Category Archives: Capitalismul proletar

Mor măcelăriile

La parterul blocului meu ( Nu e blocul meu, n-am devenit apropitar de beton îngrămădit, dar de vreme ce locuiesc în el, zic că e al meu; ipoteza că aş fi eu al lui fiind mult mai puţin atrăgătoare) exista o măcelărie. S-a închis. De fapt nu “s-a închis”, că măcelăria n-are diateză reflexivă. A închis-o dumnealui, patronul, pe care tocmai l-am salutat, în vreme ce lipea în geamuri un afiş pe care scrisese, cu litere mari cât falimentul: “Spaţiu de închiriat!”.

-Nu merge! mi se vaită patronul. (Ar trebui să îmbrac cuvântul ăsta în ghilimele?) Nu cumpără lumea. Ne-au omorât ăştia cu supermarket-urile.

Oftează. Oftez şi eu. Din politeţe. El crede că ştie de ce a scăpătat. Eu chiar ştiu. Dar nu-i spun. Mă îndoiesc că i-ar folosi la ceva. Îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una. Îl refuz, le am pe ale mele. Îmi aprind şi eu una, deşi n-am niciun chef să stau la prohod cu el.

N-am nicio îndoială că frizura economiei naţionale nu depinde de “marii investitori”, care vin când e de supt măduvă din os (doar n-om ajunge să ne-o sugem singuri! – citiţi cum vreţi afirmaţia asta!) şi pleacă atunci când şi-au umflat maţul, nu înainte de a se căcă, făra a trage şi apa. Micul producător autohton, insoţit întru profitabil prieteşug de micul negustor – aici se află cheia unei economii cu ficatul sănătos. Mica brutărie de cartier, cu brutarul care se trezeşte cu noaptea în cap ca să frământe aluatul pe care l-a plămădit din făină cumpărată de la fermierul pe care îl ştie el şi în care are încredere. Micul măcelar, care tot asemeni se aprovizionează de la micul crescător, care nu-şi îngăduie să-şi bată joc de ceea ce produce. Şi tot asemenea, cizmar, cofetar, croitor ş.a.m.d. .  Aşa am văzut prin alte locuri şi aşa am văzut că e bine.

La noi însă nu se potriveşte. Şi nu se potriveşte pentru că românul nu vrea să fie brutar, ci patron de brutărie. Sau măcar de gogoşerie. El nu vrea să frământe aluatul, ci să găsească pe careva mai amărât decât el, care sa frământe el aluatul, pentru bani de nimic. Că de aia s-a făcut patron, ca să aibă unii pe care să-i pună la muncă. Apoi descoperă că salariile ălora costă. Că statul îşi vrea şi el partea şi afacerea gâfâie. Dar românul nu vrea mica lui afacere, de familie, prin care îşi dă de lucru sieşi şi alor lui, din care se întreţine. El nu vrea mica afacere. El vrea afacere! Să muncească alţii! El e patron. Îşi face cărţi de vizită, vorbeşte la telefon (cu contabila) se vaită că statul îi ia prea mult, că lefurile salariaţilor îl împovărează. Aşa că merge la mica înţelegere: juma din bani pe acte, restul la caiet. Iar caietul se mai pierde, se mai uită. Pe urmă apare constatarea că românii nu sunt muncitori serioşi. Că sunt puturoşi şi te mai şi fură. Asta constată orice patron de butic, fugit de la locul lui de muncă, să vadă ce fac vânzătoarele, pe care le suspectează că fură.

– O să ne ducem toţi dracu’! mi se vaită scăpătatul patron de măcelărie. O să ne cumpere străinii cu totu’! Că ne place să cumpărăm porcăriile lor, în loc să mergem la românii noştri!

Am intrat de câteva ori în măcelăria lui. De fiecare dată prăvălia era goală. Vânzătoarea, revărsată pe un scaun, stătea în uşa care dădea “în spate” şi dădea cu degetul în telefon. Nici n-a ridicat privirea când am intrat. Nici nu s-a sinchisit că exist. Nici pomeneală să îşi ridice osânză, să străbată micul hol şi să mă întrebe dacă am văzut meciurile, dacă am umbrelă, cum o mai duc cu sănătatea… să mă întrebe ceva! Am stat câteva minute, m-am holbat la vitrina frigorifică în care erau cutii cu margarină, parizer grecesc, feliat, la folie, halva bulgărească. Şi ceva cărnărie. Nu multă, nu foarte arătoasă. Asta a fost prima vizită.

