Category Archives: Rabbi zice

10 ani

Discutam, zilele trecute, cu nişte prieteni, despre cine ar putea, cine ne-am dori şi cine ar trebui să ne devină preşedintele, din toamnă. Lesne de imaginat, numele pomenite, în cele trei ipoteze, nu erau deloc aceleaşi. Prietenii despre care vorbesc sunt oameni cu certe covingeri de dreapta, în vreme ce eu mă amăgesc, deseori, că aş fi mai degrabă înclinat spre stânga ( o stângă teoretică şi abstractă, imposibil de pipăit în politichia vie), ba încă şi mai grav, mă încumet tot mai des să gândesc că ideologiile sunt doar năluci de care numai nişte nătângi se mai pot lăsa seduşi.

Lucru ciudat, pentru fiecare dintre ipoteze, numele la care am poposit au fost, cu o excepţie, poate, aceleaşi. Deşi, cel puţin în aparenţă, ne despărţeau dealurile ideologhiceşti, ne regăseam în aceleaşi opţiuni (cine ne-am dori, cine ar trebui) şi în aceleaşi dezamăgiri ( cine ar putea)! Am putut apoi constata că, dincolo de teoria politicească, lucrurile în care credem sunt aceleaşi, principiile pe care le socotim de nesurvolat vorbesc despre aceleaşi valori fundamentale. Lucru cumva supărator, pentru că, vă reamintesc, ei înoată mai degrabă înspre dreapta, eu fac pluta mai către stânga.

În 1990 am votat cu Ion Raţiu. Scorul obţinut de regretatul ţărănist a fost mediocru. Am votat, apoi, cu Nicolae Manolescu (aşa am socotit potrivit atunci!). Din nou un scor mediocru. Nici Raţiu, nici Manolescu nu puteau fi socotite opţiuni de stânga. Dar ambii au obţinut scoruri mediocre. Ambii intrau în categoria cine mi-am dorit. Cred că pot îndrăzni să spun că puteau uşor intra şi în categoria cine ar fi trebuit. Şi, în ambele situaţii, voinţa implacabilă a majorităţii ne-a îndreptat spre cine a putut. Tot astfel cum s-a mai întâmplat în câteva ocazii, după aceea.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, împreună cu prietenii despre care povestesc, era: de ce atât de mare este, întotdeauna, distanţa dintre cine ar trebui şi cine ar putea? Ipoteza lui “cine ne-am dori” am căzut de acord că trebuie evacuată din discuţie, pentru a mai subţia subiectivismul. În toate cercetările sociologice, întrebaţi despre calităţile pe care ar trebui să le adune cel care s-ar dori preşedinte, românii pomenesc lucruri grozave, cu care nu ai cum nu fi de acord. Apoi, invariabil, la momentul opţiunii intervine teoria lui “n-are şanse”, iar votul se refugiază, întotdeauna, în hruba “răului mai mic”. Căruia i se dau, astfel, cele necesare pentru a nu mai fi atât de mic.

Ar trebui, acum, după ce am povestit lucrurile acestea, să povestesc despre soluţia grozavă pe care am găsit-o noi. Despre morala adâncă a întregii poveşti. Pentru că în toate basmele binele, în cele din urmă, învinge răul. Ar trebui să scotocesc măcar după o concluzie, după o briză de optimism. N-am s-o fac. Am să vă spun, în schimb, ceea ce le-am spus şi prietenilor mei, încheind conversaţia care nu ne-a fost de niciun folos.

În 2004, când Traian Băsescu tocmai devenea preşedinte al României. aveam 35 de ani, vârstă la care eram încă socotit tânăr. După nişte ani de muncă, unii prin străinătate, cu ceva eforturi tocmai reuşisem să-mi cumpăr o maşină. Dacia Logan. Nu era, desigur, niciun motiv de fală; alţii reuşiseră lucruri mai grozave, aveau maşini mai răsărite, la vârste încă mai mici. Astăzi am 45 de ani, serioase probleme de sănătate. Şi acelaşi Logan. Mai vechi cu 10 ani, mai obosit, mai ruginit. Foarte probabil pentru că atât pot, atât merit, atât sunt în stare. Asta e tot.

