Category Archives: cacatul in arta

Mor măcelăriile

La parterul blocului meu ( Nu e blocul meu, n-am devenit apropitar de beton îngrămădit, dar de vreme ce locuiesc în el, zic că e al meu; ipoteza că aş fi eu al lui fiind mult mai puţin atrăgătoare) exista o măcelărie. S-a închis. De fapt nu “s-a închis”, că măcelăria n-are diateză reflexivă. A închis-o dumnealui, patronul, pe care tocmai l-am salutat, în vreme ce lipea în geamuri un afiş pe care scrisese, cu litere mari cât falimentul: “Spaţiu de închiriat!”.

-Nu merge! mi se vaită patronul. (Ar trebui să îmbrac cuvântul ăsta în ghilimele?) Nu cumpără lumea. Ne-au omorât ăştia cu supermarket-urile.

Oftează. Oftez şi eu. Din politeţe. El crede că ştie de ce a scăpătat. Eu chiar ştiu. Dar nu-i spun. Mă îndoiesc că i-ar folosi la ceva. Îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una. Îl refuz, le am pe ale mele. Îmi aprind şi eu una, deşi n-am niciun chef să stau la prohod cu el.

N-am nicio îndoială că frizura economiei naţionale nu depinde de “marii investitori”, care vin când e de supt măduvă din os (doar n-om ajunge să ne-o sugem singuri! – citiţi cum vreţi afirmaţia asta!) şi pleacă atunci când şi-au umflat maţul, nu înainte de a se căcă, făra a trage şi apa. Micul producător autohton, insoţit întru profitabil prieteşug de micul negustor – aici se află cheia unei economii cu ficatul sănătos. Mica brutărie de cartier, cu brutarul care se trezeşte cu noaptea în cap ca să frământe aluatul pe care l-a plămădit din făină cumpărată de la fermierul pe care îl ştie el şi în care are încredere. Micul măcelar, care tot asemeni se aprovizionează de la micul crescător, care nu-şi îngăduie să-şi bată joc de ceea ce produce. Şi tot asemenea, cizmar, cofetar, croitor ş.a.m.d. .  Aşa am văzut prin alte locuri şi aşa am văzut că e bine.

La noi însă nu se potriveşte. Şi nu se potriveşte pentru că românul nu vrea să fie brutar, ci patron de brutărie. Sau măcar de gogoşerie. El nu vrea să frământe aluatul, ci să găsească pe careva mai amărât decât el, care sa frământe el aluatul, pentru bani de nimic. Că de aia s-a făcut patron, ca să aibă unii pe care să-i pună la muncă. Apoi descoperă că salariile ălora costă. Că statul îşi vrea şi el partea şi afacerea gâfâie. Dar românul nu vrea mica lui afacere, de familie, prin care îşi dă de lucru sieşi şi alor lui, din care se întreţine. El nu vrea mica afacere. El vrea afacere! Să muncească alţii! El e patron. Îşi face cărţi de vizită, vorbeşte la telefon (cu contabila) se vaită că statul îi ia prea mult, că lefurile salariaţilor îl împovărează. Aşa că merge la mica înţelegere: juma din bani pe acte, restul la caiet. Iar caietul se mai pierde, se mai uită. Pe urmă apare constatarea că românii nu sunt muncitori serioşi. Că sunt puturoşi şi te mai şi fură. Asta constată orice patron de butic, fugit de la locul lui de muncă, să vadă ce fac vânzătoarele, pe care le suspectează că fură.

– O să ne ducem toţi dracu’! mi se vaită scăpătatul patron de măcelărie. O să ne cumpere străinii cu totu’! Că ne place să cumpărăm porcăriile lor, în loc să mergem la românii noştri!

Am intrat de câteva ori în măcelăria lui. De fiecare dată prăvălia era goală. Vânzătoarea, revărsată pe un scaun, stătea în uşa care dădea “în spate” şi dădea cu degetul în telefon. Nici n-a ridicat privirea când am intrat. Nici nu s-a sinchisit că exist. Nici pomeneală să îşi ridice osânză, să străbată micul hol şi să mă întrebe dacă am văzut meciurile, dacă am umbrelă, cum o mai duc cu sănătatea… să mă întrebe ceva! Am stat câteva minute, m-am holbat la vitrina frigorifică în care erau cutii cu margarină, parizer grecesc, feliat, la folie, halva bulgărească. Şi ceva cărnărie. Nu multă, nu foarte arătoasă. Asta a fost prima vizită.

A doua oară era o altă vânzătoare. Pe acelaşi scaun, dar cu alt telefon. Urla în telefon: “Nu mai mă dau, fă, cu decolorant că mi-a făcut aia permanentu şi a zis că mi-aduce ea de la turci vopsea de-aia originală!… Ce vacă e!… Aşa a zis? … Vaaai!” . Şi aşa mai departe. M-am salutat cu halvaua, cu margarina, cu sticlele de vodcă ( la sticlă de plastic, de 1,5 L) nou apărute. Cu aceeaşi carne de la vizita anterioară. M-am simţit ca la muzeu. Singur şi deprimat. Am dat să ies. Din culcuşul ei, vânzătoarea zbiară la mine: “Dacă vrei ceva să-i zici!”. Întotdeauna mă bucur când oamenii mă simt unul de al lor şi mă tutuiesc.

Au mai fost câteva vizite. O dată am întrebat de nişte ciolan de porc. N-aveau. Altădată de ceva carne de vită. N-aveau. O dată am avut noroc. Aveau piept de pui dezosat, de Slobozia. La casoletă. Dacă nu mă deranja că expirase de o zi, al meu era. Ultima dată m-am regăsit cu grasa care degeţea în telefon. S-a ridicat. A venit agale. S-a proptit în faţa mea. “Bună ziua!” am zis. Degeaba. Deja era absorbită de butoneala în telefon. Am întrebat ceva. A întins un deşt gros, slăninos. Mi-a arătat în ce vitrină să mă uit. În vitrina aia nu exista ce mă interesa. Doar eticheta cu preţul. Mai întreb o dată. Mai întinde o dată deştul. Mă duc spre uşă. Ea se scurge spre scaunul ei, cu ochii beliţi în telefon.

Acum “patronul ” e amărât. Închide lacătul. Aruncă ţigara. O striveşte sub călcâi. Oftează:

-Să văd de unde o să cumpere acum, că eu am închis! zice. Că eu înhchiriez şi îmi convine să stau din chirie, nu mai creez locuri de muncă, nu mai… Asta e!

