Category Archives: Întrebarea zilei

Gică Popescu ar trebui graţiat?

Nu cunosc datele dosarului în care a fost condamnat Gică Popescu. Nu m-a interesat subiectul, nu l-am urmărit, aşa că nu am cum discuta despre vinovăţia ori nevinovăţia fostului fotbalist. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare ar fi trebuit să închidă subiectul, dacă încrederea noastră în instituţii, în justiţie, în acest caz, ar putea ieşi din subteran. Deficitul de încredere, irezistibila tentaţie de a închipui sofisticate teorii ale conspiraţiei, atunci când vine vorba despre administrarea justiţiei, ar putea găsi o explicaţie comodă în strania alcătuire a corpului magistraţilor, unde, alături de profesionişti oneşti şi serioşi, par să fi încăput şi câteva stranii făpturi. Însă la fel de ciudată e, deseori, şi atitudinea corpului social. Nu mai departe de dosarul în care este implicat Gică Popescu, am putut vedea chiotele de satisfacţie ale celor fericiţi să-i vadă în zeghe pe fraţii Becali, în acelaşi timp, aceeaşi oameni, arătându-se mâhniţi/indignaţi de condamnarea “fostului căpitan al Barcelonei”. Justiţia, carevasăzică, ar trebui să funcţioneze plebiscitar, pe bază de sondaj, ţinând seama de simpatiile şi antipatiile peluzei.

Legea noastră penală îi cere judecătorului ca atunci când pronunţă o condamnare să opereze o individualizare a pedepsei, ţinând seama de pericolul social reprezentat de fapta comisă, de circumstanţele referitoare la fapte, dar şi de cele referitoare la persoană făptuitorului şi, în fine, de pericolul social pe care l-ar putea reprezenta acesta. Repet, nu cunosc datele dosarului în care a fost implicat Popescu şi nu ştiu cum a funcţionat, dacă a funcţionat, individualizarea pedepsei pentru acesta sau pentru ceilalţi implicaţi în dosar, dar trebuia amintit că aplicarea legii penale nu e doar o chestiune de aritmetică.

Condamnare fostului fotbalist, observ, a devenit un motiv de preocupare. Sunt multe, foarte multe voci care vorbesc despre nedreptate, încă şi mai multe cele care cer graţierea. Graţierea este un instrument excepţional, aflat la dispoziţia Preşedintelui, de care acesta poate dispune discreţionar. Cuvântul cheie fiind “poate”. Nu despre mecanismul de obţinere a graţierii vreau să vorbim, totuşi. Nici argumentul Villon nu vreau să-l aduc în discuţie.

Pot exista oameni de excepţie care, cu sau făra voia lor, să ajungă în staţii penale. Infracţiunea nu are biografie, infractorul, întotdeauna, da. Cum funcţionează atunci distribuţia de indulgenţe? Care sunt criteriile de care ţinem seama? Opera socială a celui aflat într-o astfel de situaţie interesează? Anvergura sa culturală? Erudiţia? Notorietatea? Merită îngăduinţă un anonim cumsecade, care a săvârşit o infracţiune din culpă ( fără intenţie) sau mai degrabă o vedetuţă nostimă? Simplificând, până la urmă, în mişcările astea de solidaritate, după ce criterii funcţionăm? E simpatic, băiat bun, a jucat fotbal, nu se cade, monşer, să facă puşcărie – devine un criteriu suficient?

Mai degrabă nemeritat, fotbaliştii se bucură în societatea noastră de un statut special, foarte rar argumentat prin performanţă, încă si mai rar prin datele de personalitate şi extrem de rar prin bună creştere. Gică Popescu e una dintre excepţii, are performanţe, personalitate şi pare bine crescut. Mai mult, mi se spune, e membru al generaţiei de aur, deci nu se cade să meargă la puşcărie- mi se spune. Dar stai! obiectez. E vorba de o generaţie, nu? Dacă admitem că un membru al generaţiei de aur nu se cade sa intre la puşcărie, atunci de ce nu le dăm tuturor membrilor acele generaţii o graţiere în alb, pentru orice eventuală infracţiune?

