipsit de expresie. Ochi goi. Îmi cer eu scuze. Nu spune nimic. Îşi întoarce privirea spre ecranul telefonului şi îşi continuă mersul mecanic.
Intru la metrou. Am nevoie de o cartelă. Îi dau casieriţei 5 lei. Îmi dă rest un leu. Cartela. În tot timpul ăsta a continuat să îşi plimbe degetul pe ecranul telefonului. Cobor spre peron, strecurându-mă printr-o mulţime de zombie smartphonaţi.
În tren toţi sunt prinşi cu plimbatul degetului pe ecranul câte unui smart phone. Chipuri imobile, rictusuri încremenite, fiinţe împietrite, la care doar câte un deget atinge un ecran de sticlă. În capătul vagonului, unul beat se pune pe cântat. Se ridică o legiune de mâini, toate ţinând câte un telefon în mână, toate străduindu-se să captureze ceva din jelania beţivului, ceva din viaţa reală. Ăla beat mort e viaţa reală! Tace. Mâinile se lasă în jos, degetele încep din nou să se mişte de ecranele telefoanelor, chipurile rămân lipsite de expresie.
Mă întâlnesc cu prietenii. Ne zâmbim. Ne strângem mâinile. Comandăm cafea, bere, ceai, limonadă. Suntem diferiţi. Cafea, bere, ceai, limonadă. Unii sunt iPhone, alţii sunt Samsung. Eu sunt Nokia vechi, ne-smart, ne-touch-screen, doar nişte taste uzate. Prietenii mei privesc relicva mea ca pe o creatură bizară. Apoi chipurile le încremenesc şi degetele încep să străbată potecile display-urilor. Spun un banc. Întreb de una, de alta. Niciun răspuns, niciun surâs, nicio expresie. Las banii de cafea, pe farfurioară. Mă ridic şi plec. Mă strecor printre androizi. Sau iosişti. Sau ce vor fi fiind. Ajung în stradă. În mulţimea de trecători cu capul aplecat la 45 de grade şi degetul în permanentă excitare a clitorisului digital.
Un bloc întreg e îmbrăcat într-o uriaşă reclamă care mă invită să intru în familia celui mai nou telefon inteligent. Peste drum, un ditamai panoul mă pofteşte să fiu mereu conectat. Mă opresc. Stau în mijlocul trotuarului. Plouă. E udă. E rece. Ploaie. Nu e iRain. E ploaie. Nu e nici măcar #ploaie. E ploaie şi atât.
Moshe Mordechai 
In Germanica sint foarte multi in metrou/tren/autobuz care citesc carti hard-copy, sau de pe eReader. In parcuri la fel, prin statii si pe unde mai sta omu’ sa astepte ceva la fel. Like, ca sa zic asa.
Cineva, nu mai stiu exact cine si in ce context, spunea acelasi lucru cu ani in urma despre… Moscova. Bine, ideea de baza era ca oamenii prefera sa lectureze carti cand calatoresc cu metroul, nu ziare ca bucurestenii, dar esenta asta era: rusii, rautanii aia de rusi, prefera literatura cat de cat serioasa jurnalismului deseori de sorginte tabloida.
Oare chiar asa sa fie!? Toti rusii sa fie asa cum ai zis? TOTI!?! Trista lumea in care traim, nu!?!
Unde-am zis eu ca toti?
In plus, era doar o completare la ce-a spus Fluieratorul, pt. ca mi-a amintit ca citisem candva pe undeva despre o situatie asemenatoare.
Daca ai avea ochelarii din They live, ai vedea ca reclama aia transmite, de fapt, altceva
Mai zilele trecute o doamna isi declara supararea fiindca se intalnise cu o problema si “nu au spus nimic la televizor” … daca nu s-a spus la televizor, nu exista. Viata nu exista decat in direct. Dar, deja, televizorul este cu un picior in “reciclabile”. Incet, dar sigur, viata nu va exista decat in “i”. iViata ne astepata cu retelele deschise. Nu vom fi decat niste mici icon-uri aliniate pe un display, facand degeaba drop shadow . Ne va touch-ui si noi ne vom misca. Fara touch-ul ei nu ne vom deschide ca sa ne aratam interfetele. Ne vom distinge numai daca iViata ne va zoom-ui …
“Clasicii” cu taste uzate trebuie sa se (re)traga pe banda de langa acostament. Pe traficul relationalului trece, in viteze de 4G, iViata ca un torrent, download-ind friends, like-uri si share-uind frumusetea live.
Gary Turk are niste comentarii asemanatoare : lipseste contact visual (eye contact) intre oameni. Oamenii nu se privesc ochi in ochi, nu-si zambesc. Probabil asta era adevarat si mai de mult, dar de cand avem toti smartphones fenomenul s-a agravat.
[…] acum șase ani, pe teritoriul Moshe & Mordechai următorul […]