Category Archives: Camera de garda

Mor măcelăriile

La parterul blocului meu ( Nu e blocul meu, n-am devenit apropitar de beton îngrămădit, dar de vreme ce locuiesc în el, zic că e al meu; ipoteza că aş fi eu al lui fiind mult mai puţin atrăgătoare) exista o măcelărie. S-a închis. De fapt nu “s-a închis”, că măcelăria n-are diateză reflexivă. A închis-o dumnealui, patronul, pe care tocmai l-am salutat, în vreme ce lipea în geamuri un afiş pe care scrisese, cu litere mari cât falimentul: “Spaţiu de închiriat!”.

-Nu merge! mi se vaită patronul. (Ar trebui să îmbrac cuvântul ăsta în ghilimele?) Nu cumpără lumea. Ne-au omorât ăştia cu supermarket-urile.

Oftează. Oftez şi eu. Din politeţe. El crede că ştie de ce a scăpătat. Eu chiar ştiu. Dar nu-i spun. Mă îndoiesc că i-ar folosi la ceva. Îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una. Îl refuz, le am pe ale mele. Îmi aprind şi eu una, deşi n-am niciun chef să stau la prohod cu el.

N-am nicio îndoială că frizura economiei naţionale nu depinde de “marii investitori”, care vin când e de supt măduvă din os (doar n-om ajunge să ne-o sugem singuri! – citiţi cum vreţi afirmaţia asta!) şi pleacă atunci când şi-au umflat maţul, nu înainte de a se căcă, făra a trage şi apa. Micul producător autohton, insoţit întru profitabil prieteşug de micul negustor – aici se află cheia unei economii cu ficatul sănătos. Mica brutărie de cartier, cu brutarul care se trezeşte cu noaptea în cap ca să frământe aluatul pe care l-a plămădit din făină cumpărată de la fermierul pe care îl ştie el şi în care are încredere. Micul măcelar, care tot asemeni se aprovizionează de la micul crescător, care nu-şi îngăduie să-şi bată joc de ceea ce produce. Şi tot asemenea, cizmar, cofetar, croitor ş.a.m.d. .  Aşa am văzut prin alte locuri şi aşa am văzut că e bine.

La noi însă nu se potriveşte. Şi nu se potriveşte pentru că românul nu vrea să fie brutar, ci patron de brutărie. Sau măcar de gogoşerie. El nu vrea să frământe aluatul, ci să găsească pe careva mai amărât decât el, care sa frământe el aluatul, pentru bani de nimic. Că de aia s-a făcut patron, ca să aibă unii pe care să-i pună la muncă. Apoi descoperă că salariile ălora costă. Că statul îşi vrea şi el partea şi afacerea gâfâie. Dar românul nu vrea mica lui afacere, de familie, prin care îşi dă de lucru sieşi şi alor lui, din care se întreţine. El nu vrea mica afacere. El vrea afacere! Să muncească alţii! El e patron. Îşi face cărţi de vizită, vorbeşte la telefon (cu contabila) se vaită că statul îi ia prea mult, că lefurile salariaţilor îl împovărează. Aşa că merge la mica înţelegere: juma din bani pe acte, restul la caiet. Iar caietul se mai pierde, se mai uită. Pe urmă apare constatarea că românii nu sunt muncitori serioşi. Că sunt puturoşi şi te mai şi fură. Asta constată orice patron de butic, fugit de la locul lui de muncă, să vadă ce fac vânzătoarele, pe care le suspectează că fură.

– O să ne ducem toţi dracu’! mi se vaită scăpătatul patron de măcelărie. O să ne cumpere străinii cu totu’! Că ne place să cumpărăm porcăriile lor, în loc să mergem la românii noştri!

Am intrat de câteva ori în măcelăria lui. De fiecare dată prăvălia era goală. Vânzătoarea, revărsată pe un scaun, stătea în uşa care dădea “în spate” şi dădea cu degetul în telefon. Nici n-a ridicat privirea când am intrat. Nici nu s-a sinchisit că exist. Nici pomeneală să îşi ridice osânză, să străbată micul hol şi să mă întrebe dacă am văzut meciurile, dacă am umbrelă, cum o mai duc cu sănătatea… să mă întrebe ceva! Am stat câteva minute, m-am holbat la vitrina frigorifică în care erau cutii cu margarină, parizer grecesc, feliat, la folie, halva bulgărească. Şi ceva cărnărie. Nu multă, nu foarte arătoasă. Asta a fost prima vizită.

