Category Archives: Uncategorized

Cartea sfântă a nuferilor

E vremea să vă vestesc despre apariţia cărţii pe care am făgăduit-o cândva. “Cartea sfântă a nuferilor” există şi poate fi răsfoită, de acum. Întotdeauna m-am simţit stânjenit, atunci când am fost pus în situaţia de a vorbi despre mine; detest auto-promovarea şi prea insistenta băgare în seamă a sinelui. Aşa că doar vă dau vestea.

” Aceasta nu este o carte, deși o ții în mână, atingi porii hârtiei, simți mirosul amărui al cernelei.

Acestea nu sunt cuvinte, chiar dacă deslușești literele, vezi adunarea lor în silabe și împreunarea silabelor îți pare a naște cuvinte.

Tot asemenea, aceasta nu este literatură, iar cele pe care le vei descoperi, pășind mai departe, nu sunt povești.

E o potecă. O potecă prin locurile minții mele, printre nălucile și stările care, adunându-se laolaltă, alcătuiesc făptura aceasta care se întâmplă să fiu.

Pășește fără teamă, e un drum cu umbre, în care singura primejdie e aceea că, la capătul potecii, ai putea găsi…”

 

Daniel-Octavian-Bejan-4-11

Trebuie să-i mulţumesc lui Vlad Petreanu, care mi-a dăruit fotografia de pe copertă.

Cartea se poate comanda pe site-ul editurii şi va fi de găsit şi în librării.

Advertisements

5 Comments

Filed under Uncategorized

Serpico şi strategia apărării

Mai întâi a fost defensiva. (Am ştiut de anul trecut, de la fratele meu; Îmi cer scuze poporului român etc. ) Dovezile erau copleşitoare. Lucru încă şi mai grav, nu era limpede până unde merg acele dovezi, ce s-ar mai putea afla în înregistrările ţiganilor. Aşa că a urmat retragerea tactică. Tăcere totală. Pe care unii s-au grăbit să o socotească ruşinată- aş! ţi-ai găsit! Lăcătuşii beunologi ai pixelului albastru au purces cu grăbire la operaţiunea “salvaţi dihorul!”, grohăind despre independenţa justiţiei, care, iaca, nu se dă înapoi nici când vine vorba de frăţânele prezidenţial. Dar omiţând că toată duhoarea vine tocmai de la deşertarea maţelor fix pe carpeta justiţiei.

Aproape o săptămână de tăcere totală. Dar nu ruşinată. În timpul ăsta sculele lucrau. Pasul întâi: evaluarea probelor. Ce au ăia? Cine şi ce zice în înregistrările alea? Odată realizat inventarul corect al probelor s-a putut trece la evaluarea daunelor: până unde se poate ajunge, care sunt riscurile? Şi imediat la pasul numărul doi: izolarea barosanului. Pentru că orice s-ar întâmpla, trebuia impusă ideea că apropitarul de la Nana e curat, nu ştia, habar nu avea, e o victimă inocentă. Aşa că, la convocarea de la Parlament, şeful SRI raportează fix despre asta: “cel care le ştie pe toate, nu ştia, pentru că noi nu l-am mai informat din 2009. Dar de informat am informat, i-am informat pe alţii!” . Iar dacă şeful SRI spune asta, atunci cu siguranţă aşa e. Subiect închis. SRI nu l-a informat, deci nu ştia! Dar spusese că ştia de la frate-său! Ba nu, de la frate-său ştia despre şantaj, pentru că Mircea Băsescu e victima unui şantaj! Şi justiţia română e atât de severă încât bagă în puşcărie şi victimele şantajului!

