Category Archives: Oy-oy!

Dincolo

Ministerul Afacerilor Externe face un anunţ prin care îi povăţuieşte pe rumâni să evite bălăceala în haşdoioul bulgăresc, pentru că saramura bulgărească e condimentată cu praf de hepatită, iar dumnealui statul se îngrijeşte de ficatul cetăţeanului. Nişte agenturi de turismărie sar din garsoniere să protesteze, pe parte economică. Păi cum să crească madam economia şi să înflorească turismăria dacă nu le laşi pe ele, agenturi serioase, să-i ducă pe rumâni la bulgari, la o midie de chiuvetă şi un parizer olinclusiv? Autorităţile bulgariene se foiesc şi el în paie şi lămuresc situaţia: e puţină hepatită şi e din aia bună, fără euri!

De ce se îmbulzesc românii în Bulgaria? Le place limba? Poate sunt fascinaţi de cultura bulgară? Bine, vorbim serios. Dar tot întreb: de ce? Sunt condiţiile mai grozave decât cele de la noi? N-aş zice. E apa mai udă? Mă îndoiesc. Sunt preţurile mai cinstite? Da, ăsta poate fi un răspuns, dar nu e suficient. Adevăratul răspuns, ridicol şi simplu e: pentru că “Bulgaria e străinătate”. Or pentru mulţi vacanţa în străinătate e chifteaua supremă.

Am prieteni constănţeni, care ţin musai să-şi facă vacanţele în Turcia sau Grecia, la plajă. Plajă aveau şi aici, la două staţii de autobuz. Dar nu e “în străinătate”. Condiţiile sunt bune, marea e albastră, nisipul e galben, apa e umedă. Dar mai ales nu e România.

Cunosc destui români plecaţi la muncă în străinătate. Unii dintre ei acceptă acolo o muncă pe care în ruptul capului n-ar fi acceptat-o în ţară. Pentru ceva bani în plus faţă de ce ar fi sperat aici; nu teribil de mulţi. Dar e în străinătate. Sigur, pentru unii nu prea mai existau opţiuni, pentru alţii, puţini, dar merituoşi (ori, poate, norocoşi!) plecarea a însemnat şansa unei cariere de succes.

Una peste alta – nu văd de ce aş lungi demonstraţia, când lucrurile sunt deja evidente- un lucru e limpede: românii cred că merită ceva mai bun decât România. A, da, desigur, avem de toate. Avem râuri, munţi, dealuri, mare, încă mai avem păduri, lacuri uimitoare, locuri uluitor de frumoase. Sigur, avem ceva istorie, oleacă de cultură, lucruri care nu-s de colo, dar e clar că merităm ceva mai bun. Ziditorul ne-a lăsat trăitori peste un pământ binecuvântat, în care se găsesc toate cele trebuincioase, ba încă din belşug şi din cele care dau bucurie ochiului şi sufletului. Nu ne-a învăţat cum să la adunăm pe toate acestea laolaltă şi să le transformăm în prosperitate pentru noi. Dar vedem zi de zi cum se prefac în prosperitate pentru alţii. Cei la care fugim, pentru că merităm ceva mai mult. Şi mai ales, nu ne-a învăţat, pe noi românii, cum să ne suportăm unii pe alţii.

 

 

Advertisements

9 Comments

Filed under Oy-oy!

Şcoala altfel sau şcoala altădată?

Cel mai mare necaz cu tâmpiţii nu e că sunt mulţi, ci că au idei. Un astfel de tâmpit a avut o astfel de idee: bre, ce-ar fi ca în loc de şcoală, să-i ducă alde diriga, pe ciutani, la mici şi berică? să se înveţe, ‘tu-i în ciorapi de mucoşi, cu viată de alegător! În fizică există o lege care spune că dacă un tâmpit are o idee ( şi tâmpiţii au idei, am zis deja, nu?), alţi tâmpiţi o să tropăie de fericire, găsind că atunci când trage unu’ o idee e mai nostim decât atunci când se trage o băşină. Şi mai puţin odorizant.