A doua oară era o altă vânzătoare. Pe acelaşi scaun, dar cu alt telefon. Urla în telefon: “Nu mai mă dau, fă, cu decolorant că mi-a făcut aia permanentu şi a zis că mi-aduce ea de la turci vopsea de-aia originală!… Ce vacă e!… Aşa a zis? … Vaaai!” . Şi aşa mai departe. M-am salutat cu halvaua, cu margarina, cu sticlele de vodcă ( la sticlă de plastic, de 1,5 L) nou apărute. Cu aceeaşi carne de la vizita anterioară. M-am simţit ca la muzeu. Singur şi deprimat. Am dat să ies. Din culcuşul ei, vânzătoarea zbiară la mine: “Dacă vrei ceva să-i zici!”. Întotdeauna mă bucur când oamenii mă simt unul de al lor şi mă tutuiesc.

Au mai fost câteva vizite. O dată am întrebat de nişte ciolan de porc. N-aveau. Altădată de ceva carne de vită. N-aveau. O dată am avut noroc. Aveau piept de pui dezosat, de Slobozia. La casoletă. Dacă nu mă deranja că expirase de o zi, al meu era. Ultima dată m-am regăsit cu grasa care degeţea în telefon. S-a ridicat. A venit agale. S-a proptit în faţa mea. “Bună ziua!” am zis. Degeaba. Deja era absorbită de butoneala în telefon. Am întrebat ceva. A întins un deşt gros, slăninos. Mi-a arătat în ce vitrină să mă uit. În vitrina aia nu exista ce mă interesa. Doar eticheta cu preţul. Mai întreb o dată. Mai întinde o dată deştul. Mă duc spre uşă. Ea se scurge spre scaunul ei, cu ochii beliţi în telefon.

Acum “patronul ” e amărât. Închide lacătul. Aruncă ţigara. O striveşte sub călcâi. Oftează:

-Să văd de unde o să cumpere acum, că eu am închis! zice. Că eu înhchiriez şi îmi convine să stau din chirie, nu mai creez locuri de muncă, nu mai… Asta e!

Îmi strânge mâna. Se urcă în merţanul vechi, înmatriculat în Bulgaria şi porneşte. Vorbeşte la telefon. Iese cu spatele. Îl claxonează unul. Coboară amândoi, se înjură. Blochează traficul. Eu plec. E greu. Greu. Era o măcelărie atât de liniştită, în care puteai intra să te reculegi, să…

Advertisements

2 Comments

Filed under cacatul in arta, Camera de garda, Capitalismul proletar

Cupa Bercea la fotbal

S-a încheiat şi marea afacere a cupei mondiale la fotbal. Au câştigat nemţii. După care nu mă dau deloc în vânt, dar care au meritat să ia bibeloul acasă. Nu ştiu dacă au fost cei mai buni. Mi-au plăcut şi oladezii (cu toate plonjoanele lui Ruben), dar nemţii au dat, de la început până la sfârşit, senzaţia că ei au venit în Brazilia cu o treabă. Şi au rezolvat-o.

În finală am ţinut cu Argentina. Pentru că n-o înghit pe hoaşca aia de Merkel. Şi nu vreau să aud că fotbalul n-are legătură cu politica! Spuneţi-le asta ălora care umpluseră lojele oficiale! Sau doamnei Rousseff, care şi-a pus bugetul naţional la grea opinteală ca să ajute FIFA să mai împuşte francul o dată. Am ţinut cu Argentina şi pentru că încă mai sper că fotbalul, sportul în general, poate fi mai mult decât o maşinărie, pentru că o pasă dibace cu călcâiul mă poate încânta mai mult decât un gol din penalty venit în minutul ’90. Au câştigat nemţii. Am mai zis asta şi se ştia deja. Dacă m-aş încumeta să explic de ce au câştigat nemţii, atunci nu m-aş uita după ce au avut în plus, ci mai degrabă după ceea ce le-a lipsit. Iar nemţilor le-a lipsit o “super-vedeta”, figurantul de lux, fiţosul cu freză ( aţi văzut frizurile fritzilor? toate corecte, milităreşti!). Au avut, în schimb, o echipă. Şi mai ales, aşa cum am spus, au venit cu o treabă. Ăilalţi păreau doar aflaţi în treabă.

