Category Archives: GÂNDITORUL

Fântâna ca ipoteză

Pe buza fântânii, Maimuţa grizonată hohotea neîncetat, scuturând lanţul care cobora prin gâtlejul fântânii spre maţele pământului. O duhoare cleioasă, împuţită, se ridica din adânc, mozolind piatra umedă  şi spărgându-se la ieşirea din fântână, desfăcându-se ca o hârtie mototolită şi aşezându-se, cu capul în mâini, ca într-o dintotdeauna meditaţie, pe cochilia melcului erudit, care moţăia lângă fântână, consumând reverii despre marile umezeli.

Măgarul Stephenson se întorcea de la câmp, fluierând vechiul cântec “Noi suntem în subţioara istoriei şi aici totul miroase a var”.

-Se fac potcoave bune anul ăsta? l-a întrebat Porcul lunii, înfăşurându-şi trompa în jurul gâtului, ca pe un fular, pentru a-şi menaja glasul cu care, la lăsarea serii, avea să le strice tuturor: Veniţi de luaţi întuneric!

-Anul ăsta n-am mai semănat potcoave! i-a răspuns Măgarul Stephenson. Se anunţă un an cu burtă şi chelie, a scris la gazete, aşa că am semănat porţi cu două zăvoare!

-Şi astea cum sunt? a mai întrebat Porcul lunii, doar pentru că învăţase la cursul de râgâieli politicoase că o conversaţie civilizată e alcătuită din minim două întrebări şi două răspunsuri.

-Cu două zăvoare! i-a răspuns Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări.

-Tu nu exişti! l-a repezit Maimuţa grizonată.

-Aşa e… – a oftat cu obidă Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări. Şi a continuat să nu existe.

Colbul a pornit să se ridice, nestârnit de niciun vânt, de nicio adiere. Se ridica uşor, în vălătuci moi, unduind fuioare subţiri, care…

-Ăsta iar a luat-o razna! şi-a ieşit din fire Prispa Niciunei Case. Stai naibii liniştit!

A scuipat de trei ori. Colbul a scos limba la ea şi s-a domolit, aşezându-se cuminte acolo unde îi era locul.

Apoi s-a făcut linişte. Liniştea avea forma unui cub căruia cineva îi sfârâmase un colţ. Pasărea inutilă a acoperit liniştea cu o prelată şi a zbierat către Maimuţa grizonată:

-Tot secată e fântâna?

-Depinde din ce punct al istoriei priveşti! i-a răspuns Maimuţa grizonată fără să o privească.

Atunci au venit grămadă oile polemice. Au golit căldările cu apă în fântână, bulucindu-se şi contrazicându-se despre cea de-a şaptezecişiopta zecimală a lui Pi.

-Voi când o să încetaţi cu porcăria asta? a întrebat Maimuţa grizonată.

-Care? a răspuns cu arţag Oaia C. Şi imediat a fost certată de Oaia A:

-Nu te băga! Am zis că lucrăm alfabetic! Tu urmezi după B. Eu sunt prima!

Apoi întorcându-se spre Maimuţa grizonată, a răspuns. Tot cu arţag:

-Care?

-Asta! s-a răstit Maimuţa grizonată.

Oaia A s-a întors spre grup:

-B, hai că e rândul tău! Răspunde-i!

-N-am chef. Mă piş! Să răspundă C!

Şi C a răspuns, fericită că o poate face acum procedural:

-Care?

-Asta! a strigat şi mai tare Maimuţa grizonată. Să aduceţi, cu găleţile, apă de la Râul concret la Fântâna secată.

Oaia D, obeză, s-a strecurat cu greutate în faţă, gâfâind, şi a explicat:

-Când… of, e greu… când… când umplem fântâna! Poate cândva ne decidem să devenim o ţară. Şi atunci vom avea nevoie de o fântână.

Cu toţii au rămas pe gânduri. Mai puţin Cel Care Nu Pune Niciodată Întrebări, pentru că nu exista. Au rămas pe gânduri până când un glas melodios răguşit le-a strigat:

-Veniiiiiiţi de luaaaaaţi întuneeeeeeeric!