A doua oară era o altă vânzătoare. Pe acelaşi scaun, dar cu alt telefon. Urla în telefon: “Nu mai mă dau, fă, cu decolorant că mi-a făcut aia permanentu şi a zis că mi-aduce ea de la turci vopsea de-aia originală!… Ce vacă e!… Aşa a zis? … Vaaai!” . Şi aşa mai departe. M-am salutat cu halvaua, cu margarina, cu sticlele de vodcă ( la sticlă de plastic, de 1,5 L) nou apărute. Cu aceeaşi carne de la vizita anterioară. M-am simţit ca la muzeu. Singur şi deprimat. Am dat să ies. Din culcuşul ei, vânzătoarea zbiară la mine: “Dacă vrei ceva să-i zici!”. Întotdeauna mă bucur când oamenii mă simt unul de al lor şi mă tutuiesc.

Au mai fost câteva vizite. O dată am întrebat de nişte ciolan de porc. N-aveau. Altădată de ceva carne de vită. N-aveau. O dată am avut noroc. Aveau piept de pui dezosat, de Slobozia. La casoletă. Dacă nu mă deranja că expirase de o zi, al meu era. Ultima dată m-am regăsit cu grasa care degeţea în telefon. S-a ridicat. A venit agale. S-a proptit în faţa mea. “Bună ziua!” am zis. Degeaba. Deja era absorbită de butoneala în telefon. Am întrebat ceva. A întins un deşt gros, slăninos. Mi-a arătat în ce vitrină să mă uit. În vitrina aia nu exista ce mă interesa. Doar eticheta cu preţul. Mai întreb o dată. Mai întinde o dată deştul. Mă duc spre uşă. Ea se scurge spre scaunul ei, cu ochii beliţi în telefon.

Acum “patronul ” e amărât. Închide lacătul. Aruncă ţigara. O striveşte sub călcâi. Oftează:

-Să văd de unde o să cumpere acum, că eu am închis! zice. Că eu înhchiriez şi îmi convine să stau din chirie, nu mai creez locuri de muncă, nu mai… Asta e!

Îmi strânge mâna. Se urcă în merţanul vechi, înmatriculat în Bulgaria şi porneşte. Vorbeşte la telefon. Iese cu spatele. Îl claxonează unul. Coboară amândoi, se înjură. Blochează traficul. Eu plec. E greu. Greu. Era o măcelărie atât de liniştită, în care puteai intra să te reculegi, să…

2 Comments

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Capitalismul proletar

Bugetaţi, vitejii mei!

În stăruinţa sa de a demonstra că reducerea cu 5% a CAS va fi pentru economie ceea ce e benzina de 98 pentru motorul de Trabant, premierul Ponta ne-a plictisit ieri cu nişte planşe colorate care nu aveau nicio legătură cu subiectul, dar din care trebuia să înţelegem că e bine. Mai înainte se întâlnise cu nişte unii de afaceri şi i-a întrebat dacă se descurcă şi cu un CAS mai mic, iar un domn care vorbea stâlcit româneşte i-a zis ca merge şi cu el mai mic.

N-am competenţe în materie de finanţe, n-am trecut pe la Harvard, dar ştiu că au trecut pe acolo mulţi dintre ăia de la FMI care ne-au învăţat cum se propteşte oiştea-n gard. Şi, mai ales, au trecut pe acolo mulţi dintre specialiştii care ne-au făcut rost de o criză economică globală de o excelentă calitate. Nu ştiu cât de utilă e măsura asta a reducerii CAS, habar nu am ce eficienţă poate avea o astfel de măsură, dar mă îndoiesc ca va genera zecile de mii de locuri de muncă promise de premier. Că aşa sunt eu, neîncrezător. Ştiu, în schimb, că bugetul asigurărilor sociale, de exemplu, îşi încheie în mod constant execuţiile pe deficit.

M-am acomodat deja cu ideea că “măsurile de stimulare a economiei” sunt de fapt vitamine pentru corporaţii mediul de afaceri. Mi se tot explică, de vreme bună, că prosperitatea cetăţenilor depinde de bunul mers al corporaţiilor mediului de afaceri. Şi observ, de mulţi ani, că prosperitatea cetăţenilor rămâne în permanenţă în premiză, în vreme ce corporaţiile se descurcă binişor; binişor, dar ar mai avea nevoie de ceva stimulente.

Vorbim despre biruri. Una din promisiunile USL era reducerea TVA, revenirea la cota de 19%. Lucru care nu s-a întâmplat. Dacă onor guvernul socoteşte oportun, acum, să reducă CAS, n-are decât să o facă. Dar nu vreau să mai aud, pe viitor, de nicio mărire de taxă, acciză sau contribuţie!