Ediţia tocmai încheiată a cupei mondiale a lămurit un lucru pe care îl cam bănuiam de mult: fotbalul de azi nu mai are jucători-spectacol, e lipsit de vedetele acelea autentice, născute din dribling, nu scremute de marketing. Cristiano Ronaldo, s-a putut lejer observa, e un cârnat cu freză de cocalar şi atât. Messi a fost un penibil de la un capăt la celălalt. A ţinut ocupat un loc în care ar fi putut juca cineva care chiar are chef să joace. Altfel, sigur, reclame la chiloţi, mult gel în păr, fiţe şi băşini. Am apucat să-i văd jucând pe Maradona, Platini, Gaza, Hagi sau Zidane – ca să dau doar nişte exemple. Papiţoii care trec azi de vedete nu sunt buni nici să le spele suspensoarele celor pomeniţi.

Nemţii n-au aşteptat nimic de la omul providenţial (chestie din care ar trebui să învăţăm ceva, nu doar în materie de fotbal), ci au făcut ceea ce trebuia făcut. Şi au făcut rost de un bibelou. Nu mi-am pierdut minţle ca să văd, precum comentatorii TVR, o demonstraţie de “rigoare germană” în “deposedările impecabile” ale lui Buateng, dar nemţii şi-au meritat mărgelele.

Asta a fost. Madam Rousseff predă ştafeta, în interiorul BRICS, către Putin. Că fotbalul n-are legătură cu politica. Acum e rândul Rusiei să bage bani în buzunarul FIFA. Madam Merkel şi nemţii ei se mulţumesc să ducă acasă gablonzul. Şi cecul cuvenit câştigătorului. Asta e treaba.

P.S.  Iar repet ce îmi tot spun înţelepţii, că fotbalul n-are treabă cu politica. Şi întreb: or fi câştigat nord-coreenii în cealaltă finală, cu Portugalia?

3 Comments

Filed under Camera de garda, Capitalismul proletar

Acum 30 de ani

Prin ’84, ’85 poate, eram încă în liceu când au venit nişte tovarăşi să ne mobilizeze pentru nu ştiu ce vizită a lu’ toa’şu’. Povestea era clară: la magazie, să luăm în primire pancartele adecvate, apoi la locul faptei pentru repetiţii intensive pentru manifestările “spontane de afecţiune ale cetăţenilor faţă de cel mai iubit fiu al poporului”. Mie îmi picase o pancartă cu dezarmarea. Preferam un portret cu toa’şu’. Astea erau mai uşoare. Dar tot avusesem noroc, colegul meu de bancă se pricopsise cu una cu Ceauşescu, poporu’ şi ceva legat de viitorul luminos. Aia trăgea binişor la cântar.

La locul faptei unu’ agitat se bâţâia de colo-colo, zbierând în portavoce. Cămaşă albă, regulamentară, cu mânecă scurtă. Cravată limbă de bou. Năduşit, răguşit, roşu la faţă, mereu aproape de apoplexie. Zbiera la noi, încercând să trezească în mâinile care ţineau portretele/pancartele mai mult elan revoluţionar.

-Băi, dezarmare! Treci mai în spate că o acoperi pe tovarăşa! Mă, ăla grasu’, lasă naibii poporu’ mai jos, că nu se mai vede tovarăşu’! Nu-l mai bâţâi, mă, pe tovarăşu’! Ţine-l drept acolo! Bă! Ăla cu poporu’! Fii atent că-l spargi pe tovarăşu’ cu poporu’ tău, fi-ţi-ar al dracu’, şi-l plăteşti!

După vreo oră de urlat şi debandadă a venit decizia:

-Măi, învăţământule! Vă amestecaţi cu salopetele, că aşa s-a decis! Poporule, tu treci mai în spate, îl laşi pe tovarăşu’ în faţă, cu tovarăşa. Dezarmarea şi planu’ cincinal, te duci naibii cu poporu’!

Memoria asta e o scârbă. Nu ştiu de ce mi-am amintit istoria asta acum, când voiam să scriu despre nişte chestii de actualitate. O las aşa.

