Category Archives: Portrete

Condimentul

Ea şi el. El serveşte masa. Pentru ca la etajul IX, al acelui bloc, din acel cartier, din acel oraş al României, nu se mănâncă, se serveşte masa. El mestecă haiduceşte, la două buci, îndesând cu o bucată de pâine chifteaua care parcă n-ar vrea să încapă în gura de bărbat matur, alegător hotărât, cu loc de muncă stabil şi nevastă “domestică, gospodină şi casnică”. Ea, cu capul rezemat în palme, îl soarbe din ochi. Ea nu mestecă. Doar îl priveşte. Îl întreabă:

-Îţi place?

-E bune! răspunde el hotărât, prezentând la control bolul alimentar complex. Ia o gură de bere, să alunece proteina, râgâie discret apoi afirmă, cu aceeaşi virilă determinare:

-De aia îmi place, mă, de tine! Că eşti domestică, gospodină şi casnică. Ai tu carenţele tale, dar eşti domestică…

Ea e încântată. E fericită când el îi face complimente. Apoi, după o clipă de reverie, tresare:

-Adică care carenţe?

-Lasă, dragă! Eşti umană. E fireşte! Aşa e homo sapien, mai cu carenţe, că doar de aia am evoluat, altfel rămâneam din alea… primate!

Ea nu e mulţumită de răspuns. Vrea precizări.

-Sigur, dragă, cu primatele e clar. Dar nu şi anume evolutiv te întrebam, ci respectiv cu privire la carenţe care să mi le precizezi, te rog, foarte pragmatic care sunt ele!

-Acu’? Când mănânc?

-Dacă tot ai deschis acest subiect inopinant, chiar acum! Mai vrei chiftele? Îţi plac?

-E bune, dar mai trebuia dafin, că mie aşa îmi plac, mai condimentate! Vezi? Asta e o carenţă a ta!

-Dafinul nu e condiment, dragă!

El continuă să mestece. Ţâţâie:

-Nţ! Dafinu’ e condiment!

-Ei, na! Cum să fie condiment? Atunci piperul ce e?

-Tot condiment!

-Păi cum să fie dafinul ca piperul?

-E diferite, dar e condimente!

Ea meditează puţin. Încă puţin. Apoi afirmă cu serioasă convingere:

-Am meditat asupra acestui aspect şi nu e.

El se opreşte din mestecat. Se uită lung la ea. Îşi vâră degetul în gură, se scobeşte cu unghia. Plescăie. Mai ia o gură de bere, apoi, pe un ton zeflemitor, întreabă:

-Ce?

-Dafinul!

-Ce-i cu el?

-Nu e condiment!

-Ba e!

-Piperul e condiment!

-E!

-Dafinul nu!

-Ba e şi el!

-De ce?

-Că se pune în mâncare!

-Şi? Înseamnă că orice se pune în mâncare e condiment?

-Da! încheie el subiectul. Ea nu e satisfăcută:

-Adică dacă pun mărar, ăla e condiment?

-Mărar la chifteluţe dragă?

-De exemplu!

-Ăsta nu e exemplu, că nu merge! Mie să nu-mi pui mărar în chifteluţe, te rog!

-La altceva, dacă pun mărar… înseamnă că e condiment?

El zâmbeşte superior.

-Dragă, depine ce altceva! Dacă pui mărar la rufe, atunci nu e condiment!

-Mă refeream mâncare!

-Dacă te referi mâncare, atunci procesul raţional deductiv ne indică indumbitanbil că e condiment.

-Deci orice se pune în mâncare e condimenta!

-Da! zice el îndesat.

-Şi mărarul?

-Da!

-Mărarul nu e condiment!

-Da’ ce e?

-E frunze!

El cade pe gânduri. Se ridică de pe gânduri şi constată:

-Obiecţiunea ta e validă, dar nu merge. Că e frunze, dar e şi condiment! Că se pune în mâncare!

-Atunci şi apa e condiment? Că o pun în mâncare!

-În chifteluţe?

-Nu în chifteluţe, în general!

-Dragă! observă el competent. Apa nu e condiment pentru că ea este, conform fizicii, lichide.

-Dar dacă pun zahăr în cafea e condiment?

-Nu, întrucât cafeaua nu e mâncare.

-Dar ce e?

-E cafeluţă!

Au rămas amândoi pe gânduri. Ea izbucneşte.

-Eu nu mai pot trăi aşa!

-Cum dragă?

-În această stare dispreţuită care mă ţii mereu, unde opinia mea de cetăţean este permanent ignorantă de către tine!

-Ba nu, dragă! Că îţi respect dreptul tău conjugal la opinie, dar ai carenţe care trebuie să le rezolvi. Chiar şi sub aspect de chifteluţe.

-Dar o vorbă bună nu-mi afirmi niciodată!

-Ba ţi-am zis că eşti domestică chiar de la începutul acestei polemici!

Cad din nou pe gânduri. Amândoi. El molfăie. Ea îşi şterge o lacrimă. El mestecă şi constată:

-Bune chifteluţe. Dacă erau mai condimentate… puţin dafin!

-Nu mai pot! strigă ea. Dafinul nu e condiment.

-Ba e!

-Atunci şi sarea e condiment!

-E!

-Şi pătrunjelul!

-Şi el!

-Şi ceapa?!