Actualul guvern, ca şi cele dinainte, se vaită de proasta colectare a taxelor şi impozitelor. Şi pentru că nu se umple visteria din colectarea taxelor şi impozitelor locale, a mai ciupit puţin contribuabilul de la buzunar. Mai cu o mărire de acciză la combustibil, mai cu o creştere de taxe. Iar asta, iertat să fiu, e pungăşie curată!

Avem un sistem fiscal, există taxe, impozite, contribuţii, biruri şi angarale cu care noi cetăţenii suntem datori pentru ca dumnealui guvernul să-şi poată face treaba. Iar cetăţenii cinstiţi îşi achită toate aceste datorii. După care vine guvernul şi spune: n-ajunge! Şi n-ajunge pentru că dumnealui guvernul e incompetent, incapabil să îşi adune banii pe care ni-i cere. Pentru că, din incompetenţă, corupţie, prostie şi hoţie, doar o parte din taxele prevăzute de lege ajung în lădoiul cu bani ai statului. Care e soluţia pe care o găseşte statul? Să ia mai multe biruri de la dobitocii cinstiţi, care şi le platesc. În vremea asta unii se pricopsesc ocolind plata datoriilor către stat, dar făcând parale din afaceri cu statul, de-alde Bercea strânge milioane, iar contibuabilii cinstiţi mai pun un petec la turul nădragilor şi se scarpină de încă nişte marafeţi pentru a umple visteria statului. Care visterie nu strânge banii pentru a împlini cine ştie ce glorioasă operă, ci pentru a hrăni hoardele de afacerişti care au nevoie mai apoi de stimulente. Reducerea CAS, bunăoară. Altfel, sigur, şcolile sunt ca vai de ele, drumurile ferfeniţă, spitalele stau să se dărâme.

Dacă vreun guvern vine să îmi ceară biruri noi, să facă bine să îmi explice pe îndelete unde se vor duce banii aceia şi cât bine îmi vor aduce mie, contribuabil. Dar mai înainte să facă bine şi să treacă la colectat banii datoraţi de la toţi şmecherii şi şnapani. Altfel spus: nu discutăm despre măriri de taxe până ce nu-ţi aduci colectarea la cote rezonabile! Simplu! Nu îmi cere mie să plătesc pentru incompetenţa şi corupţia ta!

Nu ştiu ce învaţă ăia la Harvard, habar nu am. Nu ştiu dacă învaţă şi oleacă de istorie, pentru că atunci ar afla cum şi de ce cad guvernele.

1 Comment

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft

Consultări să fie, dar să ştim şi noi!