Văd apoi o grăbită şi gălăgioasă adăugare a politicienilor de corul celor care solicită graţierea. Nu din convingere, nu dintr-o reală solidaritate, ci pentru că “dă bine la lume”. Făţarnici, oportunişti, obraznici, politicienii nu aveau cum rata ocazia de a mai confisca o ceaşcă două din căldarea simpatiei publice, folosind drama cuiva pentru lustruirea propriei imagini.

Am ajuns la final. Locul unde pun întrebarea, pentru că, personal, nu am nicio opinie. Chiar nu am. Dacă aş fi pus în situaţia de a acorda o graţiere aş ţine seama, poate, de opera socială, de o sumedenie de factori, dar nu de numărul de pe tricou. Aşa că întreb: ar trebui graţiat Popescu? De ce?

15 Comments

Filed under Întrebarea zilei

Un preşedinte nu vreţi?

Cum prea bine aţi observat, a început fermentaţia pentru prezidenţialele de anul viitor. Din toamnă mă aştept să fie mare bolboroseală. La fel de bine aţi observat ca PNL are deja un candidat, pe Crin Antonescu. Foarte probabil, PSD va avea propriul candidat. Băsescu îşi caută şi el candidatul, c-o fi Boc, MRU sau Macovei – numai minunaţi. Nu vor lipsi, cu siguranţă, nici candidaţii exotici – nu ştiu cât de disponibil va fi Ninel Potârcă. Elodienii îl vor avea şi ei pe DDOTV, iar agitaţii pe eternul CVT.

Dar voi? Voi, bă contribuabililor! Voi aveţi un candidat al vostru? Al vostru! Adică al vostru, nu unul care vi se serveşte de una dintre găşcuţe, ca de obicei. Că după aia iar votaţi 2 minute şi ocărâţi cinci ani. Aşa că poate vă gândiţi la un candidat al vostru. Care nu e musai să fie clocit de atâta politichie, nici măgar şi demagog. Sigur veţi găsi un om de ispravă pe care să îl împingeţi voi în faţă, nu un şmecher care să vă mâne el ca pe oi. Nu greviştii foamei şi lăutari. Poate îl găsim împreună şi dăm democraţiei sensul corect.

10 Comments

Filed under Întrebarea zilei

Interimar să fie, dar până când?

Doar mie mi se pare total aiurea că la Ministerul Educaţiei interimatul se prelungeşte mult peste ceea ce ar fi normal şi sănătos? Ministrul interimar a ajuns deja, în interimatul său, la un mandat de vreo trei ori mai lung decât al titularului. Şi asta pare să nu deranjeze pe nimeni. În niciun caz pe premier, care e ocupat peste măsură cu ce vrea el.  Sigur, e mult mai şmechereşte ca, după ce o ieşi balamuc la bac, să-l dai naibii pe interimar şi să numeşti un titular, că o fi plagiator, că o avea bube la CV, cum s-o găsi. Până atunci lungeşti maţul interimatului cât ţine zidăria obrazului. Şi laşi un nene tare modest intelectual, care nu a primit votul parlamentului, să se joace şi el de-a ministeriatul şi reforma în educaţie.

Ştiu că sunt unii pentru care USL e o nouă religie. Să spui ceva de USL e sacrilegiu. Să critici un ministru USL e blasfemie. Să zici ceva de Ponta e o abominaţie. Da’ eu oricum nu mă dau în vânt după niciun fel de religie, aşa că “luna de miere” cu guvernul USL e pe sfârşite. Încă două-trei gafe de-ale lui Marga la externe, încă vreo două taxe de solidaritate de-ale lui Ponta şi fără număr de la interimarul de la educaţie şi… ne intrăm în pâine.

13 Comments

Filed under Întrebarea zilei

Bucket list

Ar trebui să vă fie cunoscut filmul care îi are ca protagonişti pe Morgan Freeman (pentru care am o mare slăbiciune) şi Jack Nicholson (mai e nevoie să scriu şi aici ceva?). Dacă nu l-aţi văzut, nu pot decât să vi-l recomand. Pe scurt, filmul spune povestea a doi bolnavi aflaţi în fază terminală care decid să îşi împlinească, înainte de iminenta moarte, o listă de dorinţe. Titlul filmului a devenit o expresie folosită în mod curent pentru a desemna astfel de liste de dorinţe.