Uite aşa, studiind performanţele de la bac, din ultimii ani, ale României june, un bou s-a gândit că ar fi o idee foarte grătar să-i scoţi pe pitici din clase şi să ceva cu ei. “Şi să ceva” sună ca ţambalul la şpriţ, merge. Că ceva îi poţi duce la un muzeu, că ceva un spectacol de teatru, că ceva la operă, să vadă şi mucoşii cum mor grasele cântând, că ceva îi poţi târî la filarmonică, să vadă ce e aia muzică fără computer şi cum arată clarinetul fără piele, că ceva îi tragi după tine într-o bibliotecă unde le arăţi obiectele alea curioase numite cărţi (“băi, prichindoci, vedeţi voi chestiile alea de hârtie cu care n-o să vă mai întâlniţi în viaţa voastră de semesişti? Alea e cărţi, bă!”).

Şi s-a făcut săptămâna dă şcuală altăfel kre este. Ptiu! Că am început deja să scriu “altfel”. Pardon. Canci muzeu, lula teatru, nema operă, căcat bibliotecă. Tineretul biped e adunat prin parcuri, la ascultat cum creşte ştevia, pe maidan la studiat pasa cu călcâiul şi opera de maturitate a lu’ Bănel sau la bodegă la o drojdie şi-o scrumbie.

Când mama dracului şi pe baza căror studii s-a ajuns la concluzia că s-a deşteptat şeptelul mult prea foarte şi mai trebuie descreţit olecuţă creierul naţional, că prea-i zbârcit? Sau mergem pe învăţătura den bătrâni care zice “că cărţile tâmpeşte!”.

Succes la bac! Şi după bac, la vot!

7 Comments

Filed under Oy-oy!, Ptiu, Rabbi zice

Singurătatea autorului de scrisori deschise

Nu ştiu dacă “scrisoarea deschisă” e o specie literară, gazetărească sau o formă de exhibiţionism. Observ, în schimb, că a devenit o întreprindere foarte la modă, există o inflaţie de “scrisori deschise”, o adevărată erupţie de autori de scrisori deschise şi un bizar belşug de cosemnatari ai unor astfel de epistole – aceştia din urmă, mai puţin echipaţi pentru literatura epistolară, compensează prin disponibilitate, sunt mereu gata să semneze, să citeze, să asume orice a aşezat altcineva în forma unei “scrisori deschise”.

De ce ar scrie cineva aşa ceva? Când ai de spus ceva cuiva, ai la îndemână telefonul. Dacă acel cineva căruia i te adresezi îţi e inaccesibil la telefon, e deja un prim semn că ceea ce ai de spus s-ar putea să nu-l intereseze. Dacă, totuşi, socoteşti că lucrurile pe care le ai de comunicat sunt grave, esenţiale, atunci, desigur, ai posibilitatea de a aşeza cuvintele într-o epistolă. Îi scrii, atunci, celui căruia vrei să vorbeşti. Comunicarea prin epistole e o formă de intimitate; fraza trebuie bine strunită, cuvintele potrivite cu dreaptă măsură, incidentele gramaticale sunt inadmisibile, iar îngrijorările, preocupările, frământările sau orice alte idei aşezate acolo, toate reprezintă substanţa pe care vrei să i-o transmiţi celui căruia i te adresezi cu discreţie, fără ostentaţie, fără a folosi menghina ochiului public pentru a-l constrânge să te asculte ori să îţi răspundă. Pentru că epistola e, în mod fundamental, repet, o formă civilizată de comunicare, dar mai ales discretă.

Renunţarea la covenţia discreţiei e o abdicare de la intimitate. Poate fi şi o mărturisire a îndoielilor legate de propria importanţă, ale celui care scrie. Cert e că “scrisoarea deschisă” nici nu mai e o scrisoare, e un răcnet aruncat în piaţă, crăcănat şi cu mâinile în şolduri.

Uneori recursul la strigătul scrisorii publice e inevitabil, atunci când e vorba de disperare. Dar asta se întâmplă rar. Avem, în schimb, autori deja consacraţi de “scrisori deschise”. Personaje pentru care destinatarul e neinteresant, nu merită consideraţie, nici convenţia discreţiei, e mai degrabă demn de dispreţ, făţiş sau voalat. Destinatarul poate foarte bine să nici nu existe, nu importă, esenţială e exhibiţia, nesaţul autorului de a se aşeza în faţa publicului în poza bine studiată la oglindă, cu mâna la falcă. Omul nu scrie pentru a fi auzit de către cel căruia îi vorbeşte, nu are idei de comunicat, ci cuvinte de livrat, are fraze pe stoc şi trebuie să le expedieze. Nu aşteaptă răspuns, nu îl interesează reacţia destinatarului, dar vrea cu ardoare să fie aplaudat de hoardă, să primească bătăi cordiale pe umăr de la cunoscuţi.