Advertisements

8 Comments

Filed under Rabbi zice

Poporul, bre! La guvernare, bre!

Dacă dreptangiii se unesc popular, adunând de-a valma moftangii de tot felul, Victor Ponta o scutură şi el tot popular, cu poporul adică, ba încă şi mai exact cu partidu’ poporului care mai e şi Dan Diaconescu pe deasupra. Patria îi va fi mereu recunoscătoare.

Bun coniacul, dar mai bun aurolacul! Chiar dacă suna ca un banc cu Alinuţa şi prima ei menstruaţie, nu e. E la fel de real ca Vitamina C: PSD bate palma cu PP-DD şi promite să aducă partidul celor legaţi la cap cu prosoape la guvernare. Poporul fericit ţopăie şi aşteaptă preluarea în programul de guvernare a principalelor puncte din programul PPDD: 20.000 de euro pentru fiecare român din şeptel, anularea tuturor taxelor şi impozitelor şi distribuirea de dividende “Averea poporului” către el, poporul, bre!

Aia e! Că nu se poate încuscri toată lumea cu Mondialu’! Şi dacă n-ai Bercea, Judecător, Ambasador, Transformator, Hidrofor, Traforaj şi GSM, atunci te cuplezi şi tu cu cine se poate. Recte cu poporudandiaconescuîndirect! Vestea încă şi mai bună e că partidul televiziunii de lângă chiuvetă va primi şi un minister. O fi ministerul elodiei, o fi ministerul tolea, o fi ministerul “nici nu ştiţi ce penibil e, naiba ştie! Important e că domnudan intră din wc-ul de la Vatican direct în guvern, să lupte cu ciocoii. Cu tot cu Rolls Royce-ul poporului!

Nu pot decât să aştept, cu interesul excitat, prima şedinţă de guvern. Care, mai mult ca sigur, va începe seara, cu clarvăzătoarea Ildiko legată la cap cu jde prosoape, identificând găurile negre din buget şi găurile roz dintre picioare. Şi va ţine până către zori când în garsoniera guvernamentală se va produce ritualul băgării în tomberon.

Pot înţelege un anume pragmatism, pot pricepe anumite socoteli electorale, dar există limite peste care nu se poate trece. Şi s-a trecut. Încă mai am rumeguş în gură de la pasarea către UDMR a Ministerului Culturii. Acum e deja prea mult. Mult prea mult. Există zone pe care nu ai voie să le frecventezi dacă vrei să rămâi repectabil sau dacă ai pretenţia ca tu însuţi să rămâi, măcar, frecventabil. Indiferent de socoteli. Or, cu povestea asta, Ponta tocmai a trecut dincolo de liziera respectabilităţii. Dar asta nu e deloc problema mea. Să-i fie de bine! Succes la toamnă! Cu toţi bulbucaţii, maneliştii, damblagii şi borfaşii care alcătuiesc fauna otevistă. Eu o să fiu la ţigară, că n-am cum vota un candidat susţintut de Elodia. Pa!

8 Comments

Filed under Rabbi zice

N-ai anti, nu candidezi

Unul dintre motivele pentru care nici la această oră nu ştim cu certitudine cine vor fi balaurii şi cine Făt Frumos în marele caft electoral din această toamnă e deficitul de sudalmă. Doar unul dintre motive, nu singurul. Dincolo de gimnastica marilor cârdăşii, alipiri, altoiri, combinări şi recombinări, pentru cei care au propune viitorii prezidenţiabili, pentru cei care au se propune ca prezidenţiabili, dar şi pentru cei care aşteaptă să fie propuşi/peţiţi/convinşi nu e foarte limpede cum s-ar putea vulcaniza candidaturile astea în lipsa unui riguroas calcul al balisticii flegmei. Pentru viitorul candidat nu e important că va candida, nici ce ar putea avea el de propus electoratului, ci împotriva cui ar trebui să declare că luptă el.