Advertisements

1 Comment

Filed under GÂNDITORUL

Tristeţea primitorului de cărţi poştale

Atunci când, prin bortele înguste ale cutiei poştale, zăream petice de albastru, era prilej de mare bucurie. Primisem ceva! Le spuneam “vederi”; cărţi poştale aveam să le spun mai târziu, când deja erau pe cale de dispariţie.

Copil fiind, deschideam cu nerăbdare cutia poştală, scoteam de acolo cartonul colorat şi petreceam clipe lugi cercetând fotografia – locuri pe care nu ştiam dacă voi ajunge să le ating cu pasul vreodată, dar pe care acum le puteam bifa: am văzut şi asta! Cele mai multe erau inundate de albastru. Mă întrebam mereu de ce în toate locurile alea uimitoare, aflate din cărţile poştale, cerul e atât de albastru, atât de limpede albastru, iar în bătrâna şi prăfuita mea Constanţă e ori pitit sub puf de nori, ori îşi decolorează sineala peste măsură, sub apăsarea fierbinte a unui soare aiurea hlizit. În locurile descoperite în ilustrate existau clădiri vechi şi frumoase, cu ziduri îngrijite şi faţade uimitoare, în vreme ce zidurile oraşului meu erau toate asemeni, înecate în cenuşiu şi nisipiu. Prăpădite târguşoare (abia mai târziu aveam să aflu că sunt astfel), descoperite în cărţile poştale, îmi păreau locuri de basm, iar ceea ce cândva fusese grozavul Tomis, iar acum se numea Constanţa, care se întâmpla să fie oraşul în care să vieţuiesc, îmi părea un târguşor prăpădit. Abia când am început la rându-mi să trimit cărţi poştale, am descoperit, în ele, că şi la malul mării cerul e nefiresc de albastru, tot asemeni cum marea, din cărţile poştale, e de un albastru cum nu mi se întâmplase să găsesc aievea. Iar clădirea cazinoului ( ce altceva?) se desena ca un dinte alb, sclipitor, ieşit din albastra gingie a mării.

Când am primit o ilustrată cu Podul Mincinoşilor, din Sibiu, am crezut că descopăr locul unde se nasc poveştile. Pentru că acea carte poştală nu-mi trimitea vederea unui alt loc, ci a unei alte vremi. Cu o mătuşă din Sibiu, lucrătoare la Muzeul Bruckenthal, aveam o straşnică înţelegere: să îmi trimită câte o ilustrată cu câte o reproducere a unei lucrări aflate în partimoniul muzeului, ca răsplată pentru fiecare bună ispravă pe care o voi fi făcut. Cu timpul, credeţi sau nu, s-a vădit că sunt în stare de mai multe bune lucrări decât erau în stare cei ale acelor vremuri să tipăreasca reproduceri de tablouri. “Capul de copil” al lui Veronese, îl păstrez şi acum, ca zălog al cuminţeniei de care eram odinioara în stare.

Cu un vecin, marinar, legasem o altfel de prinsoare: în lipsa lui aveam a-i uda plantele, iar el îmi trimitea de prin locuri nemaiauzite ilustrate cum n-aş fi bănuit că pot exista. Hârtia era de altă calitate, nu întotdeauna era aşa prisos de albastru, pentru că unele se năclăiau în tonuri de roşii, ori violet, fiind panorame de seară… ehei, ce grozăvii! Într-o astfel de carte poştală era doar îmaginea unor dune, în alta un oraş aflat sub ape, o alta mă ducea într-un cer înţepat de zgârie nori…Ce lume grozavă se învârtea, dimpreună cu mine, în jurul soarelui!

Când am primit prima vederea a Voroneţului am petrecut un ceas iscodind după albastrul acela despre care auzisem că e fără pereche. Şi n-am ştiut unde să-l caut; în genunile văzduhului ori în zugrăveala pereţilor? Dar loc mai cald şi mai adulmecat de dumnezeire ca acea casă mică şi cu ziduri albe, cum era casa lui Ionică zis şi Creangă, din Humuleşti, încă nu văzusem, în niciuna din grozavele imagini de te miri unde prin lume. Când pentru prima dată am ajuns acolo, am descoperit că, uneori, cărţile poştale sunt mincinoase nu doar pentru că înfrumuseţează, ci, iată, şi pentru că uneori nu încap în dânsele şi copleşitoarea trăire pe care o poţi avea doar aplecându-te şi păşind în odăile mici şi primenite. De zeci de ori, de atunci, am poposit în tinda acelei case, spre cuminte şi pioasă reculegere, aşa cum un bun creştin, probabil, se va fi simţind păşind la Mormântul Sfânt.