Îmi strânge mâna. Se urcă în merţanul vechi, înmatriculat în Bulgaria şi porneşte. Vorbeşte la telefon. Iese cu spatele. Îl claxonează unul. Coboară amândoi, se înjură. Blochează traficul. Eu plec. E greu. Greu. Era o măcelărie atât de liniştită, în care puteai intra să te reculegi, să…

Advertisements

2 Comments

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Capitalismul proletar

Procesul

Peretele din faţă era alb, ca o cârpă spălată de prea multe ori. Lemnul mesei era gălbui. Nasul aprodului roşu, cu firişoare vineţii desenându-se într-un păienjeniş de neînţeles. Abajurul lămpii verde obosit, jigărit, lucios. Rochia femeii grase, năduşite, care îşi făcea vânt cu un evantai improvizat dintr-o revistă strident colorată şi care îşi dregea vocea fără încetare, deşi nu avea nimic de spus şi nu se găsea nimeni care să ia seama la ea, rochia era roşie. Un roşu aprins, devenit vineţiu la cusătură decolteului din care dădeau să se reverse nişte sâni enormi, bolnăvicios de albi. Sudoarea pătrundea ţesătura şi prefăcea roşul urlând în vineţiu cleios. Pantofii grefierei erau albaştri. Unghiile ei vişinii. Perdeaua împuţită care fâlfâia la fereastra prin care în loc de aer se scurgea o pastă slinoasă, umedă, fierbinte, irespirabilă, era gri. Gri-ul celui mai autentic jeg. Cravata avocatului, care tocmai îşi curăţa unghiile cu vârful creionului, era portocalie, cu dungi lucioase, stacojii. Creionul era violet.
Sala de judecată, urâtă, murdară, prăfuită, adunase toate culorile – şi-a spus. Trebuie doar să ai răbdare, să priveşti cu atenţie. Cătuşele de la mâini erau argintii. Gardianul, care tocmai îi desfăcea cătuşele avea ochi cenuşii, păr roşcovan şi buzele albicioase.
O muscă se aşezase pe chelia lucioasă a procurorului. Din creştet se prelingea o dâră de sudoare; picătura de sudoare aluneca alene, plictisită, scârbită şi duhnind de lene, lingând pielea cheliei şi lăsând în urmă zoaiele care desenau dâra aceea, în care acum poposise o muscă, frecându-şi membrele prin năduşeala cleioasă. „Cacă-te!” i-a strigat, în gând, muştei. „Cacă-te pe chelia lui!”. Procurorul îl privea cu ochii bulbucaţi, de bovină, de vită năduşită, care nu înţelegea nimic din universul în care supravieţuia, care nici măcar nu realiza că e doar un buboi uriaş, fetid, în care doar o muscă verde, de rahat, poate găsi loc de sejur. „Cacă-te!” a mai strigat o dată, tot în gând. Iar procurorul îl privea cu aceiaşi ochi băloşi, lipsiţi de expresie.
A simţit că-l îneacă tusea. A tuşit, scuturându-şi carnea lăuntrului, până când şi-a umplut cu sânge palma cu care îşi apăsa peste gură, de parcă voia să păstreze înăuntru aerul prea grăbit azvârlit de tuse din plămâni. A băgat degetul în amestecul de muci verzi, flegmă şi sânge şi a început să deseneze pe foaia albă, din faţa sa. Nu şi-a dat seama de ce a desenat o inimă.
Avocatul continua să-şi scoată mizeria de sub unghii. Musca încă nu se hotărâse dacă să se cace pe creştetul procurorului cu ochi de bou. Grasa în rochie roşie continua să-şi dreagă vocea, să năduşească şi să-şi aşeze ţâtele enorme în sacul îmbibat cu sudoare al rochiei. Grefiera privea în gol. Cască. Nu-şi duce mâna la gură decât târziu, când căscatul a depăşit faza de apogeu, dintr-un gest reflex. Ridică din umeri de parcă n-ar şti ce să răspundă unei întrebări pe care oricum nu i-a pus-o nimeni. Şi cască iar. În fundul sălii, un bătrân se zgâieşte la pulpele fetişcanei în rochie cu buline de lângă el. A rămas cu gura căscată şi o dâră de bale i se prelinge pe bot, pe bărbie, pe piept.
-Ridicaţi-vă! Intră curtea! anunţă aprodul.
Se ridică. Toţi. Jegul. Praful. Întunericul. Duhoarea. Nu. Duhoarea nu se ridică, duhoarea se lasă. Pute cumplit în sala de judecată. A hoit, a năduşeală, a pişat fermentat. A pereţi albi, rochie roşie, unghii vişinii şi pantofi albaştri. Pute a justiţie. Pute a procuror cu ochi de bou. A avocat uscăţiv, duhnind a băutură şi a jeg învechit.
Se aşează. Îşi priveşte avocatul. Acesta hlizeşte. Cu dinţi galbeni, stricaţi. Sub ochiul stâng, pe obraz, o aluniţă din care se iţeşte un fir gros de păr.
-Ridică-te! strigă judecătorul, privindu-l cu ceva între furie şi plictiseală.
Nu se ridică. Nu ştie dacă lui i se adresează. Nu ştie legile atât de bine ca să înţeleagă unde anume, la ce articol, e prevăzut dreptul judecătorului de a-l tutui.
-Am zis să te ridici! zbiară judecătorul.
Se ridică. Îl priveşte pe bătrânul acrit, cu sprâncene nefiresc de negre, nefiresc de dese, nefiresc de împreunate. Împreunat între ele, împreunate cu părul de pe creştet, împreunate cu albul ochilor, împreunate cu căcatul muştei de pe creştetul procurorului.
-Recunoşti? behăie judecătorul.
Avocatul mormăie plictisit, cu acelaşi rânjet imbecil, fără să e ridice:
-Domnule preşedinte, procedura…
-Du-te dracului cu procedura ta! zbiară judecătorul.
Râd toţi. Şi moşneagul senil care băleşte belind ochii la pulpele puştoaice, şi puştoaica, şi grasa ţâţoasă şi năduşită, şi grefiera căscată, şi musca aia căcăcioasă. Procurorul nu râde. Îl priveşte cu aceeaşi expresie de vită.
-Recunoşti, mă? mai răcneşte o dată judecătorul.
-Ce să recunosc? întreabă el. Şi glasul îi sună ciudat, ca unui adolescent cu vocea în schimbare.
-Aha! Deci nu recunoşti! Să se consemneze! grohăie onorata instanţă. E clar! E vinovat! Şi nesimţit!
-De ce anume sunt vinovat? Nu ştiu de ce mă aflu aici! încearcă el să articuleze.
-Te ia dracu’ dacă mai vorbeşti neîntrebat! urlă judecătorul. Avocate!
Avocatul se ridică fără tragere de inimă. Îşi studiază unghiile. Îşi rânjeşte hoiturile dinţilor.
-Hă? behăie.
-Ăsta e vinovat? Ce crezi?
-Dracu’ să-l ia! Mie îmi pare vinovat!
El simte că explodează:
-Vinovat de ce anume? Nu ştiu de ce…
…sunt acuzat- ar fi vrut să spună. Nu apucă. Judecătorul îi face un semn gardianului care îi rade un dos de pală peste buze. Sângele e roşu. Cald. Sărat.
Judecătorul îl priveşte chiorâş. Se scarpină după ceafă, cu un creion. Strănută. Apoi îl priveşte iar chiorâş.
-Am strănutat! îi spune.
-Am văzut! îi răspunde el.
-Nu mi-ai urat noroc! Nici sănătate nu mi-ai urat! se vaită judecătorul, cu glas piţigăiat.
-Şi asta e o infracţiune? întreabă el.
Pentru prima dată procurorul nu se mai holbează la el, ci îşi întoarce ochii bulbucaţi către judecător, de parcă răspunsul la această întrebare era ceea ce căutase el de o viaţă.
-Habar n-am! strigă judecătorul. Poate e. Poate nu e. Treaba mea! Procurorule!
Procurorul se grăbeşte să se ridice. În graba aceea, în precipitarea aceea, scapă o băşină. Umedă. Puturoasă. Sonoră. Nimeni nu reacţionează. Judecătorul întreabă:
-Te-ai băşit?
-Îhî!
-Ai premeditat-o sau a fost o inspiraţie de moment?
-De moment! bâiguie procurorul.
-O idee excelentă! constată judecătorul.
Judecătorul se lasă pe o parte, saltă o bucă, faţa i se congestionează. Se screme.
-Nu-mi vine! oftează. Poate mai târziu. Procurorule, ăsta e vinovat!
-Are faţă de vinovat!
-Aşa cred şi eu. Uită-te la faţa lui…Bă!
El îl priveşte pe judecător. Nu ştie dacă trebuie să răspundă. Nu ştie dacă trebuie să se băşească. Nu ştie unde a dispărut musca de rahat de pe creştetul procurorului.
-Eşti vinovat! ţipă judecătorul. Na! Acum ce mai zici?
-Vinovat de ce faptă?
Judecătorul îşi toarnă apă în pahar. Îi strigă procurorului.
-Zi-i lu’ ăsta de ce e vinovat!
Procurorul îşi întoarce iar privirea spre el şi rămâne aşa, cu ochii bulbucaţi. Judecătorul bea apă. Se mai screme o dată să se băşească.
-Nu merge! constată dezamăgit. Eşti vinovat şi gata! Du-te dracu’! Ce mai vrei? Probele au fost clare!
-Care probe? întreabă el. Nu am văzut nicio probă.
-Şi ce dacă! se răţoieşte judecătorul. N-au fost probe. Na! Ce-o să faci?
-Am dreptul la…
Judecătorul îşi acoperă urechile cu palmele şi începe să mormăie un fel de cântec:
-Na-na-na-na-nanaaaaa! Na, că nu te aud!
Îşi dă uşor palmele de la urechi.
-Vinovat! Vinovat! Vinovat! Du-te dracului, că eşti vinovat! Na! Ce-o să faci?
Nu ştie dacă să râdă sau să strige. Se aşează, socotind că ăsta e un gest de sfidare. Îl priveşte pe judecător cu ceva ce ar trebui să fie o privire dârză. Judecătorul ridică din umeri.
-Vezi? N-ai ce să faci! Şi te şi condamn! Ha! Uite, că te condamn! Na! La… Chiar te condamn… stai aşa. La… la… 2000! Du-te dracu’!
Judecătorul se ridică repede şi iese. Toţi cei din sală aplaudă. În afară de moşneagul libidinos. Şi de procuror, care rămâne cu ochii beliţi spre el.
-Ce a fost asta? îl întreabă el pe avocat.
-Hă?
-Ce a fost asta? repetă întrebarea.
-Ăăă… proces?
-Proces?
-Da… de ce nu?
-Aşa arată un proces? îşi strigă el indignarea.
-Dar cum? rămâne avocatul cu gura căscată.
-2000 de ani? Dar eu o să trăiesc 2000 de ani?
-Ăăă … nu. Nu-s ani – hlizeşte avocatul.
-Dar ce?
-O să mai fii judecat de 2000 de ori. La fel ca azi.
Gardianul îi pune cătuşele. Toţi ies din sală. El rămâne încătuşat de balustrada boxei acuzaţilor.
-Hei! îl strigă pe gardian. Mă laşi aici?
-Păi, cum? se miră gardianul de aşa întrebare.
-Cum să mă laşi aici?
-Mâine ai iar!
Nu mai întreabă nimic. Priveşte cătuşele. Priveşte sala goală. Şi vede că procurorul e tot acolo. Încremenit, ca o statuie slinoasă, sculptată în osânză. Cu aceeaşi ochi bulbucaţi, de vită tembelă, privindu-l fără să clipească.
-Mai ai 1999! spune gardianul. Şi iese.