Cum autoritatea electorală permanentă (majusculele le lăsăm pentru zile cu roşu în calendar) pare că s-a mutat la ambasada americană, normal că drept credincioşii merg târâş, pe coate şi genunchi, să dea de trei ori înconjurul locului sfânt, să pupe sfintele moaşte şi să ia zeamă sfinţită de la altarul sfântului unchiu’ Sam. Că doar cei cu adevărată credinţă în suflet şi bube în genunchi vor primi loc în rai şi mandat. Or e deja demonstrat că drumul spre rai trece pe la ambasadă, unde e licuriciul mereu viril şi curge apă din Iordan la robinet. Dar ambasada face şi ea ce poate, îi semnează candidatului contractul de arendă pe România, în numele sfântului şist, al Roşiei Montane şi al Bechtel, FMI! Dar tot trebuie să candidezi, să-ţi tragi poza în afişe şi să mimezi că participi la alegeri libere şi serioase.

Şi aşa ajungem la deficitul de sudalmă. Aici e marea problemă. Pentru potenţialii candidaţi nu e foarte clar pe cine trebuie să înjure în campania electorală. Că nu poţi candida pentru că vrei să faci ceva, pentru că ai promis să faci ceva pentru ţara asta… Nu se poate aşa, te faci de rahat! Nu, monşer, dacă te bagi la treabă e musai să anunţi împotriva cui candidezi tu. Anti-ce eşti tu, că altfel nu merge! Doar nu o să te apuci să vorbeşti despre ce eşti tu în stare să faci, sau (puşche pe limbă!) despre nevoile ţării şi cum ai tu în minte să le rezolvi! Ptiu! Dracu’ a mai văzut aşa ceva!

“Anti-Băsescu” era o chestie mişto, dar nu se mai fumează, că nu e clar dacă Băsescu mai înseamnă ceva. Şi nici nu te poţi baza doar pe voturile lui Mondial, Amabasador, Transformator, Dildo şi Carnivor. Păcat. Anti-Băsescu era o chestie mişto! Dar s-a purtat acum două sezoane. Şi pe urmă e greu să fii anti ăla cu care eşti bot în bot. Anti-PSD s-a încercat, ar merge ca ventuză, dar nu merge ca antinevralgic. Aia e. Trebuie nişte anti. Ceva. Că fără nu se poate. Dacă nu poţi veni (de la ambasadă) în faţa alegătorului şi să-i spui  “bă ţopârlane! Mă votezi pe mine pentru că ai boală pe ăla!” ieşi rău. Foarte rău. Pentru că atunci trebuie să explici de ce eşti tu breaz şi ce eşti în stare să faci. Şi asta e o chestie tare împuţită.

Aia e. N-ai anti, nu candidezi.

3 Comments

Filed under Rabbi zice

Important e că e neamţ

Mai întâi e mitul neamţului. Nemţii fac maşini bune, nu-i aşa? Şi scumpe. Ah, ce maşini fac nemţii. Şi ce nemţi sunt nemţii! Iar Germania e atât, vai, atât de nemţească! Spre deosebire de România, care nu e. Nici kebabul din Germania nu se compară cu cel de pe Lispcani. Dacă e neamţ, musai e serios şi uber-kompetent. Aşa cum dacă e belgian e pedofil, dacă e italian e cântăreţ de operă, iar dacă e brazilian sigur dă bine cu piciorul în minge. Dacă e columbian e traficant de droguri.

Deci Iohannis e serios, competent şi l-au votat sibienii, dar mai ales e neamţ, are id-ul de mess al Angelei Merkel şi e neamţ, iar pe deasupra mai e şi neamţ. La toate astea adăugăm faptul că e neamţ şi în special enorma lui calitate de a fi neamţ. Ca atare e prezidenţiabil. Şi dacă toate calităţile înşirate mai sus nu sunt de ajuns, mai trebuie spus şi că e neamţ.