Vremurile s-au schimbat, cârţi poştale greu mai sunt de găsit. Şi, oricum, nimeni nu le mai trimite, să îngreuneze tolba poştaşilor. Iar dacă nimeni nu le mai trimite, nici nu mai e nimeni să le primească. Aşa, parcă, am încetat să mai făurim, în minte, poveşti şi ne mulţumim cu cele pe care le ştim deja.

Acum privind prin bortele înguste ale cutiei poştale, se răstesc la mine culorile ţipătoare ale pliantelor negustorilor. Pozna albastrului a dispărut şi i-a luat locul obrăznicia roşului. Nu mai sunt poftit să văd locuri, să aflu poveşti, ci să capăt, pentru un preţ, lucruri. De care, de cele mai multe ori, nu am trebuinţă. Şi aşa, în fiecare zi, trăgând cu ochiul prin bortele acelea înguste, îmi amintesc bucuria de odinioară şi mă amărăsc de nimicul de acum.

6 Comments

Filed under GÂNDITORUL

Cea din urmă poruncă

În curtea casei cu odăi mici se întâmpla un copac. Strania lui alcătuire era o întâmplare nepotrivită cu zidurile cenuşii şi odăile mici şi mirosind a vechi ale clădirii. Aşa spuneau toţi cei care treceau în grabă pe acolo.

-E urât! a spus cel dintâi.

-Face prea multă umbră! a spus cel de-al doilea.

-Rodul lui e amar şi deloc pe gustul meu! a spus cel care încercase, pe furiş, să se înfrupte din rodul copacului.

-E copac! a spus un altul.

-E o erezie! Ar trebui să-l tai! a strigat un trecător.

Un alt trecător i-a şoptit:

-Fii cu băgare de seamă! Mirosul lui poate provoca năluciri!

Uneori, pe o creangă anume, se aşeza o pasăre cântătoare. Alteori acolo poposea, la vremea întunericului, când frunzele plăpânde stăteau pavăză privirilor, o gheară de grifon, înstrăinată de trupul din care crescuse cândva.

-Ar trebui să-l tai! i-au strigat cu toţii. Copacul acesta e blestemat.

Şi într-o bună zi l-a tăiat. I-a mărunţit trupul şi l-a prefăcut în lemn, aşezat în stivă, lânga poartă.

-E urât ciotul acela… – i-au spus.

-E tare urât… -i-au repetat.

Ciotul urâţea locul, ca o baltă de sânge revărsată în gri-ul fără de sfârşit al lumii. L-a smuls şi l-a spart în bucăţi, aşezându-l în stiva unde se afla restul trupului.

-Ar trebui să arzi lemnele acestea! Să faci un foc mare! Un foc mare care să ardă totul! i-au poruncit.

Şi un foc mare s-a ridicat câtre fruntea văzduhului, veştejind în fum cântecu păsării cântătoare. Când focul s-a isprăvit, o ploaie iute şi fără cântec a năclăit cenuşa, prefăcând-o în măzgă. Gri precum toate cele din jur.

-Şi acum? a întrebat.

-Şi acum ce? s-au mirat cu un singur glas.