Apoi, undeva în New Orleans cineva a avut ideea de a aşeza o tablă pe care trecătorii să îşi scrie cu cretă o astfel de dorinţă. Ideea a prins. Astfel de locuri au început să apară pretutindeni în lume. Mă gândesc că şi la noi o astfel de tablă şi-ar găsi loc undeva. Poate am să mă ocup de asta.

Dacă ar fi să vă alcătuiţi propria listă de dorinţe, propria Bucket List, care ar fi primele trei lucruri pe care le-aţi scrie acolo?

19 Comments

Filed under Întrebarea zilei

All time top 5

M-am contrazis la sânge cu un amic. Câte pe-aci să nu ne mai vorbim. Urât de tot. De la ce ne-am luat? De la tenis! Da, monşer, de la tenis. Nu ne-am luat doctoratul în tenis, nici eu, nici el. Nu suntem decât pasionaţi înrăiţi de tenis. Poate n-om fi pricepuţi ca CTP ( n-o zic la mişto!), dar punem ceva hormon în pasiunea asta. Pe scurt, amicul, de o seamă cu mine, e absolut convins că de când s-a inventat fileul, în tenis n-a existat nimic care să se compare cu Federer şi Nadal. Nu zic ba, îmi plac amândoi, dar susţinerea amicului îmi pare exagerată. Dintre cei doi l-aş prefera pe Federer, asta deşi Nadal îl bate cu regularitate. Elveţianul are un plus de creativitate, un joc mai variat, în vreme ce spaniolul îmi pare mai degrabă înzestrat cu multă, foarte multă ambiţie.

Totuşi, când vine vorba de clasamente din astea subiective, care vor să stabilească o ierarhie a celor mai cu moţ “din toate timpurile”, cei  doi nu încap în primii cinci, în opinia mea. Subiectivism la greu. De fapt ăsta a şi fost subiectul de dispută. Amicul susţine că un top all time ar fi: 1-Nadal, 2- Federer, 3- Sampras, 4- Năstase ( suntem amândoi patrioţi) , 5- Connors.

La mine clasamentul ar arăta aşa: 1- Borg, 2- Năstase, 3-McEnroe, 4- Lendl, 5- Becker. Pentru mine maşinăria numita Borg nu a fost egalată de nimeni. Oricât au evoluat echipamentele şi suprafaţa de joc, oricât a crescut viteza jocului, Borg rămâne de neegalat, fiind, în opinia mea singurul jucător complet din istoria acestui sport. Pe locul doi e Năstase, nu doar din patriotism. Nu trebuie decât să revedeţi unul din marile sale meciuri ( poate vreuna dintre gazete ne aduce pe dvd înregistrări ale marilor sale meciuri!) pentru a vedea un jucător cu resurse de inventivitate incredibile. Năstase era genul de jucător care putea renunţa la o minge uşoară doar pentru că era prea uşoară, dar care ar fi inventat o chestie spectaculoasă doar pentru a salva o minge imposibilă. McEnroe, dacă ar fi să o spun pe scurt, mi se pare că e rezultatul încrucişării dintre Borg şi Năstase. În fine, n-o mai lungesc, asta e. Ne-am contrazis. N-avem altă treabă! Acum decideţi voi dacă şi care a avut dreptate.

8 Comments

Filed under Întrebarea zilei

Un articol riscant

Tipul ăsta de articole intră la categoria “o cauţi cu lumânarea”, aşa  că de obicei e însoţit de un consitent pachet introductiv de precizări, delimitări şi justificări. Ca să ai cu ce te apăra când dau năvală înjurătorii. O să livrez şi eu pomelnicul de descântec, dar la finalul articolului. Deocamdată să precizez subiectul, ca să fie clar de ce sunt necesare aceste precauţii. Deci, azi vorbim despre Mona Muscă.

După apariţia dosarului său de securitate, Mona Muscă a dispărut complet din tămbălăul politicii noastre. Am putea discuta despre contextul în care au apărut dezvăluirile despre colaborarea ei cu fosta securitate, despre felul în care funcţiona ( şi continuă să funcţioneze) CNSAS şi despre cât de cu moţ în frunte sunt cei de acolo. N-are rost. Mona Muscă şi-a admis culpa şi a ieşit complet din politică. N-a plecat la Anvers, a ieşit pur şi simplu din viaţa noastră publică. Iar pentru noi toţi a fost mult mai comod să o lăsăm uitată. Fervoarea ei anticomunistă ( am socotit noi) era confecţionată şi necinstită. Intransigenţa atitudinii ei supravieţuia pe un fundament corupt, strâmb. Pentru că întreaga ei atitudine de după ’89 nu rezista la comparaţia cu premiza pre-decembristă, aşa cum fusese ea dezvăluită de CNSAS.