A vrut să fie premier, dar s-a răzgândit după ce a aflat că pentru asta ar trebui să se urce în maşină ( nemţească) şi să vină la Bucureşti. Pe urmă iar a vrut să fie premier şi iar s-a răzgândit. Tot nemţeşte. Că nemţii sunt serioşi, dacă se răzgândesc, atunci nu-i clinteşti. Pe urmă n-a mai vrut să fie nimic. Că a făcut din Sibiu capitală europeană, nemţeşte, cu bani mulţi de la bugetul ăla al miticilor de la Bucureşti.

Apoi a venit vremea când şi-a dat seama nemţeşte că e liberal. Neamţ. Şi a intrat în PNL. Dar spre deosebire de non-nemţi, el e neamţ. Iar neamţul nu intră într-un partid decât direct cu funcţie de prim-vice-preşedinte. Nemţeşte. Odată devenit prim-vice-preşedinte al PNL, s-a implicat, în cadrul partidului, în acţiunea de a fi neamţ. După alegerile europarlamentare, unde partidul în care el ocupa funcţia de prim-neamţ-vice-preşedinte a obţinut un rezultat modest, nemţeşte şi-a dat demisia din funcţia de prim-neamţ-vice-preşedinte, gest de onoare, urmat de un alt gest, tot de onoare, acela de a devenind preşedinte interimar (logica nemţească e imbatabilă) şi candidat pentru funcţia de preşedinte ne-interimar, dar neamţ. Şi candidat la preşedinţia României. Cum ziceam: logica nemţească…

Până la preşedinţie, mai are de rezolvat o chestiune: să facă din liberali populari, unindu-i (nemţeşte) cu foştii membri ai internaţionalei socialiste din PDL.

Toată lumea a observat că Iohannis vorbeşte lent, tărăgănat. Nimeni n-a observat ce spune când vorbeşte lent şi tărăgănat, dar există speculaţii că el chiar ar spune ceva. Când vorbeşte lent. Şi tărăgănat. Că e neamţ. Şi oricum nu e de nasul nostru, al ăstora care nu pricepem cum e cu das, der, die, să ne dăm cu părerea despre ce spune el, neamţul, care e şi prieten cu Merkel, şi popular, şi liberal, dar mai ales e neamţ. Pentru că e neamţ. Şi pe deasupra neamţ. Şi cu asta am încheiat subiectul.

P.S. E neamţ! N-ajunge?

22 Comments

Filed under Rabbi zice

Răzuiţi!

Cu mai puţin de jumătate de ani înaintea alegerilor prezidenţiale, ne aflăm în nostima situaţie (nostimă e un cuvânt la fel de bun ca oricare altul) de a nu avea niciun candidat cert pe tarabă. În condiţiile astea, cred că, la viitoarele alegeri, buletinul de vot ar trebui înlocuit cu cartonaşe răzuibile. Să se ducă dumnealui alegătorul, să îşi ia cartonaşul, să-l răzuiască şi apoi să vadă ce preşedinte i-a picat. Personal sper să-mi pice unul cu textul: mai încearcă şi în 2019.

N-avem candidaţi, dar avem scenarii, spre deliciul gureşilor cu ifose de analişti, care nu mai prididesc să scarpine scrotul celor mai năstruşnice ipoteze. Democraţia e o fasole care se consumă în grup, pe bază de vot al cetăţeanului corect informat. Grup n-avem, avem găşti. N-avem nici cetăţeni, avem inşi. Nici cu informarea corectă nu ne batem capul, mergem pe şmen şi iuţeala mâinii. V-am spus: cartonaşe răzuibile! Nu nimereşti un preşedinte de soi, ai măcar şansa de a te pricopsi cu un televizor. Color.

De ce ne-am trezit în situaţia asta? Mai ales din cauză de motive. De-aia! Pentru că încă n-a bătut la telegraf numele candidatului.