De regulă, consultările de la Cotroceni dintre premierul Ponta şi preşedintele Băsescu respectă o reţetă dinainte ştiută: Ponta merge pentru a avea de unde ieşi cu declaraţii care să-i prelungească durata de valabilitate a certificatului de anti-băsist ( prinde bine la votăciune!), Băsescu îi cheamă pentru a putea avea apoi o ieşire televizată în care să povestească naţiei cât de inept e Ponta şi cât de priceput e el, Băsescu, The Băsescu, în absolut orice. Asta e reţeta, că e vorba de consultări, tocmeli, pipăieli sau depuneri de icre. Azi părea că totul curge conform vechiului obicei. Doar părea, pentru că, aşa cum aveam să constatăm, n-a mai fost deloc aşa.
Ca să nu pierdem ideea prin bălăceala stilistică, astăzi Ponta a mai muşcat o dată din momeala lăsată de Băsescu pe clanţa uşii de la intrarea în Palatul Cotroceni. Şi s-a trezit bălăngănindu-se în cârlig, ca scrumbia înainte de afumare.
E nevoie de o considerabilă doză de naivitate dacă vrei să îţi închipui că decizia lui Traian Băsescu de a difuza filmul „consultărilor de la Cotroceni” a fost o reacţie spontană, stârnită de insistenţa nu ştiu cărui reporter acreditat la Cotroceni. Nu, întâlnirea de azi a fost plănuită tocmai pentru ca acea înregistrare să aibă loc, iar ea trebuia să se întâmple tocmai pentru a fi difuzată către presă. Toată atitudinea lui Băsescu, aşa cum se vede din înregistrare, e aceea a unuia care ştie dinainte că ceea ce se spune, ceea ce se întâmplă acolo, e destinat ochilor publicului. De aici şi poza de preşedinte blajin, de patriot preocupat până în pancreas de grija ţării, de competent în ale finanţelor teribil de grijuliu cu banii pe care îi va avea de cheltuit sau nu Guvernul Ponta. Doar dacă acum îl vezi pentru prima dată pe Traian Băsescu ai putea să nu realizezi că miştocăreala odihnită, pe care le-o serveşte premierului şi nedumiritei domnişoare Petrescu, e o recitare după foiţă, nu are nimic comun cu hăhăiala groasă şi grobianismul cu care ne-am obişnuit în cazul actualului preşedinte şi care ni l-au făcut atât de simpatic. Teribil de simpatic! Insuportabil de simpatic!
Dincolo de întreg montajul, care, trebuie să recunoaştem, i-a ieşit lui Băsescu, rămâne impresia jenantă lăsată de domnişoara Petrescu. Am mai scris despre Ioana Petrescu, am mai vorbit despre domnia sa, încă de la momentul nominalizării sale la Ministerul Finanţelor. Nu repet lucrurile deja spuse atunci, constat doar că, din păcate, nu m-am înşelat. Permanenta inovcare a studiilor domniei sale, obositoarea, enervanta deja trimitere la SUA şi felul în care merg lucrurile acolo, sunt doar detalii care nu o fac foarte simpatică, dar ăsta nu e neapărat un mare cusur. Nici tinereţea nu e un cusur. Dimpotrivă. Lipsa de experienţă, lipsa de autoritate pot, însă, reprezenta impedimente majore atunci când ai pretenţia de a deveni şef peste blejnărie. Pentru că Ministerul de Finanţe nu e un seminar de preţioase flecăreli, nici festival de dansuri teoretice. Mnisterul Finanţelor e, poate, cel mai greu Minister al Guvernului, în care vieţuiesc dinozauri rămaşi acolo din Pleistocen, dihănii trecute prin ciur, dârmon, returnări de TVA, cotă pe cap de vameş ş.a.m.d. . În MF nici gângurelile domnişoarei Petrescu, nici prezentările sale în Power Point, nici amintirile sale despre contabilitatea simplificată de la gogoşeriile americane nu pot ţine loc de autoritate şi mai ales de experienţă. Dar asta e într-o mică măsură vina domniei sale şi în mult mai mare măsură le e imputabil iresponsabililor care au numit acolo o jună venită de nicăieri, care doar are de povestit amintiri dintr-un campus universitar. Vina domniei sale e aceea de a fi acceptat o pălărie care îi cade mereu pe frunte.
La întâmplarea cu CAS şi „consultările” de ieri, de la Cotroceni, putem adăuga şi bâlbâiala legată de noul Cod Fiscal – altă dovadă de lipsă de experienţă, ca să ne jucăm cu eufemismele.
Habar nu am de partea cui se află dreptatea în chestiunea reducerii CAS. La poză, însă, Băsescu a fentat din nou. Ponta şi domnişoara Petrescu n-au putut decât fanda în faţa băşcăliei lui Traian Băsescu. Ponta a vrut să joace la imagine şi a pierdut. Ăsta ar trebui să fie un prim semnal de avertisment, în perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale, pentru că, încetul cu încetul, credibilitatea, imaginea şi împreună cu ele şi voturile, din flecuşteţe din astea se pot pierde. Băsescu a jucat şi el la imagine. Şi i-a ieşit. Dar nu-i mai foloseşte la nimic. Pentru că Nana. Pentru că Bercea.
În poza de azi, de la Cotroceni, l-am avut pe preşedintele României, pe primul ministru, şi pe ministrul finanţelor. I-am şi auzit, în toată grozăvia lor. Preşedinte, prim ministru, ministru de finanţe… România, carevasăzică. Întrebări?

5 Comments

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft

Cupa Bercea la fotbal

S-a încheiat şi marea afacere a cupei mondiale la fotbal. Au câştigat nemţii. După care nu mă dau deloc în vânt, dar care au meritat să ia bibeloul acasă. Nu ştiu dacă au fost cei mai buni. Mi-au plăcut şi oladezii (cu toate plonjoanele lui Ruben), dar nemţii au dat, de la început până la sfârşit, senzaţia că ei au venit în Brazilia cu o treabă. Şi au rezolvat-o.