El reflectează. Se opreşte din mestecat.Cugetă. Conchide:

-Ai ridicat o problemă care nu ştiu să răspund.

-Vezi?

-Da, dragă. Iată, experienţa ne demonstrează că şi eu dispun de anumite carenţe, având o competenţă, totuşi, umană, deci limitată, de homo sapien… Vezi? De aia ne potrivim noi, că suntem umani, dragă…

-Mă bucur că ţi-ai dat seama! De altfel şi eu aş putea fi mai felxibilă sub aspectul condimentelor…

-Mai ales la chifteluţe, dragă! observă el.

-Mai ales, dar şi sub aspectul tocăniţei, unde ai avut nişte critici întemeiate!

El se emoţionează. O soarbe din ochi. Şi ea pe el. El spune:

-Vino să te pup!

O pupă. Apoi îi dă o palmă la fund şi o îndeamnă:

-Ia mai adă-mi o bere, că am şi eu condiţie umană la o bere când mănânc chiteluţe aşa de bune…

Ea pleacă să aducă o bere. El mai ia o chiftea. Soarele apune.

Advertisements

1 Comment

Filed under cacatul in arta, Portrete

Non-alb

-Albul e plicticos! a explicat pisica de treflă, întorcând ceaşca şi lăsând zaţul sa se prelingă în zoaie premonitorii.

-Da-da-da, albul, albul e de rahat albul. De rahat e albul. Rahat! corbul de zgură avea răul obicei de a repeta cuvintele anapoda, fără nicio noimă, însoţind fiecare rostire cu enervante bătăi din aripi. Era întotdeauna de acord cu cel care vorbea, indiferent cine era acesta, mutându-şi entuziasmul de la un vorbitor la altul, cu aceeaşi uşurinţă cu care un bob de piper se poate preface în semn de punctuaţie pe un vechi manuscris.

Întrunirile comitetului pentru culoarea zăpezii aveau loc periodic în vechiul depou din care doar acoperişul mai rămăsese, atârnat în aer, fără sprijinul unor ziduri, agăţat doar de certitudinea necesităţii. La ultima întrunire, cineva observase că certitudinea necesităţii s-a cam şubrezit şi poate ar fi bine ca acoperişul să se sprijine şi pe raţionament sau măcar pe deducţie. Ca mai mereu, membrii comitetului au căzut de acord că aceasta nu este, totuşi, o urgenţă.

-Paradoxurile sunt mai enervante decât trigonometria! a bombănit talpa de bocanc.

-Da-da-da, trigonometria e de rahat trigonometria. Mai de paradox decât rahatul! corbul de zgură, ca întotdeauna, era de acord.

-Da. Poate, dar pajiştile metafizice sunt încă o necesitate! mormăie şi câinele de porţelan al lui Euclid.

-Metafizice? De ce metafizice? se interesează, mai mult formal, umbra piramidei.

– De ce nu?

-Corect! a sărit Vezuviul. Corect! Dar dacă nu alb, atunci ce culoare?

Pisica de treflă a pufnit de treizecişişapte de ori înainte de a-i răspunde:

– Non-alb!

-Ha! N-ai pufnit decât de treizecişişase de ori! s-a grăbit substantivul comun să o pună la punct.

-Învaţă să numeri! a răspuns pisica, socotind în gând distanţa de la şarpele de pâslă până la un nivel de trai civilizat.

-Non-albul e o culoare? şopteşte eclipsa de nori, trăgând-o de mână pe ghina de tobă.

-Naiba ştie? i-a răspuns ghinda. Albastrul e non alb?

-Încetaţi cu şuşoteala, acolo în spate! le-a pus la punct Vezuviul.

Pisica de treflă l-a privit chiorâş. A pufnit de treizecişişapte de ori, numărând cu voce tare, ca să nu mai existe îndoieli, apoi l-a întrebat:

-Până la urmă, dumneata eşti membru aici sau nu?

Vezuviul i-a aruncat o privire crâncenă corbului de zgură, care tocmai se pregătea să-şi îngâne îngânarea. Abia apoi a răspuns:

-SUNT!

-Majusculele sunt inutile când vorbeşti! l-a pus la punct trestia complicată. Doar când scrii te foloseşti de ele! Chestie de bună creştere!

-Să revenim! şi-a rostit porcul retoric chemarea la ordine. Cu El a vorbit cineva?

Tăcere. Tăcerea nu era de cea mai bună calitate, poate din cauza ingredientelor, poate din cauza procesului de fabricaţie, cert e că era o tăcere de calitate inferioară.

-Deci cu El n-a vorbit nimeni? Ce vrea El nu interesează pe nimeni? s-a avântat porcul retoric în vaste interogaţii.

-Nu! Nu! Nu! i-a răspuns talpa de bocanc. Nici nu ştim cine e El. Nici nu ştim dacă există. Nici tu nu ştii, dar îl invoci mereu!

Apoi au amuţit cu toţii. Ningea.

-Ninge! a şoptit corbul se zgură şi nimeni nu s-a mirat că de data aceasta nu îngâna pe nimeni.

Tăceau. Priveau. Ningea.

-Ce culoare are zăpada? a întrebat pisica de treflă, ţinându-şi ochii acoperiţi cu o bucată de duminică.

-Albă… – au murmurat cu toţii.