Intermezzo liric cu citat din Caragiale:

Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi și sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta?

N-a bătut încă telegraful. Aia e. De unde trebuie să vină, carevasăzică, numele candidatului? De unde trebuie! Asta ca să nu mai aud că aici nu furnizez şi răspunsuri la marile noastre întrebări.

Ponta încă nu şi-a anunţat candidatura, dar anunţă pe oricine îi iese în cale că s-ar putea să anunţe că va anunţa dacă va candida. Doar dacă îl susţine Mizilul. Şi Feteştiul. Şi Dolhasca. Şi Fârţăneştiul.

Antonescu, pe de altă parte, de 5 ani tot anunţă că va candida, că e cel mai bun, mai bun decât “eşti cel mai bun, Petre”. Mai bun decât halvaua fără aditivi. Mai bun decât salteaua cu spumă cu memorie ( să vedeţi voi câte ţine minte salteaua aia! Inclusiv despre Mircea Băsescu!). Mai bun decât el însuşi. 5 ani ne-a plictisit anunţându-ne cât de candidat e el. Al PNL. Pe urmă al ACD. Pe urmă al USL. Pe urmă iar al PNL. Apoi al dreptei unite. Iar acum, când chiar exista posibilitatea să şi candideze, pe bune, nu doar să trăncănească despre candidatură, a obosit, nu mai candidează, merge la nani. Lipsindu-mă de satistfacţia de a-l vedea pierzând, după ce i-am suportat vreme de 3 ani trăncăneala.

Ai lui Blaga fuzionează. Sau nu. În orice caz, o pun de o cumetrie. Şi îl au pe Predoiu, care şi el e cel mai bun candidat. Dar nu va candida. Pentru că va candida… vă mai citez din Caragiale? Bate telegraful! Acuş bate, monşer! Oricum, e pe bază de dreapta unită. O minunată dreaptă unită alcătuită din foşti ALDE şi fosta internaţională socialistă! Că mai dreaptă decât asta, ba şi populară pe deasupra, nu se poate născoci.

Madam Udrea n-a anunţat că ar candida, dar ar anunţa. Problema e că nu a găsit niciun stâlp de firmă pe care să-şi lipească anunţul.

Iohannis se joacă şi el, în curte, cu copiii. Ar candida. N-ar candida. Tot telegraful, bată-l să-l bată. Că e băiat bun, acum are şi cetăţenie, ia derogare de vechime şi de la partid, vorbeşte cu Merkel fără să dea din mână. Ce mai, prezidenţiabil. Doar că încă nu ştie. N-a venit ordinul. N-a bătut telegraful. Deocamdată e ocupat cu candidatura la şefia PNL, din care şefie si-a dat demisia, din cauză de rezultate câh. Dar acum, dacă tot a demisionat din funcţia de vice-preşedinte, e logic sa candideze la cea de preşedinte.

Asta e. Democraţie ţeapănă. Şi rece. Şi cu ochii bulbucaţi şi daţi peste cap. Important e să răzuiţi cartonul. Oricum, bate telegraful. Voi să fiţi pe acolo, cu buletinul în mână şi ştampila în dinţi. Ca să pară că e o chestie serioasă. Că democraţie, că voturi, că ceva…

Sigur, am văzut noi în filme că, prin alte parţi, o candidatură e o treabă serioasă, se anunţă cu mult timp înainte, candidatul e supus scrutării publice şi alte răhăţişuri din astea. Dar la noi e democraţie de şist, cu gaze de la fasolea tradiţională. Răzuiţi cartonaşul şi ţineţi-vă gura, că se ascultă telefoanele! Şi DNA e respectat de Ambasada Americană, unde nu există ambasador, dar bate telegraful.

Şi? Până la urmă ce mare rahat? Din toamnă o să aveţi un nou şef de unitate şi gata! Asta e problema? Cine e şeful de unitate? Important e să se simtă consumatorii bine. Cum care consumatori?

Gura! Răzuiţi cartonaşul!