 

3 Comments

Filed under Camera de garda

Tincuţa

Au venit nişte străini pe aici şi ne-au bătut cordial pe spate. “Sunteţi nişte servitori credincioşi” – ne-au spus. Năuci de fericire, ai noştri au ieşit grăbiţi, să se tragă în poză, să marcheze momentul, să ţopăie de încântare, că iată, au primit o vorbă bună. Mai sunt şi alţii de venit, mai sunt poze de făcut. Încă mai e de prizat ceva exuberanţă tălâmbă.

Alteori, ţopăitorii care acum fac poze sunt mâhniţi. Că nu vine niciun străin, că nu-i primeşte niciun străin, că străinii aceia le aruncă doar câte o vorbă repezită, răsunând a mustrare. Dar acum e prilej de hlizeală şi aranjat nodul cravatei pentru poză. Sigur, când vine vorba de lucrurile care ne preocupă de atâta vreme pe noi, ridicarea vizelor, aderarea la spaţiul Schengen sau eliminarea teribilei mizerii numită MCV, străinii ăia sunt indisponibili sau găsesc vreme cel mult pentru o mustrătoare ridicare din sprânceană. Atunci nu sunt poze. Nici ţopăieli, nici gângureli, nici ieşiri la declaraţii. Atunci consumăm depresii şi nevroze colective, dar le consumăm între noi, fără poze, fără rânjet festiv. Mi se mai spune, uneori, că poate mai ales din vina noastră încă nu vize, încă nu Schengen, încă MCV. Nu cred că e aşa, dar şi de ar fi aşa, atunci încă şi mai tristă e concluzia că suntem mai pricepuţi şi mai grijulii la slujirea intereselor altora decât la împlinirea nevoilor noastre.

Mai avem cu puţin mai mult de o săptămână până la alegerile europene. Şi? Dezbaterea nu există, există doar gâlceava şi afişele tălâmbe. Liberalii, într-o campanie sărăcuţă, se declară eurocampioni şi promit schimbarea fusului orar. Eurocampioni? Bine. PSD-iştii au umplut ţara cu nişte afişe care par că fac reclamă la pâinea fără gluten. Băsiştii de rit PMP umblă în blugi şi se declară poame. PDL-iştii sunt şi ei pe undeva, făcând ceva, nu e foarte limpede ce. Toţi îngânători ai vorbelor altora, repetând fără să înţeleagă aceleaşi banalităţi, că suntem europeni, că Europa ohooo, că la Bruxelles ohohooo! În rest, ţara e albă de mătreaţa zarvei!

În piaţa din apropierea casei mele, o băbuţă are două prăpădite de sticle de lapte pe tarabă. Trei litri de lapte. Băbuţă laudă fiecărui trecător laptele “de la văcuţa mea, mamă! lapte curat”. Iar trecătorii trec, că de aia sunt trecători, făra a lua seama la albul laptelui, la banda de leucoplast cu care şi-a dres bătrâna ochelarii, la mâinile ei îmbătrânite şi muncite, care se frământă fără contenire. Îmi zâmbeşte cu gura ştirbă, prin ţesătura de riduri şi mă asigură că e “lapte curat, de la văcuţa mea!”

-Cum o cheamă pe văcuţă, mamaie? o întreb.

-Tincuţa! Tincuţa îi zicem, mamă! îmi răspunde bătrâna. Pentru că văcuţa ei are nume, pentru că cei care trudesc au nume, aşa cum are şi ea, şi omul ei, şi copiii ei. Doar străinii care vin pe aici nu au nume. Iar dacă au, nimeni nu şi le aminteşte.

-Hai, mamă, să-ţi dau laptele, să mă duc şi eu acasă, că-s ostenită! îmi zice.

-Căt vreţi pe el? întreb.

– Îl dădeam cu… dă-mi, mamă, 15 lei pet tot şi gata.

Cât un pachet de ţigări- îmi spun. Plătesc. Îmi iau laptele şi plec. Îşi ia bătrâneţea şi pleacă. Acasă. La Tincuţa ei. Aşa cum vor pleca şi străinii ăştia. Doar că ei nu au Tincuţe. Pentru ei nu există nume. Nici ţările nu au nume, nici oamenii.

Merg spre casă. Sunt în NATO. Sunt în UE. Nu sunt în Schengen, îmi trebuie viză pentru SUA, dar am laptele Tincuţei. Cât o mai trăi şi Tincuţa. Cât or mai trăi Tincuţe.