În finală am ţinut cu Argentina. Pentru că n-o înghit pe hoaşca aia de Merkel. Şi nu vreau să aud că fotbalul n-are legătură cu politica! Spuneţi-le asta ălora care umpluseră lojele oficiale! Sau doamnei Rousseff, care şi-a pus bugetul naţional la grea opinteală ca să ajute FIFA să mai împuşte francul o dată. Am ţinut cu Argentina şi pentru că încă mai sper că fotbalul, sportul în general, poate fi mai mult decât o maşinărie, pentru că o pasă dibace cu călcâiul mă poate încânta mai mult decât un gol din penalty venit în minutul ’90. Au câştigat nemţii. Am mai zis asta şi se ştia deja. Dacă m-aş încumeta să explic de ce au câştigat nemţii, atunci nu m-aş uita după ce au avut în plus, ci mai degrabă după ceea ce le-a lipsit. Iar nemţilor le-a lipsit o “super-vedeta”, figurantul de lux, fiţosul cu freză ( aţi văzut frizurile fritzilor? toate corecte, milităreşti!). Au avut, în schimb, o echipă. Şi mai ales, aşa cum am spus, au venit cu o treabă. Ăilalţi păreau doar aflaţi în treabă.

Ediţia tocmai încheiată a cupei mondiale a lămurit un lucru pe care îl cam bănuiam de mult: fotbalul de azi nu mai are jucători-spectacol, e lipsit de vedetele acelea autentice, născute din dribling, nu scremute de marketing. Cristiano Ronaldo, s-a putut lejer observa, e un cârnat cu freză de cocalar şi atât. Messi a fost un penibil de la un capăt la celălalt. A ţinut ocupat un loc în care ar fi putut juca cineva care chiar are chef să joace. Altfel, sigur, reclame la chiloţi, mult gel în păr, fiţe şi băşini. Am apucat să-i văd jucând pe Maradona, Platini, Gaza, Hagi sau Zidane – ca să dau doar nişte exemple. Papiţoii care trec azi de vedete nu sunt buni nici să le spele suspensoarele celor pomeniţi.

Nemţii n-au aşteptat nimic de la omul providenţial (chestie din care ar trebui să învăţăm ceva, nu doar în materie de fotbal), ci au făcut ceea ce trebuia făcut. Şi au făcut rost de un bibelou. Nu mi-am pierdut minţle ca să văd, precum comentatorii TVR, o demonstraţie de “rigoare germană” în “deposedările impecabile” ale lui Buateng, dar nemţii şi-au meritat mărgelele.

Asta a fost. Madam Rousseff predă ştafeta, în interiorul BRICS, către Putin. Că fotbalul n-are legătură cu politica. Acum e rândul Rusiei să bage bani în buzunarul FIFA. Madam Merkel şi nemţii ei se mulţumesc să ducă acasă gablonzul. Şi cecul cuvenit câştigătorului. Asta e treaba.

P.S.  Iar repet ce îmi tot spun înţelepţii, că fotbalul n-are treabă cu politica. Şi întreb: or fi câştigat nord-coreenii în cealaltă finală, cu Portugalia?

3 Comments

Filed under Camera de garda, Capitalismul proletar

Tincuţa

Au venit nişte străini pe aici şi ne-au bătut cordial pe spate. “Sunteţi nişte servitori credincioşi” – ne-au spus. Năuci de fericire, ai noştri au ieşit grăbiţi, să se tragă în poză, să marcheze momentul, să ţopăie de încântare, că iată, au primit o vorbă bună. Mai sunt şi alţii de venit, mai sunt poze de făcut. Încă mai e de prizat ceva exuberanţă tălâmbă.

Alteori, ţopăitorii care acum fac poze sunt mâhniţi. Că nu vine niciun străin, că nu-i primeşte niciun străin, că străinii aceia le aruncă doar câte o vorbă repezită, răsunând a mustrare. Dar acum e prilej de hlizeală şi aranjat nodul cravatei pentru poză. Sigur, când vine vorba de lucrurile care ne preocupă de atâta vreme pe noi, ridicarea vizelor, aderarea la spaţiul Schengen sau eliminarea teribilei mizerii numită MCV, străinii ăia sunt indisponibili sau găsesc vreme cel mult pentru o mustrătoare ridicare din sprânceană. Atunci nu sunt poze. Nici ţopăieli, nici gângureli, nici ieşiri la declaraţii. Atunci consumăm depresii şi nevroze colective, dar le consumăm între noi, fără poze, fără rânjet festiv. Mi se mai spune, uneori, că poate mai ales din vina noastră încă nu vize, încă nu Schengen, încă MCV. Nu cred că e aşa, dar şi de ar fi aşa, atunci încă şi mai tristă e concluzia că suntem mai pricepuţi şi mai grijulii la slujirea intereselor altora decât la împlinirea nevoilor noastre.