Există un personaj ridicol, mai recent intrat în Parlament, pe nume Sorin Ilieşiu. Omul comite epistole în serie. Un fel de Jack Spintecătorul al genului epistolei deschise, are mereu la el o scrisoare care, te anunţă ritos, e deschisă. Şi e mereu gata să o citească, năduşit, gâfâind, poticnindu-se la frazele şchioape şi dezordonate. Dacă îl cadoriseşti cu suficientă răbdare ai să-l vezi, la sfârşit, jubilând, rânjind fericit, mulţumit cu sinele şi încântat că scrisoarea lui a mai fost înghesuită în urechile cuiva, altcineva decât destinatarul. E mediocru, stupid, dar prolix. Gabriel Liiceanu e o altă specie. Se vrea mereu grav. Are îngrijorări care trebuie afişate la avizierul din piaţă, are indignări care nu încap în corespondenţa dintre doi oameni, ci musai trebuie împachetate in formulări bombastice, stropite cu patos de la magazie. Are pretenţia că îşi şopteşte panseurile, dar e atent ca staţia de amplificare să îi preia fiecare oftat teatral, difuzoarele să fie date la maximum, iar hoardele de adoratori să fie prezenţi, cu pixul în mână, gata să co-semneze profundele ziceri.

Nu e proclamaţie -există riscul ca nimeni să nu o ia în seamă; “scrisoare” e un adăpost mai sigur pentru eventualitatea ridicolului. Nu e un apel – din nou, poate exista, totuşi, complicaţia penibilului dacă nimeni nu-l urmează. Nu e o confesiune, pentru că nu se mărturiseşte nimic, deşi epistola conţine cantităţi îngrijorătoare de sine. E o scrisoare ticluită într-o făţişă negare a genului, pentru că nu propune o comunicare între doi participanţi, ci o răsteală publică, mai mult sau mai puţin rotunjită stilistic.

Pot exista nelinişti, mâhniri, frământări care au nevoie de respiraţie publică, iar atunci textele acelea capăta legitimitate, indiferent de aşezarea în categorie, dar există şi mult cabotinism, făţărnicie sau pur şi simplu ţicneală, iar atunci aerul devine irespirabil. Şi de cele mai multe ori e irespirabil. Intelectualul îngrijorat de destinul cetăţii îşi poate aşeza cuvintele în varii forme, de la eseu la articolul de gazetă, pentru a-şi rosti gândul. Poate, la apogeul disperării, striga chiar într-o astfel de scrisoare deschisă. Când devine autor de epistole în serie, sufocând redacţiile gazetelor cu panseurile sale, invitând la preluare, citare, co-semnare, menţionare, băgare în seamă, atunci e altceva.

Ca în tot ce ni se întâmplă, excesul ucide genul. Iar noi avem adevăraţi virtuozi în materie de excese. Atunci când, în mijlocul zarvei, urli ca apucatul, chiar dacă zbieri pentru a cere linişte, mai pofteşti şi pe alţii să ţi se alăture răcnind din răsputeri “Linişte!” nu faci, de fapt, decât să sporeşti hărmălaia. Singurul câştig, lamentabil şi rizibil, e că în toată acea gălăgie ai glasul care urlă cel mai tare. E şi asta o formă de singurătate.

2 Comments

Filed under Oy-oy!, Rabbi zice

Dunga de la elasticul chiloţilor opoziţiei

Într-o societate cu nuielele bine prinse în snop, opoziţia e chestia aia la care te uiţi când nu mai pricepi ce bâzâie puterea. Dincolo de literatura de gazetă, broşurile de popularizare “Consumaţi Democraţie, că e făcută cu ouă de ţară şi brânză de la ţăran!”, opoziţia ar trebui să funcţioneze, în mod esenţial, ca un termen de comparaţie. Pentru ca o astfel de comparaţie să poată supravieţui, această minunată şi teoretică opoziţie despre care vorbim ar trebui să conţină multe verbe şi cât mai puţine interjecţii – “Huo!” n-are cum funcţiona ca referenţial într-o democraţie bine igienizată.