În pasul trei se trece la contra-atac. Situaţia a fost deja evaluată. Se ştie exact ce pot şi ce nu pot demonstra probele pe care le au “ăia”. Surprizele care ar fi putut apărea de la servicii au fost prevenite. Acum urmează operaţiunea spălat-uscat şi călcat e ca nou. Nu mai e clar de ce şi-a cerut scuze în faţă românilor. A fost o greşeală. Pentru că el nu ştia nimic. Beunologii lucrează de zor la maşinăriile de fum şi aburi: e mâna ruşilor! ( De la ALRO? De la Lukoil?) Sandokan nu ştia nimic. Serviciile nu ascultă pe nimeni, pentru că aşa ceva nu e posibil într-un stat de drept ( Dacă încă din 2009 exista o informare a SRI, pe siguranţă naţională, cum de nu există înregistrări ale convorbirilor ţiganilor cu Băsescu Mircea?). Iar Mircea Băsescu era, sireac de el, Serpico, lucrând sub acoperire, pentru a demasca mafia ţigănească prin metoda “botează-le copiii şi ia-le banii!”.

Problemă rezolvată! Iată cum orice problemă poate fi rezolvată atunci când instituţiile statului colaborează. Colaborează la ascunderea adevărului, la muşamalizarea unui uriaş scandal de corupţie şi spălarea unor borfaşi.

P.S. În raportul său, Maior afirmă că l-a informat, pe securitate naţională, încă din 2009, pe Traian Băsescu, î legătură cu învârtelile lui Bercea. Iar din 2009 informările au cotinuat să existe, dar s-au îndreptat către parchete. Unde sunt interceptările convorbirilor telefonice?

 

3 Comments

Filed under Uncategorized

Viaţa fără smart phone

Cucoana păşeşte mecanic, straniu. Face trei paşi. Stâlp. Se opreşte. Un pas lateral, evită stâlpul, păşeşte mai departe. Se opreşte. Se răsuceşte la 90 de grade. Păşeşte mai departe. În tot timpul ăsta nu a ridicat privirea de pe ecranul telefonului. Nicio expresie nu i-a mişcat muşchii feţei. Încerc să o evit. Intră în mine. Chip lipsit de expresie. Ochi goi. Îmi cer eu scuze. Nu spune nimic. Îşi întoarce privirea spre ecranul telefonului şi îşi continuă mersul mecanic.

Intru la metrou. Am nevoie de o cartelă. Îi dau casieriţei 5 lei. Îmi dă rest un leu. Cartela. În tot timpul ăsta a continuat să îşi plimbe degetul pe ecranul telefonului. Cobor spre peron, strecurându-mă printr-o mulţime de zombie smartphonaţi.

În tren toţi sunt prinşi cu plimbatul degetului pe ecranul câte unui smart phone. Chipuri imobile, rictusuri încremenite, fiinţe împietrite, la care doar câte un deget atinge un ecran de sticlă. În capătul vagonului, unul beat se pune pe cântat. Se ridică o legiune de mâini, toate ţinând câte un telefon în mână, toate străduindu-se să captureze ceva din jelania beţivului, ceva din viaţa reală. Ăla beat mort e viaţa reală! Tace. Mâinile se lasă în jos, degetele încep din nou să se mişte de ecranele telefoanelor, chipurile rămân lipsite de expresie.

Mă întâlnesc cu prietenii. Ne zâmbim. Ne strângem mâinile. Comandăm cafea, bere, ceai, limonadă. Suntem diferiţi. Cafea, bere, ceai, limonadă. Unii sunt iPhone, alţii sunt Samsung. Eu sunt Nokia vechi, ne-smart, ne-touch-screen, doar nişte taste uzate. Prietenii mei privesc relicva mea ca pe o creatură bizară. Apoi chipurile le încremenesc şi degetele încep să străbată potecile display-urilor. Spun un banc. Întreb de una, de alta. Niciun răspuns, niciun surâs, nicio expresie. Las banii de cafea, pe farfurioară. Mă ridic şi plec. Mă strecor printre androizi. Sau iosişti. Sau ce vor fi fiind. Ajung în stradă. În mulţimea de trecători cu capul aplecat la 45 de grade şi degetul în permanentă excitare a clitorisului digital.

Un bloc întreg e îmbrăcat într-o uriaşă reclamă care mă invită să intru în familia celui mai nou telefon inteligent. Peste drum, un ditamai panoul mă pofteşte să fiu mereu conectat. Mă opresc. Stau în mijlocul trotuarului. Plouă. E udă. E rece. Ploaie. Nu e iRain. E ploaie. Nu e nici măcar #ploaie. E ploaie şi atât.