4 Comments

Filed under GÂNDITORUL

La trecerea lui Marquez

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Unii gândeau că încă de pe vremea uriaşilor, când soarele răsărea două sprâncene mai departe de colina lui Duarte, nu ca acum când pare să fiarbă, în zori, ierburi sălbatice, amestecate cu farmece, în cazanul vrăjitoarei pe care unii spun că o văd uneori făcând descântece în coliba părăsită din vârful colinei. Alţii spuneau că pravila a fost lăsată de Duarte însuşi, atunci când, în anii de sus ai vieţii, a simţit că puterile îi pleacă, iar mintea încâlceşte gândurile într-un fel pe care niciun muritor nu îl mai poate desluşi. Doar Senebal, cel născut cu un singur ochi, care în tinereţe părăsise ţinutul pentru a cutreiera lumea, iar la întoarcere, mulţi ani mai târziu, se lăuda că lucrase în atelierul unui meşter de viori surd, care vedea muzica, aşa cum alţii spun că văd strigoi, noaptea, în cimitirul de la poalele colinei lui Duarte, doar Senebal credea că pravila se născuse atunci când Hernando cel Sur o răpise pe Isabela, care mai apoi îl născuse pe Isidor, despre care se spunea că vorbea cu fiarele.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila. Dar la împlinirea vârstei de 30 de ani, fără excepţie, toţi cei născuţi acolo erau chemaţi să îşi aleagă ziua morţii. Ziua era scrisă cu cerneală pe hârtia care era apoi împăturită, închisă cu pecete şi lăsată în grija notarului. Iar în ziua de ei aleasă mureau. Cei care nu-şi respectau legământul, se mai spune, rătăceau veşnic în labirintul lui Borges.

Nimeni nu putea spune când se născuse pravila, dar de când exista, acolo nu mai murise niciun om de rând. Doar cei care spuneau poveşti mureau uneori, iar atunci notarul rupea pecetea şi le arăta tuturor că cel mort respectase pravila.

4 Comments

Filed under GÂNDITORUL

Non-alb

-Albul e plicticos! a explicat pisica de treflă, întorcând ceaşca şi lăsând zaţul sa se prelingă în zoaie premonitorii.

-Da-da-da, albul, albul e de rahat albul. De rahat e albul. Rahat! corbul de zgură avea răul obicei de a repeta cuvintele anapoda, fără nicio noimă, însoţind fiecare rostire cu enervante bătăi din aripi. Era întotdeauna de acord cu cel care vorbea, indiferent cine era acesta, mutându-şi entuziasmul de la un vorbitor la altul, cu aceeaşi uşurinţă cu care un bob de piper se poate preface în semn de punctuaţie pe un vechi manuscris.

Întrunirile comitetului pentru culoarea zăpezii aveau loc periodic în vechiul depou din care doar acoperişul mai rămăsese, atârnat în aer, fără sprijinul unor ziduri, agăţat doar de certitudinea necesităţii. La ultima întrunire, cineva observase că certitudinea necesităţii s-a cam şubrezit şi poate ar fi bine ca acoperişul să se sprijine şi pe raţionament sau măcar pe deducţie. Ca mai mereu, membrii comitetului au căzut de acord că aceasta nu este, totuşi, o urgenţă.

-Paradoxurile sunt mai enervante decât trigonometria! a bombănit talpa de bocanc.

-Da-da-da, trigonometria e de rahat trigonometria. Mai de paradox decât rahatul! corbul de zgură, ca întotdeauna, era de acord.

-Da. Poate, dar pajiştile metafizice sunt încă o necesitate! mormăie şi câinele de porţelan al lui Euclid.

-Metafizice? De ce metafizice? se interesează, mai mult formal, umbra piramidei.

– De ce nu?

-Corect! a sărit Vezuviul. Corect! Dar dacă nu alb, atunci ce culoare?

Pisica de treflă a pufnit de treizecişişapte de ori înainte de a-i răspunde:

– Non-alb!

-Ha! N-ai pufnit decât de treizecişişase de ori! s-a grăbit substantivul comun să o pună la punct.

-Învaţă să numeri! a răspuns pisica, socotind în gând distanţa de la şarpele de pâslă până la un nivel de trai civilizat.

-Non-albul e o culoare? şopteşte eclipsa de nori, trăgând-o de mână pe ghina de tobă.

-Naiba ştie? i-a răspuns ghinda. Albastrul e non alb?

-Încetaţi cu şuşoteala, acolo în spate! le-a pus la punct Vezuviul.

Pisica de treflă l-a privit chiorâş. A pufnit de treizecişişapte de ori, numărând cu voce tare, ca să nu mai existe îndoieli, apoi l-a întrebat:

-Până la urmă, dumneata eşti membru aici sau nu?

Vezuviul i-a aruncat o privire crâncenă corbului de zgură, care tocmai se pregătea să-şi îngâne îngânarea. Abia apoi a răspuns:

-SUNT!