Pentru noi toţi ceilalţi putea funcţiona perfect ordonarea biografiei în “înainte de” şi “după” ’89. Pentru Mona Muscă aşa ceva nu era de admis. Viaţa publică românească era saturată, colcăia de personaje cu o biografie pre-decembristă suspectă, dar regula intransigenţei absolute i-a fost aplicată doar Monei Muscă. Poate şi pentru că aşteptările care se construiseră în jurul ei erau mari.

Astăzi un securist la vedere e prim ministru. Unul încă insuficient dovedit în scripte e preşedinte. În media şi în politică e o viermuială dezgustătoare de foşti activişti, foşti şi actuali securişti. Dar nu e loc pentru Mona Muscă. Partidul din care făcea parte (şi căruia i-a adus importante servicii) s-a lepădat de ea ca de o boală urâtă. Indulgenţa care funcţionase, pe bună dreptate, în cazul lui Alexandru Paleologu nu-şi mai avea locul aici. Alexandru Paleologu era, totuşi, Alexandru Paleologu. Ulterior intransigenţa s-a evaporat şi când a fost vorba de situaţia fostului primar al Braşovului, Ghişe. Astăzi PNL duce şi mai departe exerciţiul toleranţei şi îl aduce la sânu-i pe Sorin Roşca Stănescu! Dar pentru Mona Muscă nu există indulgenţă.

Ceea ce i se refuză în mod fundamental doameni Muscă este nu iertarea, ci cu totul altceva, mult mai important: credinţa în schimbare. Credinţa că un om şi-a dorit, pentru sine şi pentru ceilalţi, altceva după ’89. Aşa cum ne-am dorit cu toţii. O ciudată amnistie a putut funcţiona pentru o groază de personaje sulfuroase care poluează viaţa noastră publică, dar pare inadmisibilă pentru Mona Muscă. Pentru că Mona Muscă avea o voce, pentru că vocea ei conta, era ascultată. Pentru că ar fi putut însemna ceva.

Porcăria numită CNSAS, dincolo de faptul că e corupt în construcţie şi funcţionare, are o premiză greşită. Încearcă să identifice vinovăţii individuale, pentru a nu ne pune în incomoda situaţie de a accepta evidenţa vinovăţiei colective. E mai simplu să arăţi cu degetul spre un ins sau altul, mai sănătos pentru moralul naţiei. Iar apoi, odată lămurite aceste vinovăţii, poţi purcede la distribuirea de indulgenţe, dupa chef şi interes. Ori tocmai asta e proba pe care nu a trecut-o Mona Muscă, adevărata probă: a chefului şi interesului! Alţii nu au avut nici chef, nici interes ca ea să supravieţuiască în politică.

Poate a venit momentul să reparăm o greşeală. Poate a venit momentul să o aducem înapoi pe Mona Muscă în viaţa noastră politică. În care e loc pentru Udrea, Anastase, Ridzi, Eba, Sorin Roşca Stănescu. Cineva trebuie doar să o spună. Şi îmi asum eu riscul de a o spune. Răspicat.

P.S. Am lăsat pentru final tot pomelnicul de care pomeneam la început. Nu am fost un mare admirator al Monei Muscă. Nu-mi plăcea excesul ei de instransigenţă, exact tipul de intransigenţă căreia i-a căzut mai apoi victimă. Dar i-am recunoscut întotdeauna inteligenţa, echilibrul si eleganţa.

Vinovăţia ei, aşa cum a fost demonstrată de CNSAS, e mai presus de vreo discuţie. Dar, spre deosebire de mulţi alţii, a ştiut să îşi asume propria culpă şi să accepte plecarea din viaţa publică, în mod demn.