La noi lucrurile nu au stat niciodată aşa. Opoziţia a fost şi este (indiferent cine au fost ori sunt cei care i-au încălţat ciubotele) chestia aia pe care punem ştampila când vrem să-i facem “sâc!” puterii. Singura ei obligaţie era să existe, să fie acolo la momentul ştampilei. Alte criterii nu există. Nu ne-am ostenit să-i băgăm pe cei goniţi de la putere în cantonament, astfel încât când le vine din nou rândul la pază de la SPP să nu le facă iar boacăne, ba, dacă se poate, să guverneze deştept. Nu. I-am lăsat, mereu, la mormăit şi stors coşuri în opoziţie, până vine vremea unui nou vot anti şi îşi mută iar cartea de muncă.

Azi, poate mai mult ca oricând, ne-ar prinde bine o opoziţie harnică şi deşteaptă, dar de unde să o iei? Argumentul celor aflaţi în opoziţie este că sunt prea puţini, că actuala putere e copleşitoare, că ei, opozanţii, au prea puţini oameni în Parlament. Şi ţine-te văicăreli! Ca şi cum zarurile sunt de vină pentru asta şi nu pocinoagele pe care le-au ţinut lanţ pe când se aflau la guvernare.

Mulţi, puţini, asta are mai mică importanţă, contează mai mult ce fac cei care azi consumă porţiile opoziţiei. Şi ar trebui să le bage cineva în cap că, într-o democraţie sănătoasă, aia din broşuri şi articolele de gazete, opoziţia contează, e importantă, dacă eşti trimis acolo, înseamnă că ai primit, carevasăzică, o misie, nu eşti doar repartizat la încasat leafă de la Parlament şi consumat sărăţele de la protocol. Pentru că mai există şi opţiunea “în afara Parlamentului”. Pentru opozanţii noştri, însă, stagiul departe de ciolan e doar vremea văicărelilor şi huiduielilor.

Azi, la noi, opoziţia înseamnă rumeguşul rămas din fostul partid prezidenţial, PDL, adică PDL-ul lui Blaga ( că doar Blaga pare să mai fie viu pe acolo), Mâncărimea Populară, cu madam Udrea în rol de primă ciocănitoare şi tot felul de alte mici găşcuţe, care insistă să fie socotite partide, pe la care zbiară tot felul de ridicoli precum MRU. Toţi ăştia nici măcar nu sunt preocupaţi de ideea opoziţiei, grija lor cea mai de soi fiind aceea de a-i fi utili lui Băsescu, de a se face preş când trebuie să se şteargă pe picioare, prosop când trebuie să se şteargă la cur şi mânecă dacă vrea să-şi şteargă mucii. Atât. Chiar dacă, uneori, Blaga ţine să mai fluiere a distanţare de Traian Băsescu.

Strigătul “ăştia fură! ăştia sunt bandiţi!” e bun şi el, e parte a misiei opoziţiei, dar nu e de ajuns. Huiduielile, înjurătura, mitingurile ridicole, cu răgete în portocaliu, de pe scene improvizate, astea sunt accesoriile burleşti ale opoziţiei de maidan, nu dovada existenţei unei alternative reale. Mai au, cei care trec în opoziţie, damblaua guvernelor din umbră. Ca şi cum ar vrea să nu uităm împotriva cui i-am votat, de au ajuns ăştialalţi la putere. Şi din nou ni se oftează: suntem puţini… ce să facem?

Ce ar putea face? Multe. Dar orice discuţie despre ce ar fi de făcut e ridicolă câtă vreme la ţambalul opoziţiei e aşezată ca prim solistă alde Elena Udrea, cu tot ce înseamnă ea, cu reţeta ei de succes în politică. Poa’ să screamă Pleşu zeci de basculante cu ode, tone de aforisme despre prea-cuvioasa dreaptă şi înaltele ei idealuri. Totul aterizează ridicol pe ţambalul Elenei Udrea. Se pot comite eseuri despre unitatea dreptei şi tradiţiile ei ( da, da, sigur, Băsescu, Udrea, Boc, Tălmăcean, Ioan Oltean şi toţi caraghioşii ăia fix tradiţiile dreptei le-au supt de la ţâţa maternă -sau de unde or fi supt, ce or fi supt).