Mai avem cu puţin mai mult de o săptămână până la alegerile europene. Şi? Dezbaterea nu există, există doar gâlceava şi afişele tălâmbe. Liberalii, într-o campanie sărăcuţă, se declară eurocampioni şi promit schimbarea fusului orar. Eurocampioni? Bine. PSD-iştii au umplut ţara cu nişte afişe care par că fac reclamă la pâinea fără gluten. Băsiştii de rit PMP umblă în blugi şi se declară poame. PDL-iştii sunt şi ei pe undeva, făcând ceva, nu e foarte limpede ce. Toţi îngânători ai vorbelor altora, repetând fără să înţeleagă aceleaşi banalităţi, că suntem europeni, că Europa ohooo, că la Bruxelles ohohooo! În rest, ţara e albă de mătreaţa zarvei!

În piaţa din apropierea casei mele, o băbuţă are două prăpădite de sticle de lapte pe tarabă. Trei litri de lapte. Băbuţă laudă fiecărui trecător laptele “de la văcuţa mea, mamă! lapte curat”. Iar trecătorii trec, că de aia sunt trecători, făra a lua seama la albul laptelui, la banda de leucoplast cu care şi-a dres bătrâna ochelarii, la mâinile ei îmbătrânite şi muncite, care se frământă fără contenire. Îmi zâmbeşte cu gura ştirbă, prin ţesătura de riduri şi mă asigură că e “lapte curat, de la văcuţa mea!”

-Cum o cheamă pe văcuţă, mamaie? o întreb.

-Tincuţa! Tincuţa îi zicem, mamă! îmi răspunde bătrâna. Pentru că văcuţa ei are nume, pentru că cei care trudesc au nume, aşa cum are şi ea, şi omul ei, şi copiii ei. Doar străinii care vin pe aici nu au nume. Iar dacă au, nimeni nu şi le aminteşte.

-Hai, mamă, să-ţi dau laptele, să mă duc şi eu acasă, că-s ostenită! îmi zice.

-Căt vreţi pe el? întreb.

– Îl dădeam cu… dă-mi, mamă, 15 lei pet tot şi gata.

Cât un pachet de ţigări- îmi spun. Plătesc. Îmi iau laptele şi plec. Îşi ia bătrâneţea şi pleacă. Acasă. La Tincuţa ei. Aşa cum vor pleca şi străinii ăştia. Doar că ei nu au Tincuţe. Pentru ei nu există nume. Nici ţările nu au nume, nici oamenii.

Merg spre casă. Sunt în NATO. Sunt în UE. Nu sunt în Schengen, îmi trebuie viză pentru SUA, dar am laptele Tincuţei. Cât o mai trăi şi Tincuţa. Cât or mai trăi Tincuţe.

1 Comment

Filed under Camera de garda, Capitalismul proletar

Tigaia şi suveranitatea

A existat în anii din urmă un soi de dezbatere, fără vlagă, de ochii tărgului, despre suveranitate şi imperativul cedării unora dintre atributele suveranităţii către instituţiile europene. În pantomima dezbaterii s-a omis un detaliu: înainte de a livra structurilor suprastatale ale UE o parte dintre atributele ei, ar trebui să ne asigurăm că avem măcar ce ceda. Că pomenita UE nu prea are idee ce are de făcut cu ceea ce-i cedăm noi, asta e deja o altă discuţie. De fapt, întreaga poveste numită “noua construcţie europeană” e cam în felul acesta: nu există proiect, sunt prea mulţi arhitecţi, fiecare cu părerea lui, constructorii aşează materialele după cum îi taie capul şi după chef, când şi dacă au poftă de treabă, materialele de construcţie sunt puţine, dar s-a făcut o serioasă aprovizionare cu scule de grădinărit, sisteme anti-furt şi corpuri de iluminat; pe lângă toate acestea, cei care ar trebui să se mute în viitoarea construcţie nu vor nici în ruptul capului.