-Rahat! Albul nu e culoare! a spus cineva. Nu se ştie cine.

-Doar să nu ningă prea mult, că atunci se dărâmă acoperişul… – a mormăit Vezuviul.

-Ne umplem naibii de alb! a mai spus şi porcul retoric.

-Iar albul nu e culoare!

Cineva uitase să lipească plicul în care fusese pusă lumea.

1 Comment

Filed under cacatul in arta, GÂNDITORUL, Portrete

Cuvântul de onoare

-Câţi ani ai, mă?

-Cre’ că şase…

-Cum adică? Ce aia “cred”?

– Păi, io dă un’ să ştiu? Şase, şapte, câţi să am?

-Şi ce vrei?

-Să-mi dai o ţigară!

– I-auzi! Dar nu eşti cam mititel?

-Şi? Ce? E treaba ta?

-Nu-ţi dau nicio ţigară, eşti prea mititel!

-Ce dacă! Îmi dă altu’ om!

-Alt om!

-Hă?

-Alt om îţi dă. Aşa se spune: alt om, nu altu’ om!

-Ce vrei, bre?

-Mergi la şcoală?

-Nu. La anu’. Bani îmi dai?

-Ca să-ţi iei ţigări?

-Treaba mea!

-Oricum nu poţi să-ţi iei ţigări, că eşti prea mic şi n-au voie să-ţi vândă!

-Pe pariu?

-Pentru ţigări nu-ţi dau bani.

-Da’ dacă-mi iau mâncare îmi dai?

-Da.

-Păi şi de unde ştii tu că nu-mi iau ţigări, hă?

-Atunci, ca să fiu sigur nu-ţi dau!

-Şi mă laşi să mor de foame?

-Dar de ce e treaba mea dacă mori tu de foame?

-Că eşti om mare şi io sunt copil.

-Dacă eşti copil de ce fumezi?

-Aşa. Îmi dai ceva?

– Îţi dau nişte bani, dar promite-mi că nu iei ţigări.

– Păi… promit, na!

– Bine, uite. Mi-ai dat cuvântul tău de onoare, da?

-A, nu! Am promis doar… Ce? N-am zis că pe cuvântu’ meu dă onoare!

-E tot aia!

-Ba nu!

-Ţii la cuvântul de onoare?

-îhî!

-De ce?

-Aşa.

-Atunci dă-mi cuvântul tău de onoare că nu-ţi iei ţigări.

-Of.

– E greu?

-E.

– Şi?

-Nu pot, bre. Dacă-mi dai bai aşa… bine, dacă nu…

I-am dat. Nu ştie câţi ani are. Şase. Poate şapte. Fumează, dar cuvântul de onoare nu şi-l calcă.

2 Comments

Filed under Portrete

Ochii care se văd

Există actori faimoşi, actori talentaţi, actori carismatici şi Chuck Norris. Aici urma un banc cu Chuck Norris, dar lui Chuck Norris nu-i plac bancurile, iar eu mă mişc mai greu în cărucior cu rotile, deci făra bancuri. Când vine vorba de film, de actorie, inevitabil, intrăm în parlamentul subiectivismului, pentru că nu folosim toţi aceleaşi criterii întotdeauna. Ba e rolul tâmpit şi actorul face ce poate, ba e scenariul tembel şi îţi taie cheful, ba dau năvala efectele speciale şi uiţi să mai iei seama la truda actorului.

Când vine vorba de Hollywood şi marii săi meseriaşi, de ani buni, cam aceleaşi nume sunt pomenite: Pacino, de Niro, Morgan Freeman ( cine nu-l adoră pe Freeman să iasă afară!), Hanks etc. etc. După meseriaşi vine categoria importantă a vedetoşilor. La ăştia talentul nu dă pe dinafară, au o moacă dornică de palme, dar au PR, agenţi, neamuri, deci sunt “vedete”. Aici lista se deschide cu di Caprio şi Nicholas Cage ( mulţi italieni, monşer!).  Şi aşa mai departe. Categoria despre care vreau să vorbesc azi nu există în niciun clasament, nu se acordă Oscar pentru aşa ceva, nici nu e esenţială pentru casting. Dar e o categorie care, subiectiv, cum ziceam, mă interesează pe mine.

Nu mai pompez suspans şi vă spun. Categoria despre care vorbesc se numeşte: privire. Da-da, privire. Există în filmele de la Hollywood câţiva actori (pe care îi socotesc excepţionali) care au pe lângă har şi o înzestrare aparte: o privire pătrunzătoare, care dă fiori, care comunică mai mult decât două săptămâni de scălămbăială de-a lui Jim Carrey sau o şedintă intensă de grimase de-ale lui Cage. Ca să n-o mai lungesc, fiindcă cel mai uşor de înţeles e dacă exemplific, iată care este, în opinia mea, topul celor mai intense uitături de la Hollywood:

 

5. Rutger Hauer

Dacă aţi văzut Blade Runner, nu trebuie să vă explic ce caută olandezul în clasamentul ăsta. Ochii albaştri, privirea de un rece clocotit a lui Hauer e parte a brand-ului său. Privirea sa are o răceală aparte, o răceală care râde. Şi e, fără îndoială, memorabilă.