1 Comment

Filed under Camera de garda, Capitalismul proletar

Consumaţi zilnic fructe şi legume

E o recomandare pe care, grijulii, televiziunile mi-o fac zilnic, îndemnate de specialiştii în integritatea colonului, de la CNA. Mesajul e, de bunăseamă, grav, altfel n-ar fi repetat cu aşa insistenţă, de dimineaţa până seara, pe toate canalele de televiziune. Românii sunt preveniţi, educaţi, muştruluiţi, instruiţi, scuturaţi, musai să li se bage bine în cap că grija lor de căpătâi ar trebui să fie păscutul. Există, probabil, studii serioase, cercetări riguroase care au aterizat în îngrijorătoarea concluzie că a scăzut consumul de pătrunjel, iar colonul naţiei e mozolit, ficatul e pulbere, pancreasul derutat şi rinichii melancolici, ca să nu mai vorbim despre flora intestinală care e descurajată şi nu reuşeşte să facă saltul evolutiv spre construcţia propriei civilizaţii.

Mai suntem anunţaţi să nu abuzăm de cafea şi tutun, să bem cu măsură, să o lăsăm mai moale cu sarea şi zahărul. Avem, în genere, pe cineva care poartă de grijă maţelor patriei. Anunţurile astea sunt, zice-se, de interes social, dar se limitează la tranzitul intestinal, ceea ce, până la urmă, poate fi un mod de a spune ceva despre societatea noastră. Nu există niciun anunţ care să te îndemne să nu furi, să nu scuipi pe stradă şi să nu arunci gunoiul unde îţi vine, să nu dai şi să nu ceri şpagă, să nu te pişi la colţul blocului sau să nu laşi maneliştii să urle ca sirena lui Roaită din difuzoarele tale. Anunţurile astea nu sunt de interes social, nu se referă la marele proiect al transformării materiei în căcat.

Consumaţi zilnic legume şi fructe, mă îndeamnă anunţul. Şi televiziunile de ştiri, pe care le consum cotidian, au grijă să mă ajute. Fructe… nu prea, că nu avem, dar mi se livrează fără întrerupere legume de tot felul. Legume, ca în anunţul cu pricina, într-un înţeles extins şi relaxat al termenului, cât să încapă şi frunzele de tot felul.

Astfel ajung să consum zilnic mari cantităţi de dovlecei polemici, praz echivoc, ardei revoltaţi, conopide active civic, gogoşari grandilocvenţi, pătlăgele orientate ideologic, castraveţi indignaţi, verze volubile, napi melancolici, gulii somnoroase, spanac pragmatic, lăptuci solemne, păstârnac cu desfăşurări retorice, sfecle dogmatice, leuştean deschis la dialog, cartofi turbulenţi, ştevie naţionalistă, cepe conspirative şi multă fasole globalistă.

Uneori, cam la patru ani, mi se aşază pe farfurie şi fruct. Durian. Sunt îndemnat să trec peste duhoarea insuportabilă de hoit, peste textura dezgustătoare şi mi se promite că, depăşind aceste impedimente, voi avea parte de delicii inimaginabile. Dacă nu vomit.

2 Comments

Filed under Camera de garda, Rabbi zice

Porţia de luni

Nu ştiu cât de grozav e, ca primar, Klaus Iohannis, nu locuiesc lângă cişmeaua lui, iar în trecerile mele prin Sibiu nu m-am putut edifica (nici nu m-am străduit!). Am putea spune că, desigur, e un primar nemaipomenit de vreme ce sibienii îl tot votează, dar argumentul ăsta umblă descheiat la prohab, pentru că, funcţionând în această logică, putem la fel de bine spune că Onţanu e o minune de primar, că Vanghelie e şuviţa blondă a administraţiei locale, ba mai mult, că cei mai mulţi dintre primarii patriei sunt nişte harnici şi nişte iscusiţi şi doar blestemul meşterului Manole face ca oraşele noastre să arate ca angrourile de legume la încheierea programului.

Ca să nu apuce cafeaua să se răcească, putem cădea de acord că Iohannis e un primar ok ( din multe încurcături ne scoate invenţia asta americănească, “ok”) şi gata. Acum domnul Iohannis ar cam vrea să devină vicepremier, dar musai să rămână cu cartea de muncă şi la primărie. Chiar dacă nu e kosher, ba putem pentru ca să spunem că nici măcar legal nu e! Cum trăim în ţara lui “aşa, şi?”, dacă legea nu dă voia, soluţia logică e întotdeauna să schimbăm legea.