 

7 Comments

Filed under Uncategorized

Ce culoare are pixelul?

Una dintre întrebările pe care le-am pus, cu insistenţă, în ultimele zile, în toate apariţiile la tv, era legată de nedenunţarea, de către Traian Băsescu, a faptelor fratelui său, despre care, conform propriilor declaraţii, ştia din 2013.

Într-un comunicat, publicat pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale, Traian Băsescu îmi răspunde. Am să redau integral răspunsul pus la dispoziţie de către Preşedinţie, la această întrebare:

Președintele României, domnul Traian Băsescu: «Anul trecut fratele meu mi-a spus că este șantajat. I-am cerut atunci să meargă imediat să informeze instituțiile statului. Ceea ce a și făcut. Eu nu puteam să merg să fac un denunț de șantaj în numele lui, dar, repet, i-am cerut să meargă imediat să informeze instituțiile statului.»

Răspunsul lui Traian Băsescu intră perfect în logica pixelului albastru. “Poate o fi zis ceva copilul…”. Din nou, Traian Băsescu se preface că nu înţelege ce e întrebat. Mircea Băsescu nu este arestat pentru că a fost victimă a vreunui şantaj! Pentru că nu poate fi vorba de şantaj când unii pe care i-ai ţepuit îţi cer banii înapoi! Or, chiar dacă Mircea Băsescu l-ar fi minţit/informat greşit pe fratele său, nu am nicio îndoială că Traian Băsescu ştia exact despre ce este vorba, ştia foarte bine că acolo s-au dat şi s-au luat bani. Foarte probabil, încă din 2011 (!), de pe când am consemnat prima tentativă de muşamalizare a acestei afaceri.

Dacă Mircea Băsescu a primit bani, folosindu-se de numele preşedintelui, promiţând marea cu sarea, iar Traian Băsescu nu avea cum nu fi informat despre asta, din nou, exista obligaţia denunţului!

Deci, ce culoare are pixelul ăsta?

7 Comments

Filed under Uncategorized

Bercea Mondialu, Traian Coaxialu şi şpagograma

Ce e foarte limpede, din înregistrările difuzate de Antena 3, e că Mircea Băsescu era bot în bot cu borfaşii. La fel de limpede e că a luat căcălău de bani de la ăia, promiţând că-i scapă de puşcărie. Nu există dovada certă că Traian Băsescu are vreo implicare în toată mizeria asta – declaraţiile lui fra’su’, care îl cam bagă în rahat, pot fi sau nu crezute. Dar există încă imaginile cu actualul preşedinte de gât cu Bercea Mondialu. Şi precedentul Nana. Pentru dreptate, trebuie, totuşi, să admitem că nu avem o probă directă a vinovăţiei lui Traian Băsescu, în această chestiune.

Tot aşa, nu avem probe directe ale vinovăţiei sale în afacerea Nana, în afacerea ALRO, în afacerea Luxten ( leafa primită de fiică-sa nu e o probă suficientă), în învârtelile Elenei Udrea, ş.a.m.d. . Existau probe foarte clare în afacerea casei din Mihăileanu. Sau în dosarul Flota. Şi degeaba.

Traian Băsescu se văita că “fraţii nu ţi-i poţi alege”. Şi are dreptate. Dar poţi alege să nu stai bot în bot cu de-alde Bercea Mondialu. Sau Udrea. Poţi alege dintre casele primăriei – şi a ales-o pe cea din Mihăileanu. Poţi alege să nu plezneşti un copil, iar dacă o faci, poţi da dovadă de un elementar bun-simţ şi de minima decenţă de a recunoaşte şi de a-ţi asuma fapta, în loc să procedezi ca un borfaş versat (cam cum fac acum cei din clanul lui Bercea) şi să îţi trimiţi membrii clanului să pipăie pixelul albastru. Sau poţi alege sa nu o laşi pe o tâmpită să comită ilegalităţi care ar putea trimite-o în puşcărie, pentru a-i rezova campania “independentă” a lu’ fiică-tii.