Nu despre bufeurile bătrânei Europa vreau să vorbesc, nici despre derutele şi mofturile ei de trecută curteaznă, devenită între timp babă acră, ci despre acele elemente ale suveranităţii pe care nu ar trebui să le cedăm, pe care nici măcar nu avem cum le ceda, pentru bunul motiv că nu le avem. Orice discuţie despre viitorul unei ţări şi aspiraţiile sale la prosperitate, înainte de calcul geopolitic, gimnastică dimplomatică şi inserare în găşti militare, ar trebui să înceapă cu două concepte esenţiale: suveranitate alimentară şi suveranitate energetică. Independenţa alimentară sau independenţa energetică, despre care se mai vorbeşte uneori, cu aceeaşi lipsă de entuziasm, reprezintă limitări ale conceptelor de suveranitate, mai ales în limbajul UE, admiţându-se nevoia statelor de a-şi asigura prin resurse proprii satisfacerea nevoilor, dar nu şi dreptul acestora de a-şi defini acele nevoi şi calea de satisfacerea a lor, ceea ce, până la urmă, e esenţial.

România e dependentă, în acest moment, de importul de produse alimentare. Discuţiile despre potenţialul agricol enorm al ţării sunt deja fascicule dintr-un curs de retorică. Agricultura românească produce insuficient, îndustria alimentară e mediocră. Comerţul cu produse alimentare e controlat de mari grupuri internaţionale, pentru care suveranitatea alimentară a României e nu doar un moft, dar un impediment. Pe o piaţă cu putere de cumpărare scăzută, marii comercianţi, pentru a-şi satisface nevoia de profituri uriaşe, preferă importul de produse ieftine, de calitate proastă şi foarte proastă, la limita standardelor, investind câte ceva în marketing. Producătorii autohtoni, puţini şi greu competitivi, în jocul condus după regulile marilor comercianţi, ajung cu dificultate la consumatori, iar nevoile lor de dezvoltare nu au cum obţine resursele necesare. Consumatorul e “re-educat”, consumul de produse ieftine, mediocre, dar în cantităţi mari şi într-o relativă diversitate de sortimente, fiindu-i indicat ca model de civilizaţie şi prosperitate.

Există deja exemplul clasic al “roşiei româneşti”. Se importă tomate de te miri unde, de fapt nişte recipiente cu apă, de culoare vag roşie, fără gust, cu valoare nutritivă zero, dacă nu chiar nocive. Lanţurile de supermarket-uri sunt pline de aşa ceva, 12 luni pe an. În sezonul lor, roşiile româneşti sunt aproape inexistente sau sunt tot mizerii de import, prezentate drept produse autohtone, ori, în cel mai fericit caz, produse autohtone, dar soiuri de import “ameliorate”, cu acelaşi gust de carton presat, dar care oferă producţii superioare celor cu care eram cândva obişnuiţii. Consumatorul dornic de a-şi satisface pofta de “o roşie cu gust” are doar opţiunea de a lua pieţele la rând. Cu puţin noroc există posibilitatea ca, printre tarabele năpădite de bombe chimice turceşti, stăpânite de mafia pieţelor, să dea peste un producător autohton şi peste râvnitul produs.

Pare un cerc vicios. Discuţia e lungă, complicată şi ar merita să fie făcuta pe îndelete. Avem nevoie de o agricultură puternică, orientată spre nevoile pieţei interne. Avem nevoie de o industrie alimentară serioasă, care înseamnă o multitudine de mici producători şi nu un oligopol, cu câţiva mari procesatori, care lucrează în special cu materie primă de import. Iar pentru ca asta să se întâmple, trebuie început cu educarea consumatorului şi localizarea! Consumatorul trebuie ajutat să redescopere micul producător local, care e obligat să păstreze calitatea pentru a-şi păstra muşteriii. În locul mezelurilor dubioase, importate in Germania de nu ştiu ce lanţ de magazine, ar putea descoperi micul al producătorului local. Tot astfel ar putea redescoperi brutarul, cofetarul, patiserul etc. Care la rândul lor, pentru a asigura calitatea produselor, vor trebui să descopere micul producător local de materii prime. Asta se întâmplă în Italia, Franţa sau în alte ţări europene pe care le pizmuim pentru prosperitatea lor.

Imaginaţi-vă că vreme de o săptămână, în oraşul dvs., toate supermarketurile ar sta închise. Aţi fi lipsiţi cu desăvârşire de posibilitatea de a vă procura pâinea, laptele etc. În Italia, de exemplu, nu aţi avea această problemă. Noi o avem pentru că ne-am pierdut respectul pentru producătorul local, lăsându-ne spălaţi pe creier de pliantele colorate ale vânzătorilor de otrăvuri. Iar statul român a privit asta cu bunăvoinţă.