3 Comments

Filed under Rabbi zice

Ştirile la grămadă

Nea Giobaiden, coborât din teleguţă la Palatul Victoria, după ce tocmai fusese la Palatul Cotroceni (ce le mai place americanilor, când vin în Europa, să se dea prin palate!) l-a făcut pe Ponta, aşa, de la obraz, preşedinte. Cum la noi imagineaţa creşte ca duda, pe marginea drumului, s-a şi pornit soborul de analişti pe cântat sfânta preşedinţie, căutând în bâlba moşneagului,taină şi mister ( nu aşa i-a zis? Mister, mister president- deci iaca misterul!). Ai lui Ponta au văzut în asta, ca Petrache Lupu la Maglavit, semnul clar că tăicuţu’ l-a ales pe Ponta să-i fie mireasă. Ăilalţi, dimpotrivă, au văzut doar ca nea Gio e senil sau scuturat rău de la teleguţă.

Şi uite aşa s-a pornit tot norodul să facă dungă la mirare, socotindu-se că adică ce-o fi vrut să zică americanu’ de s-a apucat să-l facă preşedinte pe Ponta. Da’ nimeni, nimeni, bre, nu s-a arătat mirat că ăla i-a mai zis aceluiaşi Ponta şi “domnule”. Păi, ce mama dracului facem aici? Ori supra-interpretăm ori nu?

Mesajul lui nea Gio a fost, altfel, ăla ştiut, pe care ni l-a mai recitat acum câteva săptămâni. Cam acelaşi monolog pe care îl auzim şi în interpretarea Victoriei Nuland, de data asta cu variaţiuni pentru sondă şi orchestră în cheia şist diez.

Şi nu, nu s-a grăbit să anunţe viitorul preşedinte, chiar dacă mafaldele naţionale găsesc că tot ce iese din plisc de licurici e cântare chibzuită şi cu tâlc adânc. Pur şi simplu omul era strabătut de sindromul Agamiţă Dandanache după atâta alergătura de la un palat la altul.

Tot ieri, în înalta-i înţelepciune, CCR a intonat imnul: Pace-pace, între două… şa-la-la! Înţelepţii rabini de la Curtea Constituţionoasă au grăit, precum bătrânul Solomon, şi au hotărât că e mai bine să fie bine, decât să fie rău. Aşa că nici Băsescu n-a greşit tricoul, nici Ponta n-a fost nasol când a pierdut stiloul. Şi gata. Duminică la vot, că s-a băgat stat de drept. Sigur, poate unora li se pare merdolinos ca preşedintele să devină lipitor de afişe pentru partidul poamelor, da’ unde Curtea grăieşte, nu mai rămâne decât aia cu “nu e ilegal, dar e imporal”. Şi toţi stăm liniştiţi. Dacă s-a stabilit că preşedintele Ciungă e doar imoral, atunci e bine, suntem în regulă, fumăm normalitate şi băşim nivel de trai.

Crin Antonescu, după ce a văzut la televizor toată Giobaidoneala, a decis că îi trebuie şi lui nişte băgare în seamă. Aşa că, pentru a se agăţa şi el de un eveniment la care n-a participat, s-a luat de ăia care i-au fost protagonişti. Repertoriul e cel deja ştiut. Omul ăsta îmi părea cândva prezidenţiabil. Azi doar ridicol. A devenit prizonierul propriei sale retorici. De fapt retorică era cândva, azi e doar trăncăneală de om cu nervii la pământ. Sper, totuşi, ca scorul PNL, duminică, să fie unul consistent, în ciuda bramburelii antonesciene.