Ce credeţi că face un vicepremier? Element ajutător: Gabriel Oprea. Cât de utilă credeţi că este ipotetica uluitoare competenţă a lui Iohannis, în postura de vicepremier? Astea sunt întrebările, aşteptăm răspunsurile de la savanţii britanici. Până atunci reţinem că legea nu interzice aiurea cumulul ăsta de funcţii, altfel operaţiunea “bani pentru primăriile noastre: ar fi probă olimpică – asta ca să dau doar un argument. Nu cred că Iohannis e apostolul Fritz călare pe un elefant roz, care vine să ne izbăvească de guturai, aşa că nu văd de ce ar trebui să se întâmple cu el ceea ce nici măcar Băsescu nu şi-a permis pentru dragul său Boc, atunci când mini-B făcea nazuri, ezitând între primăria Cluj şi Palatul Victoria.

Domnul Iohannis se poartă, pardon, scuzaţi, ca un căcăcios. Aşa cum s-a mai întâmplat şi când a existat propunerea ca el să devină premier. Un căcăcios! Iar atitudinea sa nu îmi arată deloc un politician serios (cum se tot prezintă poza!) care e gata să se apuce de treabă. ci un căcăcios care caută serviciu şi nu vrea să dea vrabia din mână pe cea de pe gard, aşa că nu văd de ce m-ar entuziasma că un astfel de personaj ar putea deveni vice-premier. Omul e evident interesat de cartea sa de muncă, vechimea pentru pensie şi ce-o mai pică pe alături, nu de treaba pe care ar avea o de făcut şi pe care ar putea-o face sau ba. Nici nu ştiu, repet, ce mare ispravă poate face un vice-premier.

Mai spun o dată, spre ştiinţa uselacilor care ar putea crede că Iohannis e statueta aia minune pentru care merită să spargi peretele, ca să-i faci loc: nici Băsescu nu şi-a permis asta, spre folosul lui Boc!

Că veni vorba de Băsescu. Dilimache face tot ce-l taie capul. A fost la Cluj să dea iama în fursecurile partidului pe care l-a făcut el la ora de traforaj. Dacă vrem, putem face pe tâmpiţii şi pretindem că e în regulă, că pe el nu l-a invitat partidul, ci fundaţia partidului. A partidului pe care se laudă că l-a înfiinţat. Sau nu facem pe tâmpiţii şi constatăm o dată în plus că e nesimţit, că îl doare în cur de constituţie etc.

Că partidul lui e o panaramă, n-are sens să mai notăm, că se vede. Că participă la reuniuni de partid pe banii statului … şi asta se vede. Că, în anii din urmă, s-au tot găsit parale pentru tot felul de partiduleţe şi fâsuri emanate de Băsescu, iar e o chestie curioasă pe care am sfârşit prin a o accepta. Mai rămâne de făcut o singură observaţie: T.B.e la final de mandate. Încăpăţânarea cu care se mişcă în vasul Petri naşte nişte întrebări. Fie îşi imaginează că România e tarlaua de la Nana şi nu poate încăpea decât pe linia moştenitorilor săi testamentari, fie îşi închipui că după încheierea mandatului va mai putea face tămbălău în politichia românească. Indiferent care e răspunsul corect, cămaşa de forţă trebuie confecţionată cu mare grijă la cusături.

Poftiţi şi votaţi, că e pe alese!

P.S. Necesară precizare: Iohannis ar trebui să devină ministru de interne şi vice-premier cu atribuţiuni “pe parte economică”. Ceea ce e perfect logic, desigur.

 

 

13 Comments

Filed under Buletinul de stiri, Camera de garda

Overpopulated

De foarte multă vreme nu am mai făcut asta. Adică să vă fac recomandări, să-mi dau eu cu părerea pe ce ar trebui să vă cheltuiţi timpul. Dacă o fac acum e pentru ca ceea ce am a vă recomanda chiar merită văzut, conspectat, comentat.

O captivantă prelegere afermecătorului profesorul Hans Rosling. În felul acesta veţi afla ce este acela un “posibilist”, spre deosebire de hlizitul optimist.

1 Comment

Filed under Camera de garda