-Majusculele sunt inutile când vorbeşti! l-a pus la punct trestia complicată. Doar când scrii te foloseşti de ele! Chestie de bună creştere!

-Să revenim! şi-a rostit porcul retoric chemarea la ordine. Cu El a vorbit cineva?

Tăcere. Tăcerea nu era de cea mai bună calitate, poate din cauza ingredientelor, poate din cauza procesului de fabricaţie, cert e că era o tăcere de calitate inferioară.

-Deci cu El n-a vorbit nimeni? Ce vrea El nu interesează pe nimeni? s-a avântat porcul retoric în vaste interogaţii.

-Nu! Nu! Nu! i-a răspuns talpa de bocanc. Nici nu ştim cine e El. Nici nu ştim dacă există. Nici tu nu ştii, dar îl invoci mereu!

Apoi au amuţit cu toţii. Ningea.

-Ninge! a şoptit corbul se zgură şi nimeni nu s-a mirat că de data aceasta nu îngâna pe nimeni.

Tăceau. Priveau. Ningea.

-Ce culoare are zăpada? a întrebat pisica de treflă, ţinându-şi ochii acoperiţi cu o bucată de duminică.

-Albă… – au murmurat cu toţii.

-Rahat! Albul nu e culoare! a spus cineva. Nu se ştie cine.

-Doar să nu ningă prea mult, că atunci se dărâmă acoperişul… – a mormăit Vezuviul.

-Ne umplem naibii de alb! a mai spus şi porcul retoric.

-Iar albul nu e culoare!

Cineva uitase să lipească plicul în care fusese pusă lumea.

1 Comment

Filed under cacatul in arta, GÂNDITORUL, Portrete

Anti

Un prieten mi-a atras atenţia asupra unui text mai vechi. Destul de vechi. Şi mi-a sugerat că ar merita reaşezat la vedere. Ceea ce şi fac.

Mai zilele trecute am avut parte de o discuţie halucinantă. Un “amic”, intelectual fin, om subţire, îmi mărturisea cu vocea joasă antisemitismul său. Pe care sigur că nu l-ar mărturisi răspicat în piaţa publică pentru bunul motiv că “ăştia sunt peste tot, poţi avea neplăceri”. Las la o parte faptul că amicul are două seturi de valori: unul pentru uz intim şi altul de uz public – ca un om onest îşi asumă convingerile. Raţionamentul, argumentaţia amicului nu erau în întregime  lipsite de substanţă ci doar aşezate ab initio pe un piedestal greşit.

Discuţia pomenită mi-a amintit de o întâmplare din primăvara lui 1990. June fiind şi debordând de un teribil entuziasm în căutare de o cauză pentru care să se manifeste, eram pe atunci membru al UMRL (Uniunea Mondială a Românilor Liberi), organizaţia condusă de regretatul Ion Raţiu. Filiala constănţeană era înfiinţată extrem de recent, rod al la fel de recent câştigatei libertăţi aşa că e lesne de închipuit cât de onoraţi am fost în acea primăvară primindu-l în vizită pe preşedintele şi fondatorul uniunii: domnul Ion Raţiu. Sigur, vizita sa la Constanţa nu a fost lipsită de inevitabilul ritual al acelor vremuri: indivizi indignaţi care ne trimiteau “ la muncă, nu la furat”, babete revoltate care îi reproşau lui Raţiu că n-a mâncat salam cu soia, cerşetori în haine bune căutând sponsorizări sau investitori etc. etc. Au existat toate acestea, dar la Constanţa au fost extrem de moderate, aproape de nebăgat în seamă. Mă rog, nu voi mai insista prea mult asupra contextului de atunci.

