Category Archives: Cine mă enervează azi

De ce nu-mi place fotbalul

Într-o competiţie sportivă, cel mai bun ar trebui să învingă. Nu cel mai bun teoretic, atemporal, nici cel mai virtuos, cel mai fără de păcat, ci strict cel care se mişcă mai bine în confruntarea respectivă. În fotbal chestia asta nu se întâmplă.

La fotbal lucrurile funcţionează altfel. Dacă nimereşti un gol norocos sau îşi face arbitrul pomană şi te cadoriseşte cu un penalty, te-ai scos. Ce dacă ai jucat ca un cârnat tot restul meciului? Ai golul norocos, te bagi cu curul în poartă, tragi de timp până fluieră jupânul de pa-pa şi gata. Am văzut de atâtea ori chestia asta! În alte sporturi aşa ceva nu e posibil. În baschet nu te poţi bizui pe “coşul norocos”. Sigur, mai sunt 3 secunde de joc, scorul e 98 la 98 şi nimereşti una de 3 puncte! Ura! Victorie! Da, dar până la coşul norocos din ultimele secunde ai mai reuşit 98 de puncte, deci n-ai stat ca ciulinii pe tarla. În rugby nu există eseu norocos. Nici tragere de timp. La maraton n-ai decât să tragi de timp, dacă vrei, dar nu faci nicio şmecherie. La volei nu merge. Nici nu poţi simula un fault. La tenis… bine, după ce am văzut-o pe Şarapova, la Rolland Garros… parcă e o şmecherie şi cu trasul de timp.

Asta e. În fotbal văd prea des că nu cel mai bun câştigă, ci cel mai şmecher. Şi prea seamănă cu politichia. De asta nu-mi place. Şi nu fumez nici vrăjeala aia cu “de asta e fotbalul frumos”. Nţ! Nu e! E naşpa! Dar, admit, pe la noi sunt mulţi care socotesc şmechereala o chestie mişto.

Şi atunci de ce mă uit la fotbal? Ce sens mai are? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu. Dar nu-l ştiu.

7 Comments

Filed under cacatul in arta, Cine mă enervează azi

Melancolia formelor de relief

Am ales cel mai prost sunet de apel posibil.  Îmi place melodia. Îmi place prea mult. Atât de mult încât, de cele mai multe ori, las telefonul să sune până ajunge la refren. Iar cel care mă sună închide. Şi n-apuc să aud refrenul. Enervantă chestie. Acum sună. Sper să fie cineva insistent. Nu cunosc numărul, cum nu cunosc niciun număr, în afară de 112 (puşche pe limbă!), dar telefonul mai cunoaşte din numerele celor cu care am de a face şi îmi dă de veste. Acum habar nu are cine sună. Refrenul! Gata, răspund.

-Alo!

Într-o bună zi o să trebuiască să-mi fac timp şi să inventez ceva. “Alo” ăsta e prea fumat, prea e folosit de toţi şoferii. De ce n-aş răspunde cu “Zbang!”? Sau cu “ete fleoşc!”? Nici “cucurigu” nu e o idee rea.

– Începuturi se scrie cu î din i sau din a?

Nu cunosc vocea. Voce de cetăţean responsabil, care nu se uită la televiziunile generaliste, nici la cele de ştiri, dar consumă cu insistenţă televiziuni specializate în documentare. Ce fel e o astfel de voce, ce anume mă face să cred asta despre cineva doar auzindu-i vocea? Nimic, n-are nicio logică, absolut nicio logică, dar nici eu nu v-am întrebat de ce citiţi horoscopul.

-Nu mi-aţi răspuns la “alo”… – îi răspund cătrănit.

-Să ne tutuim! îmi propune vocea Discovery.

-Nu mi-ai răspuns la “alo” – intru rapid în convenţie.

-Păi, nici nu trebuie! Alo nu e un salut?

-Da’ ce e?

– Habar n-am! O chestie parazitară?

-Băi, ştii? Şi eu m-am gândit la chestia asta. Chiar îmi propuneam ca de acum să răspund cu “ete fleoşc”, în loc de “alo”.

-Ete fleoşc nu merge!

-De ce?

-Sună a belea!

-Şi?