Câtă vreme mecanica electorală de la noi se va baza pe votul talibanilor desşurubaţi din realitate şi al scârbiţilor specializaţi pe votul anti, poza de grup nu va arăta altfel. Gândiţi-vă: alternativa la neîncetata gâlceavă dintre Ponta şi Antonescu ar trebui să fie Udrea! Dacă asta nu vă sperie, atunci aţi consumat substanţe care, trebuie sa vă anunţ, nu sut nici legale, nici bine nu vă fac!

Ori de câte ori privesc hoitul opoziţiei, încă văd, pe lângă buric, urma de la elasticul chiloţilor puterii.

3 Comments

Filed under Oy-oy!, Rabbi zice

Graţiela lu’ Becali

Orice s-ar spune, suntem un popor interesant. Când îşi ies apele din matcă şi ne inundă, noi le luăm la  mişto, poate se simt de rahat şi pleacă. Hlizim ca proasta la robinet când e de jale, dar ne mozoleşte compasiunea când te aştepţi mai puţin.

Atunci când useloşii (sau o parte din ei) au venit cu ideea unei amnistii, a ieşit mare tămbălău. Pe bună dreptate. Logica electoratului era imbatabilă: “păi, bă, noi v-am votat ca să scăpaţi de puşcăria lu’ Băsescu? Nu, tati! V-am votat ca să intraţi la pârnaie!” În fine, o dăm naibii de logică şi repet: a fot drept că ne-am inflamat atunci. Că statul de drept, că justiţia, că MCV, că e urât la furnirul obrazului. Bun. Bine. Frumos, sănătos şi fără E-uri.

Când vine vorba de graţierea lui Becali, brusc, se schimbă aranjamentul bibelourilor în bibliotecă. Pen’ că suntem popor creştin şi trebuie să ni se facă milă de durerile de şale ale lui Gigi, care nu mai poate de atât aplecat după săpun. Unde mai pui că a dat bani la săraci. Cu valiza. Şi din nou zic: bine, monşer. Nicio problemă, să-l graţieze, că nu face nimănui vreun bine dacă stă la priponeţ. Partea cu pedeapsa şi-a înghiţit-o îndeajuns, despre rolul “educativ” al sancţiunii penale n-are sens să vorbim nici dacă ne îmbătăm.

În vremea din urmă, politica românească a devenit tot mai mult o discuţie despre intrări şi ieşiri în şi din puşcărie.

Dacă eram la televizor, acum urma pauza publicitară. Iar după mica pauză publicitară veneau concluziile anapoda. Publicitate n-am, iar să mă laud pe mine însumi n-am chef, deşi se poartă. Pentru concluzii apelăm la nea Stere: “De ce discută ăştia despre Graţiela lu’ Becali? Nu zicea că e creştin şi familist? Şi-a găsit şi ăsta o panaramă, pe Graţiela asta? “

2 Comments

Filed under Oy-oy!

Consumatorii de apocalipsă

Homo discutabil sapiens a devenit un mare consumator de apocalipsă. O apocalipsă de proporţii biblice e dificil de livrat, presupune un montaj sofisticat, o desfăşurare logistică de anvergură şi mai ales o distribuţie imposibil de construit. Există, totuşi, în cea mai obama dintre democraţii, un consistent pachet de zeloţi care pot jura că trăim fix vremurile apocalipsei descrise de Ioan, iar ei se pregătesc să facă parte parte din prima promoţie de înălţaţi la cer.

Cum apocalipsa biblică nu e chiar la îndemână,nesaţul consumatorului contemporan de nenorociri e satisfăcut cu imitaţii de mai mică anvergură ale originalului, conţinând E-uri, pixeli şi cerneală tipografică. Media, mereu disponibilă, mereu gata să satisfacă nevoia consumatorului (cândva am fi vorbit despre nevoia de informare, azi nu ne mai împiedicăm în astfel de mofturi) dacă nu are cum livra o apocalipsă autentică, D.O.P., livrează produse, de o calitate inferioară, e drept, dar disponibile într-un stoc satisfăcător. În lipsa apocalipsei există o aprovizionare constantă cu nenorociri, catastrofe de mari sau mici dimensiuni, prăpăd moderat, cataclisme HD, crime odioase ori măcar nişte buclucuri satisfăcătoare sau ceva belele suficient de convingătoare.