4. Malcolm McDowell

Alţi ochi albaştri. Iar ochii albaştri par a radia mereu valuri de frig, dar de data asta e un alt soi de frig, intens, ascuţit, care radiografiază, scrutează lăuntrul şi se joacă în mod curent cu nebunia. A se revedea Portocala mecanică şi Caligula.

3. Forest Whitaker

Căprui. Singurul actor care nu are ochi albaştri, din acest clasament. Ba, la o scrutare mai atentă, aţi observa şi că are privirea într-o dungă. Trebuie doar să revedeţi The Last King of Scotland pentru a înţelege ce caută aici. Privirea lui Whitaker nu e o interpretare a nebuniei, ci nebunia însăşi. Iar aceeaşi ochi pot, în alte roluri, copleşi cu o enormă tristeţe.

2. Christopher Walken

Cred că singurul lucru pe care trebuie să-l lămuresc aici e doar de ce Chris Walken se află doar pe locul 2. Cum vă spuneam, clasamentul e subiectiv, iar pentru primul loc m-am oprit la ceva mai aparte. Adică….

1.Ramon Antonio Gerard Estevez

Cine e ăsta? Nu e aşa ca numele nu vă spune nimic? Să vă ajut: Apocalypse now  sau The West Wing. Încă un indiciu, dacă tot nu ştiţi despre ce e vorba: îl cunoaşteţi sub pseudonimul său, adică… Martin Sheen. Iar din punctul meu de vedere are cea mai grozavă privire de la Hollywood. Sigur, nu are ochii lui Walken, îi lipseşte hipnotismul acelei priviri, dar într-o singură scrutare reuşeşte să adune surâs, întrebare, furie şi resemnare.

 

Cum spuneam, clasament subiectiv. Un pretext pentru a mai vorbi şi despre altceva decât politică.

15 Comments

Filed under Oy-oy!, Portrete, Rabbi zice

Un bob de tămâie şi salvarea lumii

Vânzătorul de întrebări gonea muştele care se adunaseră la conclav în taraba sa de pe peronul gării, fluierând-şuierând melodia unui cântec căruia îi uitase cuvintele. L-a salutat, cu o ridicare uşoară a mâinii, pe clovnul îngheţat care golea coşurile de peşte încă în zbatere. S-a apropiat şi a privit peştele din cele două coşuri, întrebându-se dacă respiraţia peştilor, ultima lor respiraţie, se transformă în aburi, aşa cum se aburea respiraţia lui, în aerul îngheţat al gării. Nu scoteau aburi, iar dacă scoteau, atunci erau atât de firavi că ochiul lui de vânzător de întrebări nu-i putea găsi în risipirea lor prin aerul gării. Şi-a scos ochiul de sticlă şi ţinându-l între două degete l-a apropiat de unul dintre peştii care abia se mai zbătea, dar tot degeaba.

Când a trecut omul cu zebra, şi-a pus ochiul la loc, pentru că avea de numărat dungile zebrei, începând de la dunga unde se oprise cu o zi înainte. Doar că nu îşi mai amintea dacă număra dungile albe sau pe cele negre, ceea ce i s-a părut surprinzător- o întrebare numai bună de vândut la tarabă. Omul cu zebra, un pitic hidos, plin de acnee, mirosind înţepător a pişat învechit, hlizea tot timpul, cu dinţii strâmbi, îngălbeniţi, ducându-şi animalul legat cu o sfoară improvizată din mai multe cravate înnodate una de cealaltă.

Clovnul îngheţat a păşit spre pocitania cu zebra şi i-a pleznit o palmă. Pocitania a hlizit şi s-a băşit, grohăind de fericire, apoi a scos din buzunar câteva boabe de tămâie şi i le-a dat zebrei care se oprise în faţa unui stâlp citind anunţul unui câine care îşi pierduse stăpânul şi oferea drept recompensă pentru găsirea acestuia o seară de amor cu o balenă bătrână, dar care în tinereţe bucurase capete încoronate şi mari negustori de oase şi balamale. Clovnul l-a pleznit din nou pe pitic, repezind palma cu mai multă putere, atât de tare că zgomotul palmei a acoperit sunetul sirenei locomotivei, care şuiera de fiecare dată cu acelaşi enervant AMIIIIIIN! A despicat un peşte, cu unghia de la degetul arătător, a scos o cireaşă şi şi-a îndesat-o în ureche, apoi i-a trăznit cea de a treia palmă piticului cu zebra. L-a întrebat:

-De trei ori te-am salutat! De ce nu răspunzi la salut?

-Pentru că e o zi prea frumoasă, atât de rece şi cu un aer atât  de puternic, în care se amestecă fumul locomotivei gravide, de la peronul 0, cu fumul de tămâie, mirosul de peşte împuţit şi întrebări proaspete… E o dimineaţă prea frumoasă că să ne salutăm.

-Peştele nu e împuţit, dar mulţumesc, eşti drăguţ. Sper, totuşi, că se va împuţi. Cu siguranţă se va împuţi. Cu siguranţă. Dar tot trebuie să-mi răspunzi la salut.

-Atunci apleacă-te, drăcia naibii. Cum vrei să ajung?

Clovnul s-a aplecat, iar piticul l-a scuipat, aşezând deasupra nasului roşu, un scuipat verzui, urât mirositor.

-Vezi că poţi fi civilizat? i-a mulţumit piticului. Îţi urez o zi detestabilă!