Problemele lui Băsescu abia încep. Înainte de a-l trăda serviciile ( se întâmplă şi asta) l-au “dat în primire” ţiganii cu care se combinase. Iar marele bărbat, atotputernicul, găozul justiţiei, prepuţul curajului… tace ca furunculul pe bucă. Şi stă ascuns. Nimic de adăugat, nimic de comentat.

O să iasă, la un moment dat, probabil. Şi o să lăcrămeze. Şi o să se declare dezamăgit de fra’su’. Şi victimă a Antenei 3. Nu m-ar mira să caute pixelul albastru din înregistrări. Oricum nu mai contează. Se încheie zece ani urâţi, zece ani de care Romăniei ar trebui să-i fie ruşine.

Când vă alegeţi preşedintele, de acum ar trebui să ştiţi, vi-l alegeţi cu tot cu fiice, amantă, gaşcă, foame de bani, clanuri ţigăneşti şi fraţi. Ar trebui ştiut, măcar de acum înainte.

P.S. Aştept cu teribil interes un nou editorial al lui Pleşu. Sau Cărtărescu. Sau…

7 Comments

Filed under Uncategorized

Tija de sfinţire şi valva de afurisire

Mare vâlvă au făcut ieri fotografiile cu Inexplicabil de Fericitul Daniel mânuind sfântul trafalet întru binecuvântata umezire a tot ce e pe lista de inventar la studiourile Trinitas. A venit, apoi, explicaţia tehnică a mereu arţăgosului părinte Constantin Stoica: nu e trafalet, e o “tijă de sfinţire”. Mai exact “O tija telescopica, folosita pentru insemnarea centrului Sfintei Cruci cu untdelemn sfintit, la sfintirea cladirilor.“.

Pentru ignoranţii care suntem, lipsiţi de educaţia tehnică necesară înţelegerii tehnologiei sfinţirii, în poză e trafalet. Trafalet vedem, trafalet spunem.

trafalet

Foto: Basilica

 

Acum, privind fotografiile trebuie să remarcăm stilul. Pentru că, nu-i aşa, iată, tija de sfinţire e albă, iar ruloul de la trafalet e auriu, asortându-se minunat cu veştmântul auster al incredibil de fericitului.

Că BOR are un post de radio şi o televiziune, asta nu e deloc rău. Nimic de mormăit aici, dimpotrivă. Că nefiresc de fericitul Daniel a decis să “sfinţească” în sfântul rit trafalet fiecare petec de tencuială, fiecare balama a fiecărei uşi, iar nu e rău, că dracu’ se ascunde şi în priză, şi în mufa USB, şi în sulul de hârtie igienică, şi în clanţa uşii. Doar că prisosul ăsta de sfinţeală a născut o situaţie ridicolă. Poa’ să zică padre Stoica orice vrea gura lui de inginer în ale sfinţelilor, dar dacă ce are teribil de fericitul în mână e busuioc şi nu trafalet, atunci e cazul să discutăm şi despre intrarea duduiei Eba în Academie.

Explicaţiile vorbetelui Patriarhiei, oricât de răstite ar fi, nu evacuează ridicolul situaţiei, ci îl amplifică. Tija de sfinţire, pistonul de binecuvântare, valva de afurisire sau pâlnia de împărtăşanie or fi scule specifice, despre care învaţă studenţii de la Politehnica Teologică, dar anormal de fericitul sigur nu a transformat busuiocul în trafalet, aşa cum Iisus prefăcea apa în vin. Iar daca observăm ridicolul situaţiei, nu înseamnă nici că suntem mai puţin ortocşi, nici că ne-a luat dracul minţile. Nu nouă. Ci cel mult că noi nu ne-am pierdut humorul.

Toată întreprinderea asta, a sfinţirii industriale, respiră, e drept, un aer de veac XXI, dar veacul ăsta are şi alei mai ridicole. Gestul sfinţirii, cu buchetul de busuioc înmuiat în apa sfinţită, are o valoare simbolică, importantă, dar simbolică, valoare care dispare atunci când apare “tija de sfinţire”.

Mă aştept ca, de bobotează, data viitoare, alde taica popa să vină cu vermorelul, ca să fie mai eficient.