Vine noua era glaciară, se topesc calotele glaciare, mor albinele, dispar bananele, tsunami-urile vor lovi la Rădăuţi, urmează  războaiele mondiale nr. 4, 5 şi 6 ( al treilea a fost anulat din lipsă de rating), loveşte meteoritul, coreeni comunişti au fabricat o armă chimică teribilă, care te face să râzi ca prostul, se termină petrolul, nu se termina petrolul, dar se scumpeşte, din cauza poluării aerul îşi schimbă compoziţia chimică şi avioanele nu mai pot zbura etc. etc. În general, savanţii britanici sunt pionierii marllor descoperiri. Nu întotdeauna vestitoare de apocalipsă, dar cu valoare de întrebuinţare, în orice eventualitate

Descoperirile savanţilor britanici, fie că eşti sau nu un îndărătnic consumator de prăpăduri, reprezintă o constantă sursă de reverie. Poţi afla că femeile pot citi alfabetul Braille cu ajutorul clitorisului, că peştii “gupi” sunt mari amatori de Mozart, dar îl detestă pe Wagner ( mai ales pentru rasismul lui), că particula lui Dumnezeu e de fapt un boson amărât, fabricat în China, că mucii conţin o enzimă care te face mai deştept – de aceea e recomandat consumul de… în fine, aţi înţeles cum poţi rapid deveni savant-, că prinţul Charles are o pereche de cromozomi în plus, pe care i-a luat de la o prostituată tailandeză etc. etc.

Cea mai recentă descoperire a savanţilor britanici este că urmează, într-un viitor neprecizat, dar imediat (!), o cumplită invazie a românilor şi bulgarilor. Conform aceloraşi cercetători britanici, bulgarii şi românii reprezinta o specie destul de înrudită cu homo sapiens, care se hrăneşte cu slujbele britanicilor, ajutoarele lor speciale şi care, lucru cu adevărat uimitor, e gata să trimita către Marea Britanie un număr de năvălitori cu mult mai mare decât populaţia României şi Bulgariei, luate la un loc.

Britanicii, popor paşnic, sedentar ( există un popor britanic?), care au învăţat din propria experienţă, în Asia, Africa, Europa sau Americi, ce nenorociri urmeaza când vin unii peste tine, au intrat, fireşte în panică. Lucru perfect normal. Cine şi-ar dori să fie colonizat de o populaţie străină, inferioara numeric, cu igienă precară şi obiceiuri sanitare discutabile? Chinezii nu şi-au dorit-o, nici indienii, nativii australieni sau americani, nici popoarele africane. ( Poate nici igiena indienilor sau africanilor nu e standard de farmacie, dar europenii veacurilor spre care scuipăm aluzii erau campioni absoluţi!) Asa că teama lor e absolut de înţeles.

Acum apare problema. Dând dovadă de o totală lipsă de respect faţă de ştiinţa/media/politica britanică, românii şi bulgarii încă nu au comis acel gest de necesara politeţe ( iar în Marea Britanie politeţea e obligatorie – aşa se şi explică articolele din presă despre români şi bulgari!) de a năvăli cum se cuvine spre Regatul Unit. Care Regat Unit, în momentele de îngâmfată nostalgie îşi mai spune şi Imperiu. Lipsa totala de respect faţă de valorile europene a bulgarilor şi românilor, care încă nu au avut bunul simţ de a da năvală, nu aveau cum scăpa nesancţionate. Apocalipsa nu putea rămâne ne-executată! Până la urmă xenofobia românilor şi bulgarilor trebuie sancţionată! Adică în Spania, Italia de ce da şi aici nu? Asta e xenofobie şi e total incompatibilă cu spiritul european!

Cum catastrofa profeţită nu s-a împlinit, admirabila presă britanică ( başca butoanele din spatele ei), cea care dă standardul în carevasăzică-ul de presă de le Terra, Calea Lactee colţ cu Andromeda, se ocupă de apocalipsa care deja s-a petrecut. Şi care nu e chiar apocalipsă, nici catastrofă, nici măcar un deranj mai de Doamne ajută, dar e pe bază de români şi bulgari. Aşa că îi ia la poc şi pârţ pe românii (şi bulgarii, şi bulgarii!) prezenţi deja acolo. Iar în Regatul Unit – care la băute îşi aminteşte că e Imperiu- lipsa de şepcuţă roşie reprezinta o gravă încălcare a legii, cutumei şi a altor chestii, neprecizate, dar foarte grave.