1 Comment

Filed under cacatul in arta

De ce nu-mi place fotbalul

Într-o competiţie sportivă, cel mai bun ar trebui să învingă. Nu cel mai bun teoretic, atemporal, nici cel mai virtuos, cel mai fără de păcat, ci strict cel care se mişcă mai bine în confruntarea respectivă. În fotbal chestia asta nu se întâmplă.

La fotbal lucrurile funcţionează altfel. Dacă nimereşti un gol norocos sau îşi face arbitrul pomană şi te cadoriseşte cu un penalty, te-ai scos. Ce dacă ai jucat ca un cârnat tot restul meciului? Ai golul norocos, te bagi cu curul în poartă, tragi de timp până fluieră jupânul de pa-pa şi gata. Am văzut de atâtea ori chestia asta! În alte sporturi aşa ceva nu e posibil. În baschet nu te poţi bizui pe “coşul norocos”. Sigur, mai sunt 3 secunde de joc, scorul e 98 la 98 şi nimereşti una de 3 puncte! Ura! Victorie! Da, dar până la coşul norocos din ultimele secunde ai mai reuşit 98 de puncte, deci n-ai stat ca ciulinii pe tarla. În rugby nu există eseu norocos. Nici tragere de timp. La maraton n-ai decât să tragi de timp, dacă vrei, dar nu faci nicio şmecherie. La volei nu merge. Nici nu poţi simula un fault. La tenis… bine, după ce am văzut-o pe Şarapova, la Rolland Garros… parcă e o şmecherie şi cu trasul de timp.

Asta e. În fotbal văd prea des că nu cel mai bun câştigă, ci cel mai şmecher. Şi prea seamănă cu politichia. De asta nu-mi place. Şi nu fumez nici vrăjeala aia cu “de asta e fotbalul frumos”. Nţ! Nu e! E naşpa! Dar, admit, pe la noi sunt mulţi care socotesc şmechereala o chestie mişto.

Şi atunci de ce mă uit la fotbal? Ce sens mai are? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu. Dar nu-l ştiu.