Tot la liberali se întoarce Tăriceanu. Care tocmai a demisionat. Care tocmai candida la preşedinţie. Care tocmai îşi făcea partid propriu. Care tocmai Călin Constantin Anton. Dar nimic penibil, desigur, în revenirea sa acolo. Pentru că, dacă PNL face un scor pitic la alegerile euro-parlamentare, atunci Antonescu trebuie sa plece, iar liberalii au nevoie de alternativă. Că dacă scapă de un ridicol, e musai să aibă un ridicol cu care să-l înlocuiască. Da, ştiu, socotelile sunt mai încurcate, e politichie complicată, refacerea USL şi bla- bla. Şi iar vor veni nişte liberali să mă înjure că eu le subminez partidul! Iar Antonescu şi Tăriceanu i-au umplut de bine.

Mai avem de constatat că ne-au năpădit sondajele. Şi că, aşa cum e cuviincios şi creştineşte, se bat cap în cap. Clar e doar că vom avea o participare scăzuta la vot. Despre alegerile euro-parlamentare mai discutăm duminică, printre urletele şi acuzaţii de fraudă.

Listă bifată.

3 Comments

Filed under Rabbi zice

Rahatozaurul egalităţii

O prostie repetată cu îndeajuns de multă insistenţă încât, de la un punct încolo, să pară a se fi primenit cu valoare de adevăr, e aceea că suntem cu toţii egali. În anotimpul ăsta al omenirii, în care ce se spune e mai de luat în seamă decât ce se vede, a prins caimac şi ideea egalităţii de-a valma, deci mulţi îşi prăpădesc gingiile chinuindu-se cu mestecatul zisului caimac.

Chiar dacă sfânta constituţiune ne predică despre egalitatea în drepturi, picurată în cristelniţa în care pre toţi ne botează taica popa, când ne scoate salvamarul din cristelniţă se duce naibii egalitatea, că nu ne ştergem toţi cu acelaşi prosop; ;a unii se pitrece rozul poponeţului prin bumbacuri eghipţiene, dichisite prin scărmăneli englezeşti şi hlizite cu odicolonuri franţuzeşti. Alţii îşi picură galbinul în cuceririle chimiei, de la ofertă.

Nici la comunişti, care se bărbiereau cu egalitate şi se pomădau cu apă de Mao, socoteala nu se potrivea decât la pârţuri, unde duhoarea era tovărăşeşte egalisită, altfel egaliseala se isprăvea la ciocnirea cu paftaua centurii securistului de la intrarea în gospodăria de partid.

eu (fără majusculă, întru cinstirea egalităţii dintre litere), ruginit umblătoriu în Logan, nu am cum fi egal cu EL (majuscule-majuscule, că situaţiunea reclamă!) şezătoriul în 4×4, dotat cu drept de parcare în mijlocul intersecţiei. Unii au ştiinţa lipirii de parale, alţii nu – adio, fă, egalitate! Şi tot asemenea vin o samă de osebiri şi se aşează între noi, pişându-se pe tencuiala de la şandramaua egalităţii, până când se îmbolnăveşte igrasia de galben. Unii au talent, alţii ba; unii au creier pentru întreprinderea gândirii, alţii doar pentru nimereala centrului de greutate; unii sunt puturoşi, alţii harnici. Şi tot aşa putem socoti la osebiri până ce iese Marx din tablou şi ne pune să-i dăm o ţuică.

Dacă şezi prea mult printre oameni, după o vreme, ei încep să te socotească de-al lor. Locurile de fumat sunt brave avanposturi ale egalitarismului şi bătutului pe burtă. Shakespeare însuşi, după trei şedinţe de ţigară, la locul de fumat din capătul holului, cu şoferul directorului, ar deveni rapid egal cu ăla. “Ce faci, bre, nea Billy? Cum mai merge, bre, cu scrisu’?”. Nimic nu întăreşte mai bine convingerea ghiolbanului că toţi sunt egali decât proximitatea. Pe net, la locul de fumat sau aiurea.

Nu suntem egali. Şi asta e bine. Nu suntem clone ale aceluiaşi răpciugos. Când vom pricepe asta, poate vom redescoperi respectul, că dintre toate care ne lipsesc, nimic nu ne schimonoseşte mai rău ca lipsa lui.

6 Comments

Filed under Rabbi zice