10 Comments

Filed under Uncategorized

Cupa mondială şi ce?

Oricâte pasiuni s-ar aprinde în jurul său, oricâtă zarvă ar stârni, fotbalul e, în cele din urmă, o formă de divertisment, pentru cei care-l privesc, şi o grozavă afacere pentru cei care-l produc. Unii, mai bătrâni decât mine, povestesc despre o vreme când lucrurile nu ar fi stat astfel. Nu am apucat acea epocă.

Organizarea unei ediţii de Cupă Mondială pare a fi prilej de mare fudulie pentru ţara care reuşeşte să-i convingă pe cei de le FIFA să îi încredinţeze găzduirea unei ediţii a marii competiţii de înjurat arbitrii. Brazilia şi-a dorit să aibă parte de asemenea prilej de fuduleală şi precum şi-a dorit, aşa i s-a întâmplat. Sigur, Brazilia face parte dintre ţările BRICS, are una dintre economiile care încep să se mişte, e o ţară mare, cu o populaţie numeroasă; una peste alta, Brazilia e o ţară care începe să conteze, de aici, poate, şi dorinţă de a se făli puţin. Mai rămâne întrebarea dacă, la acest moment, Brazilia îşi poate permite costurile enorme pe care le-a implicat organizarea acestei competiţii, dacă aceste costuri sunt justificate de vremelnica şi inconsistenta vârâre în centrul atenţiei. Bună parte dintre brazilieni par a fi de părere că nu.

Cupa mondială la fotbal este o afacere pentru FIFA, pentru televiziuni, poate pentru fotbalişti, dar nu e o afacere pentru ţara organizatoare. Costurile uriaşe nu pot fi recuperate din încasările prilejuite de organizarea competiţiei. Rămâne doar ocazia de a te grozăvi, câteva săptămâni, că ai reuşit o mare ispravă, dar şi întrebarea dacă nu cumva costurile unei asemenea fudulii sunt nejustificate. “Beneficiile de imagine”, despre care vorbesc specialiştii în cine ştie ce, sunt oricum nişte mofturi. Iar în cazul de faţă nu prea există. Mass media sunt pline de bombăneli legate de insecuritatea de pe străzile oraşelor în care se desfăşoară competiţia, de calitatea gazonului, de condiţiile de cazare şi aşa mai departe. Chiar debutul competiţiei a fost eclipsat de protestele de pe străzile din Brazilia.

Apropos de proteste. Sigur că arbitrajul de la meciul inaugural, Brazilia-Croaţia, a fost scandalos! Sigur că deciziile au ajutat Brazilia să câştige ( dacă avea sau nu nevoie de acest ajutor, asta e altă discuţie!). În condiţiile de acum din Brazilia, victoria naţionalei ţării gazdă era o chestiune de siguranţă publică. E greu de imaginat ce ar fi devenit mişcările de protest dacă gazdele ar fi pierdut meciul de debut.

După primele meciuri am găsit foarte puţine lucruri de luat în seamă. În afară de mult pomenitele greşeli de arbitraj. Meciuri mai degrabă plicticoase ( excepţie făcând jocul Olandei). Jucători blazaţi, bine plătiţi, sufocaţi de ifose şi lipsiţi de chef. Ba, de cele mai multe ori, şi de talent. Nu există circ fără saltimabnci ( nu e nimic peiorativ în ce spun! dimpotrivă!). Or acum par a lipsi marii saltimbanci. Spun asta pentru că am apucat să-i văd jucând pe Gaza, Hagi, Zidane, Maradona sau Romario. Suntem, totuşi, abia la început. Cine ştie?

După trei zile de competiţie, am senzaţia că asist la un concert al unei trupe de amatori, care încearcă să cânte “Zidul” celor de la Pink Floyd, pe scena căminului cultural, în timp ce în faţă acelui cămin cultural o mulţime de oameni urlă, întrebând când se plătesc ajutoarele sociale.

P.S. Cei de la TVR au recrutat numai imbecili pentru comentariile meciurilor?

2 Comments

Filed under Uncategorized