-Slabă nădejde, dar mulţumesc. Ia un bob de tămâie.

-Nu, mulţumesc. Mai am de ieri.

Vânzătorul de întrebări continua să-şi şuiere cântecul cu vorbe uitate, iar Tom Uriaşul, picura apă, cu pipeta, peste sămânţa pe care o sădise între plăcile pavajului peronului, aşa cum făcea de ani de zile. Câţiva muncitori ciungi, de la căile ferate, au început să lungească, plictisiţi, un covoraş roşu peste şine, semn că trebuia să sosească trenul.

-Vine azi? Azi chiar vine? a întrebat vânzătorul de întrebări.

Şeful muncitorilor l-a privit cu coada ochiului, dar nu i-a răspuns.

-Poţi răspunde! Întrebările astea sunt gratis. Din partea casei! a insistat vânzătorul de întrebări.

-Naiba ştie! Treaba noastră e să punem covorul roşu. Despre lucrurile celelalte nu ni se spune niciodată nimic. Pentru asta trebuie să-l întrebi pe Tichie De Tablă, el conduce operaţiunea. Noi doar executăm ordinele.

– Vreau să cumpăr o întrebare de la tine! s-a repezit clovnul. A pus un bob de tămâie pe tarabă, dar vânzătorul de întrebări l-a privit mustrător

-Of! s-a bosumflat clovnul îngheţat. Pocitanie, dă-mi bobul ăla de tămâie de care spuneai!

Pocitania şi-a scuipat zebra în ureche, apoi i-a adus bobul de tămâie şi a primit o palmă drept mulţumire. Clovnul a pus şi cel de-al doilea bob de tămâie pe tarabă, iar după aceea s-a întors şi l-a întrebat pe şeful muncitorilor ciungi:

-N-ar fi mai bine să puneţi covoraşu roşu pe peron, decât pe şine?

-Nu, pentru că atunci i-am acoperi sămânţa lui Tom Uriaşul, ea n-ar mai putea încolţi şi atunci ce s-ar întâmpla cu noi toţi?

Ceasul de pe peron a cântat de patru ori, semn că era fix şapte şi douăzecişitrei de minute. Femeia de cârpe a trecut, mutându-şi rotunjimile de pe o fesă pe alta. Sânii uriaşi înfăşuraţi în batiste colorate, boloboroseau neîncetat, certându-se între ei. S-a oprit în dreptul zebrei şi a oftat:

-Of, sărmana de tine. Iubito, nu se mai poartă dungile de mai bine de zece minute şi tu tot…

S-a lăsat pe vine, şi a băgat degetul tentaculă între picioare şi a scos de acolo un bob de tămâie pe care i l-a dat zebrei. În locul unde stătuse pe vine lăsase o baltă, plină cu un lichid albăstrui, care cursese din vintrele ei. Iar prin pânza aceea umedă, urât mirositoare, a început să încolţeasca o plantă roşiatică, plăpândă la început, dar crescând iute, cu mare repeziciune.

-Tom! a strigat clovnul îngheţat. Uite, aici chiar creşte o plantă. Şi creşte repede. În câteva ceasuri va cotropi peronul, iar sămânţa ta nu va mai avea unde creşte, iar noi vom dispărea… Vai, ce se va alege de noi?

Piticul cu zebra i-a şoptit dungatei. Zebra a călcat în picioare planta roşiatică, apoi s-a aplecat pentru a primi scuipatul de mulţumire.

Pe peron toţi îşi dădeau palme fericiţi. Lumea fusese salvată. Lumea lor.

5 Comments

Filed under Portrete

Apoi a început să plouă

Stă încremenit, cu ochii înceţoşaţi privind spre ţoiul de ţuică. Nu spune nicio vorbă, nici măcar nu tresare de larma celorlalţi din crâşmă. Pâcla care i-a coborât pe ochi îl face să clipească, mişcând vălul umed şi subţire care-i acoperă pupilele. Oftează adânc şi îşi trece dosul palmei peste ochi, cu grijă, să nu-l vadă ceilalţi. Îl întreabă Iftimie, cârciumarul, urmând o vorbă a lor:

– … erai acolo, nu? Erai acolo, Ioane?

Nu mai ştie despre ce vorbeau ăia. Nici nu vrea să ştie. Gâfâie de parcă ar fi alergat două ceasuri, dar ştie că e doar necazul care s-a urcat pe el şi-l apasă pe piept. Răspunde cu glas poticnit, sugrumat de tăcută durere:

-Pe atunci aveam cal…

Apoi repede ţoiul de ţuică şi bate cu pumnul în tejghea, să mai vină unul. Iftimie i-l aşează în faţă şi-l priveşte cu înţelegere.

– Lasă, Ioane… Ce să-i faci? Încep copiii şcoala…

-Mi-am vândut calul, Iftimie! L-am dat ţiganului, pe nişte bani…

Îşi duce iute mâna la gât, de parcă s-ar fi sugrumat, parcă ar fi încercat să scape din încătuşarea ghearei care se pornise să-l strângă. Oftează şi se şterge iar, pe furiş, la ochi, unde se pornise apa să rupă zăgazul pleoapei. Mormăie în legea lui, parcă ar cânta. Mai ia o ţuică, încă una, apoi încă una şi prinde a se legăna, precum copiii cei nărozi, ciupindu-se de obraz, încercând să smulgă fire din barba încărunţită, crescută în legea ei. Îşi apasă palma de buze, să-i simtă asprimea, să-i simtă gustul sărat, şi rânced, şi amar, şi stătut. Să simtă gust rău. Să simtă pielea tăbăcită pedepsind buzele crăpate, până când simte durere surdă.