Se vor găsi destui care să urle că sar în apărarea turnătorilor. N-au decât. Cred că fiecare om trebuie judecat cu măsura potrivită lui. Iar Mona Muscă şi-a primit judecata. Mai departe nu mai e vorba doar de ea, ci şi de noi. Putem juca pe mai departe comedia instransigenţei, în timp ce Băsescu e preşedinte şi Ungureanu premier, în timp ce Eba e europarlamentar şi Udrea ce vrea ea. Sau putem pune în loc oameni inteligenţi, remarcabili, care au greşit, dar care au acceptat deja să plătească pentru greşelile făcute, fără să se agaţe de privilegiile deja câştigate.

Ar mai fi un detaliu. Important. Nu ştiu dacă Mona Muscă însăşi e dispusă să revină în circul politicii noastre. Dar cred că de data asta important e dacă noi vrem. Pentru că dacă noi vrem, ne e datoare. Şi cred că îşi va plăti şi această datorie, aşa cum şi-a plătit-o şi pe cea dinainte.

46 Comments

Filed under Întrebarea zilei

O întrebare, se poate?

Aseară mă uitam la emisiunea lui Radu Tudor. Îmi place Renate Weber. Şi Victor Boştinaru. Şi Radu mi-i drag adeseori. Chiar mă interesa discuţia anunţată. Weber şi Boştinaru sunt doi dintre oamenii din politica românească pe care mi i-aş dori mai prezenţi aici, nu doar la Bruxelles. Doamnei Weber i-am iertat ( sau sunt pe cale să-i iert. sau încerc să îi iert) perioada cotrocenistă cu elastica interpretare a Constituţiei care i-a permis lui Băsescu să ignore rezultatul alegerilor parlamentare din 2004 şi să numească premierul după cum a vrut muşchiul lui. Şi celebra definiţie a “super-imunităţii” de care s-ar bucura preşedintele (fără majusculă). Pentru că am socotit-o pe doamna Weber onestă. Şi atunci, şi acum. În fine, suficient să spun că, în ciuda istoriei evocate, am un mare respect pentru domnia sa şi chiar mă interesa ce aveau de spus, aseară, cei doi europarlamentari.

N-a fost să fie. Pentru că anteniştii au făcut varză emisiunea. Mare breaking news de la spital ca să aflăm cum o mai duce “nea Mircea”. O să mă aleg cu puhoi de înjurături de la boborul microbist, dar unde merge mia, merge şi suta. De ce calul meu a devenit ăla subiect de breaking news? Am înţeles, Lucescu a condus ca un bou, a făcut accident şi are buba. Bun. Şi? Ce puii mei a scris Lucescu? Ce mare rahat? Trebuia neapărat să aflu că 11 chirurgi au stat după curul lui ca să-l dreagă. Mişto. Până să se prăpădească, Fănuş Neagu şi-a petrecut multă vreme prin spitale. Fără breaking news şi fără puhoi de doctori care să-l bibilească. Apoi s-a dus. N-a interesat mai pe nimeni. Şi ca el atâţia alţii.

În fine, Lucescu, asemeni oricărui cetăţean, avea dreptul la îngrijire medicală. Dar “oricare cetăţean” nu are lângă el un sobor de medici. Că n-are. Chiar dacă “oricare cetăţean” plăteşte impozite şi asigurări medicale. ( Nu ştiu dacă de la Doneţk, ori de la Stambul, Lucescu cotiza/ cotizează prea abitir la sistemul care i-a pus la fund 11 medici ca să-l grijească). Înţeleg că era o ştire care putea interesa pe mulţi, deci putea fi livrată în buletinul de ştiri, sec şi concis. Nu am înţeles toată tevatura, cum nu înţeleg de ce mama dracului alde Lucescu, Mutu, Chivu sau Bănel sunt mari personalităţi. Dar lista cu lucrurile pe care le înţeleg eu e scurtă, aşa că n-are sens să insist. Asta a fost tot despre Lucescu, puteţi da drumul la înjurături, microbeţii de serviciu, ce urmează nu vă mai interesează.

Cum din emisiunea lui Radu n-am mai înţeles nimic, sper că s-o putea altădată. Totuşi, asta mi-a născut o întrebare: cât de mult ştim despre ceea ce fac europarlamentarii noştri? Şi am să vă rog să-mi spuneţi: care sunt europarlamentarii români pe care îi cunoaşteţi? Dar cei de care vă simţiţi cel mai bine reprezentaţi? Vă mulţam fain!

9 Comments

Filed under Întrebarea zilei