7 Comments

Filed under cacatul in arta, Cine mă enervează azi

Condimentul

Ea şi el. El serveşte masa. Pentru ca la etajul IX, al acelui bloc, din acel cartier, din acel oraş al României, nu se mănâncă, se serveşte masa. El mestecă haiduceşte, la două buci, îndesând cu o bucată de pâine chifteaua care parcă n-ar vrea să încapă în gura de bărbat matur, alegător hotărât, cu loc de muncă stabil şi nevastă “domestică, gospodină şi casnică”. Ea, cu capul rezemat în palme, îl soarbe din ochi. Ea nu mestecă. Doar îl priveşte. Îl întreabă:

-Îţi place?

-E bune! răspunde el hotărât, prezentând la control bolul alimentar complex. Ia o gură de bere, să alunece proteina, râgâie discret apoi afirmă, cu aceeaşi virilă determinare:

-De aia îmi place, mă, de tine! Că eşti domestică, gospodină şi casnică. Ai tu carenţele tale, dar eşti domestică…

Ea e încântată. E fericită când el îi face complimente. Apoi, după o clipă de reverie, tresare:

-Adică care carenţe?

-Lasă, dragă! Eşti umană. E fireşte! Aşa e homo sapien, mai cu carenţe, că doar de aia am evoluat, altfel rămâneam din alea… primate!

Ea nu e mulţumită de răspuns. Vrea precizări.

-Sigur, dragă, cu primatele e clar. Dar nu şi anume evolutiv te întrebam, ci respectiv cu privire la carenţe care să mi le precizezi, te rog, foarte pragmatic care sunt ele!

-Acu’? Când mănânc?

-Dacă tot ai deschis acest subiect inopinant, chiar acum! Mai vrei chiftele? Îţi plac?

-E bune, dar mai trebuia dafin, că mie aşa îmi plac, mai condimentate! Vezi? Asta e o carenţă a ta!

-Dafinul nu e condiment, dragă!

El continuă să mestece. Ţâţâie:

-Nţ! Dafinu’ e condiment!

-Ei, na! Cum să fie condiment? Atunci piperul ce e?

-Tot condiment!

-Păi cum să fie dafinul ca piperul?

-E diferite, dar e condimente!

Ea meditează puţin. Încă puţin. Apoi afirmă cu serioasă convingere:

-Am meditat asupra acestui aspect şi nu e.

El se opreşte din mestecat. Se uită lung la ea. Îşi vâră degetul în gură, se scobeşte cu unghia. Plescăie. Mai ia o gură de bere, apoi, pe un ton zeflemitor, întreabă:

-Ce?

-Dafinul!

-Ce-i cu el?

-Nu e condiment!

-Ba e!

-Piperul e condiment!

-E!

-Dafinul nu!

-Ba e şi el!

-De ce?

-Că se pune în mâncare!

-Şi? Înseamnă că orice se pune în mâncare e condiment?

-Da! încheie el subiectul. Ea nu e satisfăcută:

-Adică dacă pun mărar, ăla e condiment?

-Mărar la chifteluţe dragă?

-De exemplu!

-Ăsta nu e exemplu, că nu merge! Mie să nu-mi pui mărar în chifteluţe, te rog!

-La altceva, dacă pun mărar… înseamnă că e condiment?

El zâmbeşte superior.

-Dragă, depine ce altceva! Dacă pui mărar la rufe, atunci nu e condiment!

-Mă refeream mâncare!

-Dacă te referi mâncare, atunci procesul raţional deductiv ne indică indumbitanbil că e condiment.

-Deci orice se pune în mâncare e condimenta!

-Da! zice el îndesat.

-Şi mărarul?

-Da!

-Mărarul nu e condiment!

-Da’ ce e?

-E frunze!

El cade pe gânduri. Se ridică de pe gânduri şi constată:

-Obiecţiunea ta e validă, dar nu merge. Că e frunze, dar e şi condiment! Că se pune în mâncare!

-Atunci şi apa e condiment? Că o pun în mâncare!

-În chifteluţe?

-Nu în chifteluţe, în general!

-Dragă! observă el competent. Apa nu e condiment pentru că ea este, conform fizicii, lichide.

-Dar dacă pun zahăr în cafea e condiment?

-Nu, întrucât cafeaua nu e mâncare.

-Dar ce e?

-E cafeluţă!

Au rămas amândoi pe gânduri. Ea izbucneşte.

-Eu nu mai pot trăi aşa!

-Cum dragă?

-În această stare dispreţuită care mă ţii mereu, unde opinia mea de cetăţean este permanent ignorantă de către tine!

-Ba nu, dragă! Că îţi respect dreptul tău conjugal la opinie, dar ai carenţe care trebuie să le rezolvi. Chiar şi sub aspect de chifteluţe.

-Dar o vorbă bună nu-mi afirmi niciodată!

-Ba ţi-am zis că eşti domestică chiar de la începutul acestei polemici!

Cad din nou pe gânduri. Amândoi. El molfăie. Ea îşi şterge o lacrimă. El mestecă şi constată:

-Bune chifteluţe. Dacă erau mai condimentate… puţin dafin!

-Nu mai pot! strigă ea. Dafinul nu e condiment.

-Ba e!

-Atunci şi sarea e condiment!

-E!

-Şi pătrunjelul!

-Şi el!

-Şi ceapa?!

El reflectează. Se opreşte din mestecat.Cugetă. Conchide:

-Ai ridicat o problemă care nu ştiu să răspund.

-Vezi?

-Da, dragă. Iată, experienţa ne demonstrează că şi eu dispun de anumite carenţe, având o competenţă, totuşi, umană, deci limitată, de homo sapien… Vezi? De aia ne potrivim noi, că suntem umani, dragă…

-Mă bucur că ţi-ai dat seama! De altfel şi eu aş putea fi mai felxibilă sub aspectul condimentelor…

-Mai ales la chifteluţe, dragă! observă el.

-Mai ales, dar şi sub aspectul tocăniţei, unde ai avut nişte critici întemeiate!

El se emoţionează. O soarbe din ochi. Şi ea pe el. El spune:

-Vino să te pup!

O pupă. Apoi îi dă o palmă la fund şi o îndeamnă:

-Ia mai adă-mi o bere, că am şi eu condiţie umană la o bere când mănânc chiteluţe aşa de bune…

Ea pleacă să aducă o bere. El mai ia o chiftea. Soarele apune.

1 Comment

Filed under cacatul in arta, Portrete

Sudalma – expunere de motive

 

1. Acum câţiva ani, un trecător cu privirea pe aleile acestui blog îmi transmitea un consistent mesaj de apreciere. Pe scurt, omul aprecia că scriu “cu înjurături”, se mai întâmpla să intre în dezacord cu zicerile mele, dar păstra o constantă apreciere pentru băgările, futuielile şi pizdarisirile care îmi însoţeau spusele.

Habar n-am cum ar fi trebuit să recepţionez aprecierile respective. Fondul era trecut la “nu contează”, subiectele erau, înţeleg, pasabile, stilistica neglijabilă, singura virtute pentru care binemeritam cinstire era aceea că suduiam fără să roşesc. Altfel spus nu slobozenia gândirii era de lăudat, ci lipsa de ferecătură a limbii.