– Poate nu e o veste rea, adică… na… oricum… nu merge. Eu aş încerca “cucurigu!”.

-Şi la ăsta m-am gândit!

-Ete fleoşc!

-Aha! Vezi?

– Începuturi se scrie cu î din a sau din i?

-Nu ştii?

-Nu, de-aia te-am sunat!

-Păi, ce? Ne cunoaştem?

-Nu cred!

-Atunci cum m-ai sunat?

-Am format un număr la întâmplare!

-Şi dacă dădeai peste un bou?

-Poate chiar am dat!

-Hai sictir! Se scrie cu î din i, dacă e la început sau sfârşit de cuvânt.

-Aha! Ştiam asta!

-Atunci de ce naiba ai sunat?îmi ies din pepeni

-Ca să fiu sigur!

Omul e calm. Nesimţit de calm. Îi zic:

-Puteai căuta pe net!

Răspunde:

-N-am încredere. Acolo e plin de tâmpiţi.

-Păi şi la telefon nu puteai da peste un tâmpit?

-Hehehe!

E măgar. Ce animal! Precizează:

-Glumeam. Merci de informaţie.

-Să trăieşti!

-Dacă mai am vreo  întrebare te sun eu.

-Bine. Cum te cheamă? îl întreb.

-De ce? răspunde în doi peri.

-Ca să-ţi salvez numărul. Să ştiu cine mă sună.

-Ete fleoşc!

-Altfel nu răspund.

-Da’ acum ai răspuns. Scrie acolo “ăla care întreabă”

-E prea lung.

– Atunci “Mişu”- îmi zice.

-Te cheamă Mihai?

-Nu, da’ ce contează? Auzi?

-Hă? răspund concis şi înţelept.

-Stai la munte sau la mare?

-Da’ poate stau la câmpie…

-N-ai voce de om de la şes…-mormăie.

-Ete fleoşc! La mare.

-Am bănuit eu! mustăceşte.

-Ai bănuit pe naiba! Hai, pa!

-Pa! Auzi? Stai! Ce melodie ai setată ca sunet de apel?

-De ce?

-Ca să ştiu cât trebuie să sun, până ajungi la refren?

-Aha! Kayleigh- Marillon!

-Tot aia?

-Cum tot aia?

-Păi pe aia o am şi eu din… 2014 cred!

Aici chiar m-a lăsat cu gura căscată.

-Cum din 2014, băi ameţitule? Păi acum nu suntem în 2014?

-Nu. 2016. Hai că te las.

-Băi! Stai aşa! Cum 2016?

-Tu pe ce lume trăieşti? 2016!  Hai sănătate că am de scris la blog!

-Ce blog?

-Moshe Mordechai…. Gata! Te pup!

A închis. Ori face careva bancuri, ori m-am sunat din 2016. Băga-l/m-aş în pizda mă-sii/mamei mele, că n-am întrebat cine câştigă alegerile de anul ăsta.

 

 

 

Final de text tâmpit. Mulţumesc că aţi rezistat până aici. Cum aţi reuşit? Şi mai ales: de ce?

5 Comments

Filed under cacatul in arta, Cine mă enervează azi

Tupeu de borfaş

Mă uitam la imaginile difuzate deja cam de toate televiziunile de ştiri, cele cu “naşii” de la CFR surprinşi în exerciţiul ciordelii. Las deoparte faptul că, mai nou, toate heirupurile astea anti-ceva se fac doar cu camera de luat vederi alături, că altfel ce sens are să mimăm noi că ceva dacă nu se dă şi la televizor, ca să vindem naţiei iluzia că noi chiar… ceva.  Ăştia prinşi cu banii din  micile înţelegeri cu călătorii, aproape toţi se purtau ca nişte maradonişti versaţi, ca nişte borfaşi autentici.  Unul dosea banii după o canapea de tren jerpelită şi făcea pe clonţosul, zbierând că nu-s ai lui, altul făcea pe leşinatul şi când a văzut că nu i-a ieşit schema a devenit agresiv. Unul dintre naşi, cu dexteritate de borfaş exersat în alba neagra, tot încerca să mişte şomoiogul de bani dintr-o mână în alta, până când reuşeşte să-i arunce într-un colţ. Apoi, cu un tupeu monumental, zbiară la ăştia care îl controlau, că nu-s banii lui, că e abuz, că alte alea. Tupeu de borfaş.