Revenind la subiect, îmi amintesc că, având privilegiul de a petrece două ceasuri cu omul fermecător şi de o mare înţelepciune şi bun simţ care era Ion Raţiu (şansa ratată a României), am asistat la o discuţie care mi-a rămas bine întipărită în minte. Unul dintre colegii mei, la fel de tânăr şi la fel de foarte entuziast, s-a grăbit să îşi declare anti-comunismul său fervent. Domnul Raţiu a zâmbit apoi ne-a spus, îmbrăţişându-ne, parcă, din priviri pe toţi cei tineri şi entuziaşti de acolo: “Ei, păi dacă dumneata eşti anti-comunist, nu poţi fi un democrat. Tot ce începe cu anti nu mai e democraţie. Democraţia de aici începe: de la respectul opţiunii celuilalt, de la capacitatea de a admite o poziţie contrară, dar şi ipoteza că propriile convingeri pot fi greşite. Nu poţi fi democrat şi anti-comunist, anti-capitalist sau orice alt fel de anti. În democraţie ai dreptul la propriile convingeri, obligaţia de a respecta convingerile celuilalt şi dreptul, chiar obligaţia ca prin vot, în condiţii corecte, alegător onest, informat, să alegi.” Apoi după o scurtă pauză a adăugat: “Toate lucrurile odioase din istorie au început prin a se declara anti ceva: anticomunişti, anticapitalişti, antisemiţi. Chiar anticorupţia a născut mizerii şi abuzuri cumplite. Ori anti-comunismul lui Mc Carthy, care era la fel de odios ca stalinismul.” Am citat, evident, din memorie.

Rememorarea acelor zile mă face să regret o dată în plus şansa pierdută a României. Dar să revin la amicul meu.

Cred că mă regăsesc într-o bună măsură în spusele lui Ion Raţiu. Cu atât mai mult când vine vorba de antisemitism, anti-americanism, dar şi în o tot mai manifestă atitudine anti-rusă.

Poţi fi dezgustat de politica statului Israel; poţi respinge sionismul; pot, pur şi simplu, să nu îţi placă evreii cu zulufi ori mâncarea kosher; poţi invoca trădarea lui Iuda (un evreu) uitând că însuşi Iisus era evreu. Poţi multe. Dar să te declari generic “antisemit” adică să îţi declari ura primitivă pentru un popor e o barbarie. Şi nu voi invoca argumentul holocaustului (pentru bunul motiv că mai nou legea îmi interzice să gândesc asupra acestui subiect! ea, legea, stabileşte dinainte ce am voie să gândesc!!!). De fapt dacă aş invoca argumentul holocaustului ar însemna să îmbrăţişez acelaşi tip primitiv de logică, să folosesc o barbarie pentru a acuza o altă barbarie. De neadmis. Pot invoca în schimb multe, multe nume mari de evrei care au adus enorme servicii umanităţii – n-am să o fac. Pot invoca faptul că un evreu mi-a salvat cândva viaţa – n-am s-o fac. Pot invoca faptul (pomenit deja) că Iisus şi apostolii săi au fost everei – nici aceasta nu am să o fac. Pot invoca multe alte argumente, dar n-am să o fac. Pentru că mi se pare de neadmis că ura, primitivismul, sălbăticia pot avea nevoie de contra-argumente. A fi anti-semit înseamnă a fi imbecil, a te declara în afara umanităţii. Atât.

La fel şi cu anti-americanismul. Am personal temeiuri să privesc chiorâş felul în care e guvernată America ori felul cum înţelege aceeaşi America să privească lumea. Şi aici pot fi spuse foarte multe – şi de bunăseamă le voi spune când şi dacă va fi cazul. Dar de aici şi până la a îţi proclama anti-americanismul e drum lung. Şi doar nebunii se vor avânta pe acest drum. Să fii anti-american înseamnă să urăşti pe cine? Pe Poe? Twain? Steinbeck? Faulkner? Pe amica mea Renee din Florida? Pe Doug? Pe C.B.? Pe Gershwin? Când urăşti America încetezi să vezi filme americane (cu toată încărcătura lor propagandistică, de multe ori)?  E o prostie. America înseamnă mult mai mult decât lăcomie şi sete de putere. Iar partea frumoasă a aceleiaşi Americi e că şi-a găsit de fiecare dată singură leacul pentru propriile boli.