Exersarea înjurăturii devenise un fel de supremă demonstraţie a libertăţii de exprimare, suficientă prin ea însăşi.

2. Un amic mi se declară “fan al băieţilor de la “Cenzurat” de pe Look TV”. Cu un amendament: “păcat că îi bipuieşte când şi-o bagă”.

3. Am printre amicii de Facebook câţiva îndărătnici utilizatorii ai sudalmei, pentru care câteva puncte mediază chestiunea obscenităţii. Pentru că or înjura ei ca la uşa cortului, dar, iaca, sunt oameni civilizaţi şi pun nişte punctuleţe în locul unei consoane, în locul unei vocale. Pentru că dacă scrii “cine p..a mea îi mai crede pe ăştia care au f…t economia?” dai dovadă de enormă bună creştere şi curbată civilizaţie. De unde deducem că “u” ridică probleme. În cuvântul poznaş nu “p” e o problemă, nici inocenta vocală “a”, ci mizerabilul “u” şi complicele său “l”. Respectiv acelaşi “u” şi insolentul “t”. Odată amputate literele obscene, subit, totul devine prizabil, acceptabil.

Nu pricep tipul ăsta de pseudo-pudoare rebusistică. Departe de a evacua ceea ce ar putea părea obscenitate, din text, dimpotrivă, o subliniază, solicitiând un efort suplimentar pentru rezolvarea stupidului rebus, ceea ce face sudalma şi mai prezentă, şi mai evidentă. La fel şi în cazul celor care se trezesc spunănd “sulă” sau “lulă” pentru a numi preacinstitul ştromeleag. Probabil, în anumite culturi, “p” e consoana infamă.

4. Un editor tipăreşte, după ’89, corosivele lui Creangă, “Povestea pulei” şi “Povestea lui Ionică cel prost”. Curajos editor, îndrăzneţ, dar mai ales dornic de profit şi mai puţin preocupat de o necesară restituire. Curajul se isprăveşte încă de pe copertă, unde “curajosul” editor găseşte potrivită rebotezarea poveştii lui Creangă, care devine “Povestea poveştilor”! Nici mai mult nici mai puţin. Altfel, desigur, în text, cuvioasa pulă, crescută din belşug pe tarlaua ţăranului, rămâne aşa cum o povestise Creangă.

 

Exprimând o sexualitate excesivă – în înjurătură, românul regulează tot, de la mame, pănă la sfinţi şi candele- înjurătura e inacceptabilă, se pare, socialmente, dar e prefect utilizabilă exact în situaţiile în care norma socială pare insuficientă sau nesatisfăcătoare. Sub condiţia acceptării exact a normei care dinainte defineşte sudalma drept obscenitate.

Vulgaritatea, fără îndoială respingătoare, nu sălăşuieşte neapărat în cuvinte infame, nici în răsteala sudalmei, oricât de supărătoare ar fi acestea pentru îngustimea de minte a pudibondului. Cu mult mai vulgară mi se pare fraza dezlânată, poticnită, împiedicată în obstacolele gramaticii. Nici nu cred că băgarea şi pizduirea e dovada superioară a libertăţii. Dar cu siguranţă trebuie să încetăm cu răul nărav de a învinovăţi cuvintele pentru mizeriile pe care noi le gândim.

1 Comment

Filed under cacatul in arta

Jurnal de campanie

Orice mi-aş fi propus să scriu, zilele astea, ar fi fost degeaba. Deşi mai vechi,textul de mai jos e perfect valabil şi acum.

 

Ziua 1

Azi a venit primaru’ cu unu’. Zicea că ei dă startu’ la campanie, la noi în comună. Se uita lumea urât la ei. Pe urmă au zis ei ca e campanie d’aia, electorală.

“A, aşa da, dom’le” le-a zis moş Filet. P-ormă ne-a dat ăla grasu’ care a venit cu primaru’ sacoşe galbene. Şi a zis că să-l votăm, că ne bagă asfalt. Da’ baba Merlina e surdă şi nu pricepe. Că tot întreba ce ne bagă. I-a zbierat fi’su’ în ureche că ne bagă asfalt. Da’ baba a făcut gura pungă şi a zis că “mie poa’ să-mi bage, da’ să nu mă doară”. La sfârşit ăla a zis că să votăm cu Săgeată şi a plecat. Votează dracu’, că ai lu’ Săgeată e toţi în Italia. A mai rămas numa’ doar a bătrână.

Ziua 2

Şi azi e campanie. Azi a venit iar primaru’. Cu altu’. Tot gras. Ăsta n-a dat sacoşi. A dat şepci la lume. Zicea că dacă-l votăm ne măreşte pensia. Iar s-a băgat moş Filet în vorbă. Şi i-a zis lu’ ăla: ” Cu cât?”. Ăla nu s-a supărat. Că alde Filet îşi pusese şapca aia pe cap. Şi i-a zis: ” Cu trei milioane. E bine ?”. Moş Filet rânjea şi cică:” D’alea vechi sau d’astea noi?”. S-a râs şi grasu’. Zice: “D’alea vechi “. Lu’ moş Filet îi convenea, da’ zice:”Păi, na. Că o pun şi pe babă să te voteze, că ea n-are pensie. Şi atunci îmi dai mie şase milioane. Ce zici?”. Ăla a zis că e de acord. Au bătut palma. Pe urmă ăla a plecat. Şi moş Filet s-a dus la găini să ia ouăle. Că acu’ le punea în şapcă.

Ziua 3

Iar a venit unii. Azi era mulţi. Iar era primaru’ şi cu ăştia. Ăştia avea fulare portocalii şi dădea fulare la lume. Şi sacoşi. Tot portocalii. Da’ în sacoşi nu era portocale. Era zahăr, şi ulei, şi făină,şi o napolitană, şi o găină şi un pix şi un caiet. Lumea lua sacoşili. Da’ arunca pixurili şi caietili. Că la noi nu mănâncă lumea din astea.

Ăştia voia şi ei să votăm cu ei. Ăştia merită. Că a dat mai mult. Da’ a enervat lumea când a dat şi poza cu ăla urâtu’. Şi pe urmă ne-a zis că să votăm cu ei, nu cu ăia care l-a atârnat pe “domnu’ preşedinte”. Lumea n-a înţeles cum e asta. “Cei 322 care l-au suspendat pe preşedinte” zicea ăla mic şi agitat. Moş Filet tăcea. Că molfăia napolitana de la ăia. Da’ a întrebat moş Filotti: ” Da’ unde l-a atârnat, bre?” Ăia s-a supărat. Da’ lumea fugise şi ascunsese sacoşili în căşi. Aşa că nu a avut ăia cum să le ia sacoşili.