În materie de independenţa energetică, teoretic, stăm mai bine. Avem încă resurse şi potenţial. Îndeajuns ca să depindem în destul de mică măsură de importuri. Suveranitate nu avem. Resursele acestea sunt controlate de entităţi străine care au propriile interese, nu neapărat convergente cu ale noastre. În locul conservării resurselor şi explorării resurselor alternative, regenerabile, am ales soluţia comodă şi păguboasă a explorării intensive a ultimelor resurse pe care le mai avem. Există ceva investiţii străine în energia eoliană, dar sunt modeste şi sunt mai ales străine. În hidro investiţiile sunt zero, în energia nucleară ne-am oprit la cele două unităţi de la Cernavodă. Investiţiile în transport şi distribuţie sunt practic inexistente, giganţii străini care au preluat această afacere sunt interesaţi doar de stoarcerea a maximum de profit, cu cât mai puţine investiţii. Importăm gaz rusesc şi cedăm exploatarea gazelor de şist autohtone!

Practic, în ambele domenii, suntem victimele lipsei de viziune, lipsei de interes. Sau poate e ceva mai rău acolo. Producem rapiţă şi grâu prost, pentru export pe bani puţini, dar importăm unt franţuzesc şi mere din Africa de Sud. Exportăm rapiţă pentru bio-combustibili, am cedat petrolul, dar importăm gaze ruseşti. Apoi ne văităm că avem o balanţă comercială deficitară, că nu ieşim din subdezvoltare.

Dacă azi, acum, în clipa asta, nu începem sa gândim politici serioase, centrate pe interesele noastre, şi nu începem grabnic să le implementăm, mă tem că în anii următori ne vom prabuşi. La nivel global, statele responsabile se mişcă, alarma a sunat de mult, doar noi n-am avut chef să o auzim, fiindcă eram mult prea ocupaţi cu înghesuiala la tigăile de la promoţie. Tigăi de import.

6 Comments

Filed under Capitalismul proletar, Economie si gheseft, Rabbi zice

Roşia Montană, pro şi contra – FAQ

1. Pentru ce protestează, de fapt, cei care protestează împotriva exploatării de la Roşia Montană?

Păi, aşa cum bine rezultă şi din întrebare, nu protestează pentru, ci împotrivă. Mai exact: împotriva eutanasierii maidanezilor, împotriva ne-eutanasierii maidanezilor, împotriva exploatării gazelor de şist, împotriva lui Băsescu, împotriva lui Ponta, împotriva noului Cod rutier, împotriva RMGC, împotriva romanilor ( care i-au asuprit pe daci), împotriva… Împotriva!

2. Câţi protestatari sunt cu adevărat în Piaţa Universităţii?

Ambii protestatari prezenţi în piaţă au fost de acord că în piaţă se află câteva zeci de mii de protestatari.

 

3. Dacă nu se ducea Ponta la ei, până când mai stăteau  în mină protestarii de la Roşia Montană?

Până începea noul sezon din “Suleiman Magnificul”.

 

4.  Dacă exploatarea de la Roşia Montană se va face la suprafaţă, minerii ăia de ce s-au băgat în subteran să protesteze?

Pentru că în mină semnalul wi-fi e mai bun.

 

5.  Ce a fost în capul lui Ponta când a promis că aduce el comisiile parlamentare să îşi desfăşoare lucrările în mină?

Vorbim totuşi despre premierul României! Puţin respect! Evident că n-a avut nimic în cap, indiferent ce ar spune rău intenţionaţii.

 

6. Câţi bani au primit ăştia ca să susţină proiectul RMGC?

Evident că n-a fost vorba de bani! Banii sunt subdiviziunea leului.

 

7. Se poate exploata aurul şi fără cianuri?

S-a încercat. Cu gaze lacrimogene, cu gloanţe de cauciuc. Tot cu cianură merge mai bine.

 

8. De ce nu exploatează statul român aurul de acolo?

Pentru că statul român nu e un exploatator şi lasă ruşinea asta în seama străinilor!

 

9. Fierul vechi de ce nu se exploatează cu cianuri?

Pentru că ne protejăm minorităţile.

 

10. De ce îşi vâră Soros nasul în toată afacerea asta?

Dar ce-aţi vrea să-şi vâre?

 

11. Blocarea afacerii nu înseamnă pierderea de locuri de muncă?

Şi închiderea investiţiei de la Auschwitz a însemnat pierderea unor locuri de muncă. E drept, acolo aurul era în dantură, iar în loc de cianuri se folosea Cyclon B.

 

12. Ăsta nu e un subiect prea serios pentru a fi tratat în băşcălie?

Ba da. Şi?

5 Comments

Filed under Capitalismul proletar, Dacă televizorul nu te-a tâmpit destul, Economie si gheseft, Oy-oy!, Rabbi zice