O formă mai gravă de “anti-ism” de la noi e anti-rusismul. Absolut iraţional. E drept că de multe ori e nesincer, de faţadă. Privind prin istorie, mi s-ar putea spune, că nu am prea avea motive să-i iubim pe ruşi. Pot fi de acord cu asta. Dar dacă privim în istorie nu prea avem motive să iubim pe nimeni. Şi mai ales nu prea avem motive să ne iubim pe noi înşine. “Să ne iubim” am spus? Ei, ia să dezvoltăm un mărunt raţionament lingvistic. Iubire (şi toată famila sa de cuvinte) vine din limba rusă “liubov-liubi”. Popor latin, latin, dar iubirea am luat-o de la ruşi. Bacşiş, ciubuc vin din turcă. Munca – din maghiară. Şi tot aşa. De la fiecare popor am luat năravu-i şi dimpreună cu el şi cuvântul.

Revenind la povestea cu “anti-rusismul”. Nu îmi e foarte clar ce urăsc cei care îşi declară ura faţă de ruşi. Comunismul – mi-ar spune unii. Păi, îmi amintesc de discuţia cu bătrânul Raţiu… Apoi Marx era neamţ, Engels englez… şi, dincolo de asta, pentru comunism avem a-i mulţumi în primul rând lui Churchill.

M-am oprit. Mi-am dat seama că mergând mai departe cu aceastâ argumentaţie nu fac altceva decât să zburd pe un drum bătătorit. Că încerc să combat argumente de tipul “ii urâm pe ruşi pentru că ne dau mai scump gazul pentru că-i urâm”. Mi-am dat seama că de fapt cei posedaţi de demonul urii sunt impermeabili la argumente, la logică, la bun simţ. Ura se hrăneşte pe sine însăşi. Iar împotriva urii nu poţi veni cu argumente. M-am oprit pentru că mi-am dat seama că amicul meu e de neconvins. Mi-am dat seama că unii oameni au nevoie să urască la fel de mult cum alţii au nevoie să iubească.

M-am oprit dându-mi seama că treptat, scriind aceste rânduri am devenit eu însumi anti. Anti-anti. Iar asta nu e în regulă.

P.S. Îmi amintesc o zicere a lui Ţuţea : “Americanii sunt doar ruşi cu bani”.  Nu ştiu de ce mi-a venit în minte.

40 Comments

Filed under GÂNDITORUL

Omul categorie

Înainte de 1989 am cunoscut, ca şi după, oameni de tot felul. Un personaj interesant era cel care se recomanda, ori de câte ori era pus în situaţia de a se prezenta: „Mă numesc tovarăşul Vintilă”. Multă vreme m-am întrebat dacă nu cumva „tovarăşul” trebuia scris cu majusculă; poate era prenumele omului. Ipoteză uşor de validat, în condiţiile în care ăsta era şi apelativul folosit în mod comun în adresarea către sau despre el. Dacă intra secretara ( tovarăşul avea „muncă de răspundere”) să-l vestească despre cine ştie ce chestiune „presantă”, i se adresa simplu: „Tovaraşu’, mă scuzaţi.” Dacă-l sunai acasă şi răspundea nevastă-sa, ţi se explica cu ton ferm : „Tovarăşul e indisponibil, face baie.”

Nimic din felul în care se prezenta nu întâlnea băşcălia sau autoironia. Era, în opinia lui, o formă eficientă de comunicare a unei informaţii esenţiale. Prenumele era frivol şi ne-esenţial. Indicativul „tovarăş”, în schimb, era un atribut fundamental, care nu putea fi omis. Nu mi-a fost niciodată greu să accept că omul se poate socoti mai mult tovarăş şi mai puţin Romică.

O cu totul altă formă de introducere, de prezentare avea un fost profesor. Cărturar bătrân, rătăcit într-un veac pe care nu-l înţelegea şi în care se simţea ca un corp străin, se prezenta întotdeauna cu o anume solemnitate, cu discretă reverenţă ceremonială şi ton apăsat, uşor teatral, dar fără ifos ori semeţie: „Îngăduiţi-mi să mă recomand: al dumneavostră Profesor Rădulescu. Îmi face o nespusă bucurie să vă cunosc”. În cazul acesta majuscula e acolo. Nu era nicio urmă de moft de aristocrat prizonier al unei epoci căreia nu-i mai face trebuinţă, nicio emfază. Pur şi simplu era singura cale, singurul mod de a se prezenta pe care domnia sa îl socotea cuviincios.

 

Continuarea în Ghimpele.ro

7 Comments

Filed under GÂNDITORUL, Rabbi zice