Şi a mai întrebat moş Filotti că: “de ce ne batem noi cu turcu’ în Afgardistanu’ ăla ? Că l-a trimis pe giner’miu acolo, la Afgardistanu’ ăla !”. Şi ăla mic şi agitat i-a zis că suntem în NATO. Lumea zice: păi, e bine dacă suntem. Ăla zice: păi, da, da’ avem şi obligaţii. Da’ moş Filotti zice: ” Te caci în ele de obligaţii. Păi aşa am zis şi eu că am obligaţii. Şi m-am dus la treij dă nunţi. Da’ când am măritat-o pe a mare n-a venit, ‘tu-le muma-n cur, dăcât un sfert. Aia e cu obligaţiile.”

Ăla cu capu’ mic i-a zis lu’ moş Filotti că e comunist. Moşu a zis că da. Pe urmă a sărit toţi moşii şi toate babele cu gura că e şi ei comunişti. Numa’ moş Filet zicea că: ” Acu’ ce? Aţi  venit după cotizaţii ?”. S-a enervat ăia pe lume şi a plecat. Şi lumea s-a enervat şi a făcut cocoloaşe din pozele lu’ urâtu’ ăla şi a aruncat după ei. Ăştia nu ia voturi. Păcat, că a dat sacoşe bune.

Ziua 4

Azi a venit alţii. Fără primar. Zicea că să votăm cu Trandafiru’. Râdea lumea. Că ai lu’ Trandafir e toţi în Spania. N-a mai rămas niciunu’.

Ăştia era toţi în roşu. A dat şepci roşii la lume. Avea blugi, şi jeci, şi şepci, şi fulare. Şi zicea că ne bagă cablu în comună. Baba Merlina iar n-a auzit. Şi iar zicea: “Şi ăştia vrea să ne-o bage ? Vai de curu’ nostru. Mie poa’ să-mi bage, da’ să nu mă doară.” A râs ăia în roşu. Şi i-a dat lu’ baba Merlina o jacă de aia de a lor roşie. Şi a zis că nu acolo… că la televizor ne bagă cablu să vedem OTV. “Un tv” zice moş Colivă. “Care anume ?” zice ăla mustăcios de la ăia în roşu. ” Un tv, aşa se zice, ce pizda mă-sii” a înjurat moş Colivă. Că el cântă la biserică şi ştie carte. Şi lumea a zis că nu e nicio sfârâială. Că şi acum tot un tv are toţi. Da’ ăia în roşu’ a râs iar. La lumea nu i-a prea plăcut. Că ăştia prea se râdea mult. Da’ a zis că nu, că bagă cablu că să vadă lumea multe televiziuni. Asta le-a mai plăcut la oameni. Da’ oamenii a întrebat de sacoşi. Şi ăştia a zis că ei acum n-are, că e în opoziţie, da’ că o să aducă şi ei. S-a cam enervat lumea când a auzit.

Da’ pe urmă a zis ăla în roşu care părea mai şef că dacă îi votăm pe ei o să fie bine. Că el trimite un român în cosmos. Da’ lumea a amuţit. Că nu prea pricepea. Doar moş Filotti a priceput şi le-a explicat şi la ăilalţi:” E bine, dom’le. Să trimită. Că uite din ‘talia îi goneşte. Din Şpania aia îi goneşte. Să îi trimită acolo. E bine.” Şi el a zis că-i votează. Ăia i-a mulţumit. Da’ lumea a zis că să aducă şi sacoşe. Că şepci avea deja toţi. Şi nu dădea găinile atâtea ouă.

E interesant cu campania asta.

Ziua 9

Nu am mai ţinut jurnalu’ câteva zile. Că a fost linişte. Da’ azi a venit primaru’ pe la noi cu a lu’ Klingonianu’. Că vrea şi Klingonianu’ să candideze endependent. Şi a venit cu primaru’. Şi mi-a zis Klingonianu’ că dacă îl votez mă şterge de la caiet. Zic: cât am, bă, la tine la caiet ? Zice: un milion juma. Zic: bine, bă. Mi-a dat o poză cu el la costum şi a plecat. Dacă mă şterge de la caiet îl votez. Şi mai beau o lună pe datorie la el la cârciumă. Da’ până să plece l-am întrebat şi pe primar: ” Bă, Cornele, da’ tu cu care eşti, ba ? Că tu cam eşti cu toţi. ” El se râde şi zice: “Eşti prost, bă. Că aşa e în politică. Eşti cu toţi, da’ nu rămâi la niciunu’. Acilea trebuie iuţeală de picioare ca la karatişti”.

Ziua 10

Azi iar a fost electorale la noi. A venit unii. Zicea că ei e cu Dumnnezeu. A lu’ cine ? a întrebat Decisivu’, că ţiganu’ se bagă mereu la de-astea cu alegeri, că se dă pachete. “A lu’ domnu’ Gigi ! ” a zis ăia. Aha, a zis lumea. Pe urmă a zis moş Filotti că nouă ce ne dă, ca ăilalţi ne-a dat. Şi ca Gigi la alţii le-a făcut case, lor ce le face. Şi ăia a zis că ne înţelegem noi. Şi a mai zis iar că ei e cu Dumnezeu. Da’ baba Merlina cică: ăştia o fi pocăiţi ? Şi ăia a înjurat-o. Şi a pus nişte zdrahoni să o gonească. Pe urmă a băgat muzică. Şi ne-a anunţat că o să vină şi însuşi domnu’ Gigi. Cu maibahu’. Da’ n-a venit. A venit unu’ ţigănos şi a zis că dacă îi votăm dă la lume bilete la Steaua să vadă lumea şampion lig. Şi a râs toţi. Că la noi e toţi cu Rapid.

Da’ la sfârşit ăla a zis la lume că ei dă creştineşte la oameni trei milioane, ca să stimuleze conştiinţa nu ştiu de care. Ciuvică. Şi m-am gândit. Iau banii de la ăştia şi nu-l mai votez pe Klingonianu. Cu juma de bani plătesc caietu’. Sau iau banii lu’ aşţia şi-i zic lu’ Klingonu că îl votez pe el. Şi ies mai bine. Dom’le e greu să votezi. Trebuie să te gândeşti bine înainte.

Ziua 11

Azi a venit de la televizor. Unii care zicea că ei e cu realitatea. Şi îi lua interviu lu’ Klingonianu. Şi moş Filet s-a băgat şi el în vorbă. Şi zice: păi toate televiziunile e cu realitatea, da’ voi sunteţi cu Băsescu sau cu ăilalţi ? Ăla chel de la televiziune a zis ca ei e imparţiali. Da’ moş Filet zice: Bine, imparţiali, da’ ai lu’ Băsescu sau ai lu’ ăilalţi. Şi ăla s-a râs şi a zis: Nu, noi suntem ai lu’ Vântu’. Şi moş Filet s-a râs şi el şi a zis: Hai, dă-o dracu’ ! Că vânturi trag şi eu, da’ cum să fii a lu’ Vântu’ ? Că doar n-ai ieşit pe cur. Ăla chel de la televiziune s-a uitat speriat împrejur. Şi după aia a râs şi el.