– Lasă, Ioane… -îi zice unul de acolo. Lasă! Că şi fără gloabă tot om eşti… Încep copiii şcoala…

– Încep copiii şcoala – şopteşte şi el.

– Încep copiii şcoala… – întăreşte şi Iftimie.

Îi vine apoi furie tăcută, nu din aceea năpraznică, dar tăcută şi clocotită, din cele care apasă pe carnea inimii, nu din cele care întunecă minţile. E furios pe femeia lui, care s-a găsit să moară, de parcă se termina moartea şi voia să mai apuce şi ea. Şi îi prindea bine furia asta, îl domolea, cum domoleşte mângâierea stăpânului neliniştea câinelui. Chipul femeii nu şi-l mai amintea, dar îşi zicea că stă el bine ascuns prin vreun ungher al minţii şi e trudă fără rost să scormonească acum ca să-l caute. Ba nici chipurile copiilor nu şi le amintea, nici măcar de cum îi lăsase în zori, dormind. Mintea lui vedea doar căruţă goală, rezemată de gard, fără cal să tragă la ea.

– Mai pune… – zice cu voce răguşită, sugrumată de necaz şi obidă.

-Lasă, Ioane… Lasă, că ajunge… Mergi acasă. Du-te la copii, că mâine încep şcoala şi trebuie să te grijeşti…

Lasă capul în piept, ca un învins. Oftează şi cere plata.

-Nimic, Ioane… Nimic -îi zice Eftimie. Mergi cu Dumnezeu!

-Zi cât, ‘tu-i Dumnezeii mă-sii! strigă cu voce răguşită.

Se ridică, aruncă o hârtie mototolită şi iese poticnindu-se. Merge spre casă cu pas şovăielnic, ridicând ochii spre cer, parcă ar fi vrut să trimită blestem… ori rugăciune. Şi i se pare că e cel mai lung drum pe care l-a făcut în viaţa lui. Mai lung ca drumul spre cimitir, de acum doi ani.

În faţa porţii se prăbuşeşte. Suflă greu. E căzut cu faţa în ţărână. Ia o piatră şi muşcă din ea până simte durere. Şi îşi dă drumul. Plânge cu hohote, cum nu se cuvine să facă bărbaţii. Lacrimile se adună cu sângele care-i picură din gură şi se amestecă apoi cu praful şi ţărână. Din curte aude glasurile copiilor, se ridică, se scutură, îşi şterge faţa cu dosul mânecii şi priveşte peste gard, să la vadă joaca.

Când intră în curte, prichindeii sar pe el hlizind şi bucurându-se:

-Ce ne-ai adus? întreabă Ionuţ, mezinul, cu glas de poznă.

Atunci simte că cerul a pornit să se coboare spre pământ, încărcat cu plumb. Şi totul se întunecă. Din braţ îi urcă o durere ascuţită, i se cocoaţă pe umăr şi de acolo se repede în inimă ca o gheară. Lumea se cutremură, iar întunericul se petrece cu durerea ascuţită din inimă şi îl scaldă în rece sudoare.

“Am dat calul… Calul l-am dat! Ţi-am dat şi femeia… Ce mai vrei?” strigă pe dinlăuntrul minţii. Apoi frigul şi întunericul se ridică, iar când lumina i se întoarce în ochi vede ploaia care tocmai s-a pornit şi simte cu prichindeii îl trag spre prispă, la adăpost. Icneşte, ca la un junghi, amintindu-şi, dar goneşte îndată gândul, caută în cufărul minţii amintirea unui surâs, o ia de acolo şi o aşează pe buze, pe urmă întreabă răguşit, mângâind creştetul lui Ionuţ:

– Ia să-mi spuneţi voi mie ce o să învăţaţi la şcoală…

Iar ploaia continuă să cadă, rece şi întunecată, peste casă, peste lume şi peste hamurile spânzurate de gardul de unde o cioară bătrână îi zâmbeşte şi aşteaptă să audă răspunsul copiilor.

5 Comments

Filed under Portrete

Miculae face politică

Miculae se săturase muncă şi de sărăcie aşa că s-a hotărât să se bage în politică. Ai lui îi ziseseră Niculae, dar la primărie l-au trecut ăia Miculae şi aşa a rămas. O fi fost ta’su, beat, că era consumator de performanţă, o fi fost ăla de la primărie tâmpit, naiba mai ştia. Ba se putea şi invers, că şi ăla de la primărie, alde Pavel Guriţă, cam lingea drojdia din butoaie, iar ăl bătrân nu era nici el lumina minţii. De fapt, îşi mai zicea Miculae, cel mai probabil e că amândoi fuseseră şi beţi, că tâmpiţi erau din născare.