Toţi ăştia sunt cetăţeni. Oameni cu un loc de muncă, capi de familie, taţi care educă nişte plozi. Cu alte cuvinte nişte români de nădejde. Care au doar micul cusur că fură de rup. Nu, nu sunt hoţi, nici interlopi, ci salariaţi, cetăţeni, contribuabili (cu un sfert de normă) şi alegători. Dar reflexul de borfaş le funcţionează de minune, toată instrumentaţia borfaşului le e la îndemână.

Altă scenă, văzută mai deunăzi, se întâmpla în trafic. Un şmecher trece cu tupeu pe roşu. Poliţia îl opreşte după doar câţiva metri. Şi începe recitalul. “Ba am trecut pe verde. Ai dovadă? Ce martor? Ăla e vorbit cu tine, am văzut eu când i-ai dat bani.” Omul e cărunt, are aparenţa respectabilităţii -aşa cum vrem noi să ne-o imaginăm, definită de accesorii ca ochelari, cravată etc. Dar reflexul de borfaş funcţionează fără cusur.

Şi genul ăsta de scene se pot întâlni cu o frecvenţă care ar trebui să îngrijoreze pe cineva. Pe cine? De fapt se întâmplă mereu. Vânzătoarea prinsă de patron furând are reflexul în priză: ea n-a furat şi dacă e la o adică, ce? Ea nu poa’ să-l dea în gât pe patron că bagă marfă fără acte? În centrele comerciale angro, când se anunţă controale, toate prăvăliile sunt în carantină, toţi întreprinzătorii sunt bolnavi, la pat. Şi toate actele sunt “la contabilă”. În spital, asistenta care cere şpagă, profesorul care vrea ciubuc de la elevi pentru a-i promova.Poliţistul, procurorul sau judecătorul şpăgar. Peste tot, ăştia prinşi cu mâţa în sac au reacţia despre care vă spuneam: de borfaş exersat. Extrem de rar vezi vreunul ruşinându-se, pocăindu-se, recunoscându-şi greşeala. Pentru că, în societatea în care trăiesc ei ( şi… ghiciţi! e aceeaşi cu cea în care trăim şi noi!) lucrurile astea sunt acceptabile, moralitatea e flotantă, iar descurcăreala şi tupeul de borfaş trec drept calităţi esenţiale. Despre politicieni şi măiestria lor în arta chiorâtului în faţă, ce să mai spun?

Repet, toţi ăştia despre care vorbesc nu sunt interlopi, ci cetăteni care ar trebui să treacă drept onorabili. Au doar reflexul de borfaş, apucături de interlopi. De ce? Pentru că interlopul a devenit noul model de succes. Maimuţoiul îmbogăţit din fărădelege, cu tupeu gros, gramatică frustă şi parchetul obrazului bine văcsuit, ăsta e modelul de succes pe care se bat televiziunile, după care se topesc partidele poltice şi care, finalmente, reprezintă omul nou. Ăsta e.

Noi ăştialalţi… supravieţuim. Tot mai puţini şi tot mai puţin dispuşi să o mai frecăm cu tâmpenia asta numită morală. Şi cu porcăria numită bun-simţ.

Leave a comment

Filed under Cine mă enervează azi

Întrebarea zilei

Acum, că tot a picat Boc, ne scremem şi  noi puţin? Există telefoane inteligente, brichete inteligente,detergenţi inteligenţi, anvelope inteligente. Au inventat ăştia până şi căcăstori inteligente. Nu reuşim să găsim şi noi un ministru de interne măcar vag inteligent?

10 Comments

Filed under Cine mă enervează azi

Cine mă enervează azi

Julia Roberts. Cu botul ei, mare cât butelia de aragaz. Cu ifosele ei. Cu cele trei grimase care ţin loc de joc actoricesc. Cu toate filmele care ar fi putut fi suportabile dacă nu juca ea în ele. Cu toate filmele care au devenit insuportabile pentru că juca ea în ele. Mă enervează. Rău de tot. Şi trebuia s-o spun. Şi am spus-o.

15 Comments

Filed under Cine mă enervează azi