Ziua 19

Ieri a venit unii la noi să facă şcoală cu noi. Era nişte cucoane grase şi piţigăiate. Ne dădea hârtii colorate şi zicea că ne învaţă cum e cu onenomenalu’, ca să ştie lumea să voteze. Nea Filotti, care se tot rânjea la una ţâţoasă zice: “Lasă că ştiu eu să votez, suflu-n ştampelă, o bag în tuş şi o troznesc tare pă hârtie”. Ţâţoasa s-a râs la nea Filotti (ăsta a avut mare  trecere la femei în tinereţe) şi a zis că nu e suficient. Zicea că acu’ e mai complicat, că nu mai e liste e onenomenal. “Aha” zice nea Filotti ” ştiu cum e”. “Da? Cum e ?” zice grasa. “Adecă votezi cu un singur nume !” zice nea Filotti. “Aşa e ” zice ţâţoasa. “Adică eu nu mai votez cu tot numele: Filotti Marin. Doar Marinică” a mai zis nea Filotti. Şi aia a râs şi i-a zis ca n-a înţeles nimic. Şi i-a explicat că nu aşa e cu onenomenalu’. Că e ca când te însori. Îţi alegi o singură nevastă şi gata. Nu iei o târlă. Da’ moş Filet a râs şi a zis: “d’aia e bine la turci, că la ăia e cu şapte neveste !”. Alea s-a supărat. Ne-a dat hârtii de-alea colorate şi a plecat. Şi a zis că dacă nu belim ochii, dăm de dracu’. Şi nea Filotti a rămas pe gânduri. “Ce-ai rămas aşa, bre?” îl întreabă a lu’ Colivie. “Bă” zice nea Filotti ” ăia era dăştepţi. Şi alea. Cu şcoală. O şti ei ce zice, bă. Că nu ne învăţa de rău. O avea dreptate, că să stăm cu ochii beliţi.” De atunci toţi umblă pe uliţă cu ochii beliţi. Şi cum se întâlneşte unu’ cu altu’ beleşte ochii şi se înholbează unu’ la altu’ parcă e cucuvele. Fir-ar a dracu’ cu onenomenalu’ lor, că, în sat, a făcut toţi ochii ca la melc.

Ziua 20

A venit unii cu sondaju’. Umbla primaru’ cu ei. Zicea la lume: ” hai, bă, veniţi că e sondaj”. Da’ alde Şipcă zice:” Păi, ce bă, a dat dă petrol la noi?”. Şi i-a zis primaru că e tâmpit. Că sondaj dă opinie. Şi Şipcă i-a zis că tâmpit e el. Şi că să-şi bage-n cur sondaju’ lui. Că maşina merge cu benzină nu cu opinie. La moş Filet ăia a fost primiţi bine. Că s-a făcut tulburelul şi moşu’ era chimizat puternic şi pus pe glumă. Îl întreabă ăia că cu cine votează. Moş Filet zice: “Io am votat mereu cu Aurică a lu’ Jidvei, nu Aurele?”. Aurică a lu’ Jidvei e primaru’ nostru. A râs primaru’ şi a zis că:”nu, bre. La parlament pă cine votezi?” . “Păi eu tot pe tine te votez, Aurele, dă-te dracu’. Că i-am promis lu’ tac-tu” “Nu, bă, că io nu candidez.” zice primarul. “Ba să candidezi, du-te dracu’, că şi-aşa nu faci nimic toată ziua. Candidează că şi-aşa n-ai altă treabă” i-a zis moşu. Pe urmă l-a întrebat ăia pe moşu că dacă el o duce mai bine ca înainte sau mai rău. Şi moşu a râs. Şi le-a arătat damigeana goală. Şi le-a zis:”bă, boilor,păi eu acu’ o duc mai bine ca când era asta plină şi acu’ mă duc să mă piş şi când mă întorc să nu vă mai găsesc aici că vă fugăresc. Că voi doar daţi cu gura”.

Ziua 21

Azi a plouat. Şi după aia s-a oprit ploaia şi n-a mai plouat. Şi a venit unele. Era de la partidu’ nu ştiu care. Şi a strâns lume. Că zicea că să votăm şi cu femeile. Şi că ele o să dea legi. Şi când a întrebat lumea ce legi a zis că multe legi. Şi a zis că o să legalizeze proxtiucţia. “Ce să facem noi cu proxtitucţia aia?” a întrebat baba Merlina ” că aici la ţară nu ştim noi ce-i aia”. Şi i-a explicat moş Filet:” Nu, babo. Adică le dă lege la curve!”. Şi l-a înjurat muieretu’ şi l-a bălăcărit. Că vorbeşte buruieni. Şi alea de la partid a zis că aşa e. Că e nevoie de lege să le apere pe curve. Şi a tăcut muierile. Şi a zis baba Merlina că e bună legea. Că trebuia s-o dea de acu’ patruj’ de ani, că dacă o dădea n-o mai deznoda bărba’su cu bătaia când a prins-o cu popa. Şi a râs alea tinere. Şi baba le-a scuipat. La sfârşit a venit şi moş Gavrilă Cârlig şi le-a zis că a venit Mircea Radu cu dubiţa de la “den dragoste” la primărie. Şi a fugit muierile acolo toate. Şi s-a pupat cu Mircea ăla. Da’ el venise să-l împace pe a lu’ Mexicanu’ cu nevastă-sa. Că era despărţiţi după ce a fost aia la muncă în Italia şi s-a întors borţoasă şi i-a născut unu’ negru şi cu păru’ creţ.

Ziua 22

A venit alţii să ne înveţe cum să votăm. Ăştia ne crede tare proşti. Ne-a dat şi ăştia fluturaşi din ăia coloraţi. Şi ne-a arătat cum să punem ştampila ca să se pună votu’. Şi le-a dat fluiere la copii. Şi moş Filet s-a uitat la ştampilă. Şi a zis că seamănă cu pionu’ de la şah. S-a uitat şi ăia şi a zis că aşa e. Că e o observaţie profundă. Şi moş Filet a zis că aşa e. Că el are doi pioni făcuţi din ştampile furate în alţi ani. Că el joacă şah cu alde Buruiană şi a pierdut pionii. Şi pe urmă ăia, înainte să plece a zis că o să bage clip la televizor să ne mai înveţe cum să votăm. Da’ surda de baba Merlina iar zice: “ce ne bagă ?” Şi nea Filotti i-a zis: ” Ne bagă clip”. A molfăit baba din buze, că nu mai are dinţi şi a zis: “Mie poa’ să-mi bage, da’ să nu mă doară”.

2 Comments

Filed under Anarhisti din toate tarile, cacatul in arta, carti citite de altii

Reforma din Pauperia

Din motive care nu au de ce interesa, am scotocit prin nişte texte mai vechi şi aşa am dat peste povestea reformei pauperiene. Scuturat şi aerisit puţin e numai bun de recitit.