Acum că mai avea câteva săptămâni şi făcea cinzeci de ani, se gândise Miculae să se bage la politică. Prea se săturase de viaţa asta de sărăntoc rupt în cur, care trăieşte doar din muncă. Că era el tâmpit – semănă cu ta’su, cu ta’su mare, cu toţi ăi dinainte şi era convins că şi ăi de după or să fie la fel, că n-aveau cui semăna altfel- , dar nu era prost de tot. Nu era mai tâmpit ca ăilalţi din comună, ci atât cât trebuie să fie omul cumsecade, ca să nu o ia razna şi să se apuce de citit cărţi, ca al lu’ Bubuitu, care chiorâse belind ochii în cărţi şi se făcuse o aşchimodie, vai de mama lui, că nu-şi găsise nicio muiere să-l adune de pe drumuri. Ce mare rahat să faci politică? îşi zicea Miculae. Te bagi la unii, zici că eşti cu ei, faci ca ei şi zici şi la alţii că ce deştepţi sunt ăia cu care te-ai băgat tu şi gata. Până aici îi era clar, ce nu pricepea el cum e cu îmbogăţeala din politică, ce fel făceau ăia, dar îşi imagina că se dă vreo leafă, ceva. Sau măcar te învaţă ăilalţi de unde să furi fără să intri în căcat

Aşa că s-a pornit prin comună, să prospecteze piaţa. Plouase, era frig şi zloată. De pe uliţa mare a luat-o prin spate pe la alde Milică Surdu, pe urmă pe potecuţă, uşurel la deal şi a ajuns la liberali. A intrat. Înăuntru era cald şi bine, că la liberali aveau teracotă pe lemne şi se înumiaseră pereţii, şi mirosea balgea din chirpicul pereţilor, şi a ţuică fiartă mirosea, şi era bine. Pe-o canapea jerpelită dormea alde Florică Pagubă. La o măsuţă, moş Vasile Crâmpei spărgea seminţe scuipând cojile în pumn şi de acolo lepădându-le pe ziarul de pe masă. Se uita la televizor, la politică. I-a făcut semn cu degetul la gură să vorbească încet, să nu-l trezească pe Florică.

– Aţi fiert ţuică? întreabă Miculae, în loc de bună ziua.

-Îhî! Ia de-acolo! îi zice Crâmpei arătându-i ibriul jegos.

Miculae trage una scurtă , de probă, direct din ibric. Pe urmă încă una, de tencuială, mai gâlgâită. Se şterge pe bot, se scarpină în cur şi constată:

-Bună!

-Păi, da! clefăie Crâmpei, fără se uite la el.

-Cu Florică ce-i? S-a băgat la liberali? întreabă Miculae.

-Nu, dă-l dracu’ de amărât… Iar a prins-o pe nevastă-sa cu popa…

-Au!

-Vai de curu’ lui! L-a bătut popa de la deznodat. I-a rupt şi dintele ăl bun din gură.  Pe urmă a venit panarama aia de Mioara acasă şi i-a aruncat bulendrele în stradă şi i-a zis să se ducă dracu’! L-a bătut şi aia şi l-a aruncat în stradă!

-Vai de curu’ lui!

-Păi, da! confirmă moş Crâmpei. Acu’ s-a îmbătat şi doarme. Diseară îl las să doarmă aici, dar mâine îl trimit d’acilea.

-Aşa … – încuviinţează Miculae, care a simţit că-l trece nevoia. Da’ aici, la liberali, căcăstoare n-aveţi?

-De unde? se miră Crâmpei. Nu-i decât odaia asta. Mergi în spate, pe lângă gard, te pişi şi tu la gard la moş Sulă. Sau te trece ailaltă?

-Las’ că mă ţin! mai zice Miculae. Salută din cap şi iese.

E bine la liberali, zicea în mintea lui, e cald, au teracotă şi moş Crâmpei face ţuică bună, dar prea e departe de drum şi când plouă se face mocirlă, ajungi acasă ca porcu’. Aşa că i-a băgat în pizda mă-sii de liberali şi a luat-o pe strada mare, spre primărie.

Lânga primărie, în clădirea unde fusese cândva dispensarul erau ăia de la PSD şi ăia de la PDL. Unii într-o odaie, ăilalţi în ailaltă. Aveau termopane. La strada mare, partide grele, cu putere. Bate Miculae la uşă, la pedeleu, nimic. Uşa încuiată. Merge dincolo, la pesedeu, înăuntru Nicu Pereche, băiatul primarului, juca table cu Jean Spital – îi rămăsese numele aşa de când lucrase la oraş, paznic la spital, că venise de acolo priceput şi dădea cu presupusul despre toate boleşniţele.

-Păi, bă Jeane, tu nu erai la pedeleu, bă? întreabă Miculae.

-Şi ce? se miră ăla.

-Păi, te-ai dat cu enemicu? La pesedeu?

-Nu, bă! îi răspunde Jean. Tot cu ai noştri, cu pedeleu, da’ acu’ suntem în opoziţie şi coabităm şi noi la o tablă, că dincolo e frig. Nu e bani de curent să bag radiatoru’!

-La liberali are teracotă… – oftează Miculae.

-Dă-i dracu’! se bagă în vorbă şi Pereche ăl mic. Ce-i cu tine, bă Miculae?

-Ete, am venit şi eu să văd ce faceţi, că poate mă bag şi eu la politică! răspunde Miculae într-o doară.

-La noi sau la ăştia? hlizeşte Jean Spital.

