Category Archives: Mile

Mile

Mihaela Pană şi Marieta ( nu mai dau link-urile, se ştiu ele) îmi atrag atenţia asupra unui lucru pe care l-am observat de ceva vreme: site-ul care găzduia blogului fratelui şi prietenului meu, Mile Cărpenişan, nu mai funcţionează.

Am băgat de seamă lucrul acesta de multă vreme. Dar l-am păstrat la blogroll. Şi va rămâne acolo mereu. Pentru că am nevoie să găsesc numele acela acolo. Pentru că numele lui stă acolo, ca un tăcut străjer, ca un martor tăcut. Şi îmi aminteşte de ce facem ceea ce facem. De ce n-ar trebui să facem unele dintre cele pe care le facem.

Blogul nu mai există – mi se spune. Alţii se încăpăţânează să îmi spună că Mile însuşi nu mai există. Vorbiţi prostii, le răspund. Mile există. Vreţi dovada? Mi-l amintesc. Vorbesc cu el. Şi îmi răspunde. Iar cum se întâmplă că îmi răspunde… asta e o taină doar a mea şi a lui. Iar dacă uneori vi se face al naibii de dor, iar dacă adeseori vorbiţi cu oamenii de zăpadă, atunci ştiţi şi voi că Mile e pe aici şi îşi râde de noi. El a rămas, noi suntem cei care am plecat, credeţi-mă.

P.S. Dragă Marieta, dragă Mihaela, reproşul vostru e drept, cumva. Şi îl primesc, pentru că-l merit. Promit să vorbesc cu Groparu şi Crivăţ. Şi să vedem ce se poate face pentru a îndrepta ceva.

P.P.S. Prietenul Crivăţ se ocupă deja de problemă şi e ca şi rezolvată. Chestiune de zile.

5 Comments

Filed under Mile

Omul de zăpadă

Aş fi vrut să vă povestesc cum a fost la Timişoara, dar cred că nu se cade. Poate zilele viitoare am să vă povestesc câte ceva de acolo. Pentru că, în toată durerea aceea, am întâlnit oameni frumoşi. Şi ştiu că Mile se bucură să ştie că ne-a mai adunat o dată laolaltă. Zilele viitoare, promit, am să vă povestesc câte ceva.  Rândurile care urmează le sunt adresate părinţilor lui Mile. Ştiu că citesc.

A vrut să fie om de zăpadă.

Voi l-aţi născut din carne şi oase. Şi aţi pus în el o inimă mare. Atât de mare încât cu toţii aveam odaia noastră în dânsa. Dar el voia să fie om de zăpadă. Nu e de mirare că l-am cunoscut într-o noapte de iarnă. Şi pentru a ajunge la el am străbătut o ţară de zăpadă.

Vă spuneam acum două zile că aţi pierdut un fiu, dar v-au rămas câteva zeci. Pentru că Mile nu avea prieteni.  Avea în schimb mulţi fraţi. Mile nu ştia să salute. Atunci când Mile îţi strângea mâna nu era un salut formal, gol de sens. Când îţi strângea mâna te primea în inima lui. Şi îţi dădea odaia ta acolo. Odaie caldă şi încăpătoare. Ştiţi cât de calde sunt odăile din inima unui om de zăpadă?

De cinci ani, de la plecarea tatei, mereu m-a chinuit gândul că nu am apucat să-i mai sărut mâna o dată. I-am sărutat-o acum două zile. Acolo, lângă fratele nostru. Şi i-am dat de veste că are un fiu, aici, la ţărmul ăsta de mare.

A vrut să fie om de zăpadă.

Când am plecat de la cimitir, într-o casă de alături se auzea un plâns de copil. Tot din casa aceea se auzea cântecul de mai jos. Şi am ştiut că, la venirea primăverii, oamenii de zăpadă se topesc.

A vrut să fie om de zăpadă.

Să se poată face şi desface din trei bulgări rostogoliţi. Pentru asta e nevoie de zăpadă bună, curată şi nestricată de pasul oamenilor din oase şi carne. Să nu vă mire, deci, dacă în august, căutând cu privirea spre cer, veţi vedea că, fără de veste, ninge cu fulgi mari. Iar dacă fulgii aceia au ochi negri, calzi şi buni, nici asta să nu vă mire.

5 Comments

Filed under Mile