 

 

În Pauperia sistemul politic nu era perfect, dar putea fi socotit funcţional. Nimic nu funcţiona perfect. Dar pauperienii se obişnuiseră cu asta. Neajunsurile sistemului erau pentru ei un izvor inepuizabil de bancuri. Şi la multe ar fi renunţat pauperienii… la muncă, la neveste, copii… dar nu la bancuri. Se mândreau chiar că râsul aiurea în tramvai era parte a specificului naţional.
Problemele statului erau rezolvate greoi, de azi pe mâine. Iar problemele cetăţenilor aleator sau deloc. Şeful statului nu inspira nicio încredere nimănui. Sigur nu pauperienilor. Era dezordonat, alcoolic, mitocan, clevetitor şi scandalagiu. Avea o apetenţă aparte pentru femeile stupide, dar cu forme generoase. În multe părţi asta ar fi putut fi stânjenitor. Dar în Pauperia asta nu avea cum deranja. Absolut deloc. Pentru că cei mai mulţi pauperieni erau dezordonaţi, alcoolici, mitocani şi scandalagii. Unii erau şi limbuţi, dar aproape toţi erau îndrăgostiţi de femei stupide cu forme pline. Şi oricum nu se puteau supăra pauperienii pe conducătorul lor. Pentru că îi făcea să râdă. Şi le oferea prilej de bancuri. Iar, după cum vă spuneam, pauperienii ţineau neapărat să considere asta parte a specificului naţional.
Cum spuneam, problemele statului erau rezolvate greoi. În general, ele treceau printr-un complicat proces de filtrare, analiză şi diseminare, fiind pasate între ministere, agenţii si comisii. Până când se rezolvau de la sine sau nu mai erau de actualitate.
Petiţiile cetăţenilor erau extrem de importante pentru instituţiile statului din Pauperia. Statistic. La fiecare sfârşit de an activitatea funcţionarilor din ministere era judecată după numărul de petiţii primite. Numărul petiţiilor rezolvate nu avea nicio relevanţă. Acesta era sistemul şi funcţiona. În funcţie de numărul petiţiilor primite se construia bugetul, se acordau promovări şi gratificaţii. Iar cu timpul chiar şi cei mai îndărătnici birocraţi au înţeles că cel mai bun mod prin care poţi spori numărul de petiţii este să nu rezolvi niciodată niciuna. Astfel petentul va face noi petiţii, reveniri etc. Iar statistica va arăta bine şi astfel vor curge alocaţiile bugetare, gratificaţiile, promovările…
Lucrurile au mers astfel multă vreme. Până într-o zi când au început să apară primele zvonuri despre fraudă, despre posibile acte de corupţie. Îngrijorat, şeful statului i-a cerut personal ministrului birocraţiei să întocmească un raport pe această temă. Ministrul birocraţiei s-a trezit în faţa unei dileme: să rezolve cererea şefului statului? Ar fi însemnat să încalce regula fundamentală a birocraţiei: cererile nu se rezolvă – rezolvarea lor înseamnă diminuarea numărului de cereri şi asta e nedezirabil. Dacă ar fi respectat acest precept şi ar fi refuzat să rezolve cererea şefului statului risca, totuşi, să fie demis. Iar pentru un birocrat asta este mai grav decât o încălcare, pe cale de excepţie, a preceptului fundamental.
În cele din urmă, ministrul birocraţiei a întocmit raportul solicitat. Astfel preşedintele pauperienilor a aflat despre infiorătoarea corupţie care măcina sistemul: în mai toate ministerele, mai toţi birocraţii sporeau artificial numărul petiţiilor! Întocmind ei înşişi (sau prin intermediul soţiilor, copiilor, amantelor) petiţii peste petiţii. Şi cine ar fi putut găsi motive mai bune de petiţionare decât chiar birocraţii însărcinaţi cu rezolvarea tocmai acelor petiţii?
Scandalizat de această situaţie fără precedent, Preşedintele a hotărât să pună capăt acestui flagel. A întocmit o comisie alcătuită din femei stupide, cu forme generoase, prezidată de chiar fiica sa, pe care a însărcinat-o cu elaborarea unui program de combatere a flagelului.
Comisia a lucrat vreme de trei ani la acest program. În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, şeful statului s-a întors la popor, la iubiţii săi pauperi. Şi a prezentat cel mai drag proiect al său, proiectul care va marca viitorul său mandat şi istoria ţării: Comisia pentru elaborarea unui program de reducere a birocraţiei frauduloase şi eliminare a corupţiei.
Evident, preşedintele a fost reales. Pauperii nu înţeleseseră prea bine ce e cu acea comisie, dar l-au votat pe preşedinte pentru un al doilea mandat. Pentru că era ca ei. Adică alcoolic, dezordonat, etc.
La scurt timp de la preluarea mandatului, comisia şi-a încheiat munca. Programul era întocmit. Aşa că în cadrul unei ceremonii oficiale, televizată în direct, membrii comisiei au fost decoraţi pentru munca depusă şi i-au înmânat preşedintelui rodul muncii lor: o coală de hârtie pe care se afla „Programul de reducere a birocraţiei frauduloase şi eliminare a corupţiei”.
Programul era concis, dar eficient şi foarte bine gândit. Îl reproducem integral: ”În scopul reducerii birocraţiei frauduloase şi eliminării corupţiei, Comisia constituită prin decret prezidenţial recomandă: 1) Dublarea numărului de ministere după cum urmează: pentru fiecare minister existent se va înfiinţa un Minister dublură, având acelaşi nume şi acelaşi obiect de activitate; 2) Deşi au existat sugestii ca între ministerele gemene să existe anumite diferenţieri, măcar de nume, prin adăugarea unui număr, ori a unei litere care să le diferenţieze, comisia a respins această idee considerând-o, din punct de vedere birocratic, inutilă; 3)Prin existenţa a două ministere cu acelaşi nume şi aceleaşi atribuţiuni se va crea un climat de competiţie, ştiut fiind că doar competiţia poate asigura progresul.“
Programul a fost deîndată implementat. Pentru a a se asigura un maximum de coerenţă birocratică s-a decis ca ministerele nou create să îşi aibă sediile în aceleaşi clădiri cu cele deja existente şi să folosească acelaşi personal.
La doar un an de la implementarea programului, pauperii puteau constata cu încântare că nu se schimbase nimic. Iar asta i-a mulţumit foarte mult, pauperii nefiind adepţii schimbărilor radicale. În continuare petiţiile lor erau nerezolvate, iar problemele statului erau rezolvate greoi, de azi pe mâine. Asta le-a întărit pauperilor convingerea că votaseră corect, votaseră pentru stabilitate. Aşa că şi-au putut continua liniştiţi existenţa cotidiană. Consumând alcool şi desfătându-se cu femei stupide, dar cu forme generoase.

3 Comments

Filed under cacatul in arta