– Taci, bă jigăritule! rânjeşte Pereche. Cine dracu mai vine la voi? Vezi că-ţi trebuie un trei! Şi zi aşa, Miculae? Te bagi la noi? Hai că e simplu, ia de-acolo o adeziune şi gata…

-Nu ştiu, bă! Să văd!

-Ce să mai vezi? Gata! Te facem de-al nostru! Ce? Vrei muncă de lămurire? Ia stai aşa…

Se duce ăla, ia o nucă de pe masă, deschide fereastra şi dă cu nuca în geamul de la primărie. Se deschide geamul de la primărie!

-Vişinico, ‘tu-ţi saramura mă-tii! Zi-i , fă, lu’ tata să vină pân’ la geam!

– Da’ de ce? zice muierea grasă, vopsită strident.

-Ca să nu vin eu pân’ la tine şi să-ţi rup curu’ ăla gras, de-aia!

– Ho, că-l chem!

Muierea dispare din geam, iar Pereche rămâne mormăind:

-‘tu-ţi ridichea mă-tii de tâmpită, că m-a pus dracu’ să mă însor cu tine!

La geam, la primărie, apare Pereche ăl bătrân:

-Ce-i, mă?

-Ete, bă, a venit alde Miculae să se bage la noi, la pesedeu, da’ zice că se mai gândeşte şi te-am strigat să-i zici tu!

-Ce paş’ pe mă-sa se mai gândeşte? Ia zi-i să vină la geam!

Pereche ăl mic rânjeşte şi-i face semn lui Miculae să treacă la vorbitor. Miculae se conformează, anevoie:

-Să trăieşti, dom’ primar!

-La ce te mai gândeşti, Miculae?

-Păi, să văd şi eu unde-i mai bine… – dă Miculae să se scuze.

– Ce moaş’ta vrei, bă, să vezi? Nu mi-ai făcut tu cerere că să trag ţeavă şi la tine, să-ţi bag apă?

-Ba da… -răspunde Miculae, ruşinându-se.

-Atunci treci dracu’ acolo şi semnează adeziunea, că dacă nu îl trimit pe poliţai, pe Firică, să te pună să dai jos şopronu’ , că n-ai urbanism, dă-te dracu’!

-Hai, că văd eu! mormăie Miculae.

-Bine, vezi şi semnează! Hai, noroc! mai strigă primarul şi închide geamul. Miculae închide şi el geamul. Se scarpină în cur, i-au intrat chiloţii în cur şi-l încurcă la mers, încearcă să-i apuce prin turul pantalonilor.

-Semnezi, Miculae? întreabă Pereche ăl mic.

– Mă, mai gândesc, bă! zice Miculae.

-Ce-ai, bă? Te mănâncă-n cur? îl repede Pereche când îl vede cotrobăindu-se cu degetel prin cur.

-Dă-te, bă, dracu’! îl repede Miculae. Ăla râde. Jean Spital întreabă şi el într-o doară:

– La noi te bagi, Miculae?

-Nu, bă. La voi, nu! face Miculae a lehamite.

-Ştiam! îi răspunde ăla.Acu’ un’ te duci?

– Păi, mă duc să văd şi la peremeu…

Ăia doi se pun pe râs.

-Te duci degeaba, Miculae! Că nebunu’ ăla de Coală e în Spania, la muncă! îi explică Jean.

-Atunci mă duc la pepede…pedepe…la ăia… – zice Miculae, fără să nimerească iniţialele.

-Tot degeaba! hlizeşte Pereche. Alde Frangulea e la puşcărie, iese la anu’!

-Aha! conchide Miculae, ca un înţelept. Alţii nu mai sunt?

-Cine să mai fie, bă? Că unguri n-avem! râd ăia.

Miculae ia o adeziune din aia, să fie,  face un semn de lehamite şi iese. Să-i bagi în pizda mă-sii cu partidele lor, îşi zice Miculae, că de bani n-a pomenit niciunul. Afară ploua mărunt, iar pe Miculae a simţit că-l trece cu spintecătură pe la burtă.A evaluat rapid situaţia şi a realizat că până acasă nu se mai poate ţine, aşa că s-a strecurat, pâş-pâş, în spatele fostului dispensar, acum sediu de partide, s-a lipit de gărduleţul scund al Vioricăi lu’ Sandu Balamuc, şi-a lăsat nădragii în vine, cu grijă să nu-i dea prin glod, apoi s-a pus să lepede, scăpând pârţuri de protocol, din cele care fac uşurarea mai plăcută. Pe urmă a scos adeziunea şi s-a şters. Era bine să fi luat şi de la liberali una. Şi de la pedeleu – îşi zicea Miculae, constatând că o singură coală de hârtie nu-i ajunge.

Tocmai când îşi lega brăcinarii a venit la gard Viorica lu’ Sandu Balamuc şi s-a pus pe zbierat la el:

-Ce faci, mă, aici, lua-te-ar toţi dracii să te ia! Fi-ţi-ar neamu’ al dracu’ de beţiv nenorocit, te-ai băgat şi tu la partid, ca ăia şi acum vii să te caci pe casele oamenilor?

A rupt-o la fugă Miculae, ruşinat, să nu o mai audă pe aia blestemându-l. Până acasă s-a tot gândit şi şi-a dat seama că nici la politică nu e uşor.

3 Comments

Filed under Portrete