Între timp, s-a aflat că regina, adică majestatea sa, adică Elisabeta, care e nemţoaică, nu româncă sau bulgăroaică, e falită. Din nou. Savanţii britanici chiar nu pot lega punctele? Nu e evident cum s-a ajuns aici? Bulgarii. Şi românii! Păi?

 

5 Comments

Filed under Mucii din fasole, Oy-oy!, Rabbi zice

Pârţul obligatoriu

Dacă eşti invitat la masă şi gazda a decis să omită ouăle umplute, apocalipsa salatei de icre şi “platouaşul” alianţei salam-telemea-măsline sau răcnetele globaliste ale dejunismului, năvălite recent şi îndrăzneţ în spaţiile cu geam termopan, cum ar fi “suşi de casă” ori somonul de supermarket sau “turkey la cuptor” (“turkey” fiind un fel de curcan ignorant, care n-a aflat cum îl cheamă pe româneşte) şi în loc de toate mofturile astea, gazda decide să te omenească robust, cinstit şi gospodăreşte cu o fasole neaoşă, atunci pârţul devine un gest de obligatorie politeţe. Eschivarea de la flatulenţă te transformă în delincvent, vinovat de digestie ostilă. În situaţia asta, pârţul nu mai e un accident de protocol, ci un gest de curtoazie, evacuarea gazelor e echivalentul mai puţin solemn al unei cronici gastronomice, duhoarea grea şi călduţă e o formă de recunoştinţă, iar arpegiul pe dindărăt o veritabilă odă. Contracţia sfincterului, grimasele şi cazna reţinerii de la evacuarea sau chiar discreta aerisire, fără trâmbiţa de vestire, sunt grave impoliteţuri, confuzii de etichetă, devieri de la tradiţii.

Deloc surprinzător, se încearcă consacrarea ideii că, de ziua naţională, fasolea cu ceva ar trebui să devină tradiţie, pentru că, nu e aşa, cum ar putea fâlfâi tricolorul dacă nu sunt vânturi? Ce poate fi mai patriotic decât răpăitul eşapamentului dumnealui poporului, care să ţină ritmul cu tobele fanfarei de la defilare? Pârţul devine astfel expresia celui mai profund ( în autenticul sens al cuvântului pro-fund) patriotism.

Când îţi exprimi un punct de vedere, legat de un subiect ori altul, intri fară să îţi dai seama în porţia de fasole. Pentru că, ştii ori ban, vrei sau nu, meniul e deja stabilit. Te îndoieşti că afacerea RMGC e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla? Atunci serveşti dumneata şi o porţie zdravănă de ciolan anti-Chevron, ba să faci bine să iei şi nişte iahnie de anti-Ponta şi poftim în stradă să dai cu pet-ul în asfalt – că ăsta e pârţul obligatoriu. Nu băşeşti, opinia ta nu e validă. Ai draci pe Băsescu? Atunci trebuie să iubeşti USL-ul. Ai draci pe USL? Musai eşti iubitor de Băsescu. Pârţ obligatoriu! Te scoate Merkel din sărite? Atunci îi iubeşti pe ruşi! Ai draci pe Putin? Pârţ obligatoriu: eşti necondiţionat pro-american.

Nuanţele nu intră în discuţie, fasolea nu e compatibilă cu apa de trandafiri, rectul nu e clavecin. Dacă ai deci că vrei să zbieri, păi atunci foloseşti toate orificiile, nu dai doar pe bot! Dacă ai apucat să spui că Stelian Tănase e un tip aproape suportabil, nu mai foloseşti şi conjucţia “dar” drept dop. Pârţ obligatoriu: e bun de director la TVR.

Dacă  învârţi ceva zarzavat prin tigaia politicii, atunci nici nu mai ai dreptul la propria digestie, devii doar rectul partidului/alianţei/mişcării. Doar orificiul prin care se aude pârţul. Ai participat ori nu la festin, nu importă. Chiar dacă ai burta goală, te străduieşti să ţii buzele ţuguiate şi pârţâi din buze, dacă pe dincolo nu-ţi vine; aici nu e loc de dizidenţă în fermentaţie. Nimic de mirare că, în condiţiile astea, avem parte de o politică făcută cu curul.

2 Comments

Filed under Oy-oy!